Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1415/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL TG-
SECȚIA CIVILĂ DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1415/R
Ședința publică din 17 iunie 2009
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu-M,--3, județul M, împotriva sentinței civile nr. 1233 din 12 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul nr-.
In lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile în fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 29 mai 2009, care face parte integrantă din prezenta decizie pronunțarea fiind amânată pentru data de 5 iunie 2009, 12 iunie 2009, apoi pentru data de 17 iunie 2009.
CURTEA DE APEL
Prin sentința civilă nr.1233 din 12 iunie 2008, Tribunalul Mureșa respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, a Ministerului Justiției; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții, (), și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Tg-M, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat în solidar pârâții la calcularea și la plata în favoarea fiecărui reclamant, precum și a intervenientei, a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale reprezentând un procent de 5% din salariile de bază ale fiecărui reclamant, respectiv a intervenientei, pe toată durata în care reclamanții, respectiv intervenienta, au desfășurat efectiv activitate la una din instanțele din raza Curții de Apel Tg-M, începând cu data de 01.03.2005 și pe viitor, până la încetarea stării de discriminare, sume ce vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărei despăgubiri reprezentând diferențe salariale neacordate și până la data executării efective a hotărârii; a obligat pârâtul Tribunalul Mureș să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților, respectiv în carnetul de muncă al intervenientei, mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor bănești menționate; a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamanților, precum și a intervenientei, a drepturilor bănești menționate.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele.
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul" nr.1/2001, p. 23-30). Într-adevăr, art.27 alin.1 din G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea. În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamantului), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Potrivit Legii nr.500/2002 și a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului auxiliar de speiclaitate din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestuia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul auxiliar de specialitate salarizat în baza OG nr.8/2007. Prin această ordonanță a fost reglementată salarizarea personalului auxiliar de specialitate din sistemul justiției. Conform art.3 alin.7 din OG menționat personalul auxiliar de specialitate din cadrul DNA și DIICOT beneficiază de un salariu cu 10% mai mare decât personalul din cadrul judecătoriilor, respectiv cu 5% mai mare decât personalul din cadrul tribunalelor și cu 3% mai mare din cadrul curților de apel. Atare reglementare legislativă diferențiază salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul celor două instituții juridice, însă conduce și la o discriminare în sensul art.27 alin.1 din OG nr.137/2000. Acesta a fost de fapt temeiul juridic pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea civilă introductivă de instanță, care se coroborează și cu convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă, precum și cu art.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, solicitând modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii integrale a acțiunii.
În motivarea recursului, pârâtul a invocat prevederile art. 304 pct.4,9 pr.civ. coroborat cu art.304 ind.1 pr.civ. în sensul că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea dispozițiilor legale în materia dedusă judecății. S-a relevat că ministerul nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât rolul acestuia este de a elabora proiectul bugetului de stat, pe baza proiectelor de buget depuse de ordonatorii principali de credite. Pe de altă parte între minister și reclamanți nu există nici un raport juridic de muncă, atare relații fiind reglementate prin legi speciale monitorizate de Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite.
Pe fondul cauzei, Ministerul Finanțelor Publice a arătat că salarizarea judecătorilor, procurorilor și magistraților asistenți este reglementată prin OUG nr.27/2006, iar a procurorilor din cadrul DNA și DIICOT prin Legea nr.508/2004, fiind vorba de două acte normative distincte. După cum se poate observa, legea specială de salarizare a magistraților nu face referire, în mod expres, la procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul DNA și DIICOT.
În termen legal s-a declarat recurs și de către Ministerul Justiției și Libertăților, solicitându-se modificarea integrale a hotărârii primei instanțe, rejudecarea pricinii și respingerea ca nefondată a acțiunii promovată de reclamanți, cu invocarea motivelor prev. de art.304 pct.4, 9.pr.civ. În opinia Ministerului Justiției hotărârea recurată este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea dispozițiilor legale în materia dedusă judecății, și, totodată, instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
S-a arătat că, în contextul în care reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, instanța trebuia să facă aplicațiunea deciziei nr.821/03.07.2008 a Curții Constituționale, prin care s-a stabilit că disp.art.2,11 și 27 din acest act normativ sunt neconstituționale.
De asemenea, s-a invocat greșita actualizare în raport cu indicele de inflație a drepturilor bănești stabilite prin hotărâre, precum și inadmisibilitatea acordării acestora pentru viitor, în contextul în care numai legiuitorul are atribuții în domeniul salarizării.
În concluzie, Ministerul Justiției susține că legiuitorul este abilitat a stabili nivelurile de salarizare în funcție de diferite segmente suprastructurale care contribuie la înfăptuirea actului de justiție, orice intervenție a instanțelor de judecată constituind o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.
Verificând hotărârea atacată, Curtea constată că recursurile formulate de Ministerul Justiției și Libertăților și Direcția Generală a Finanțelor Publice M sunt fondate.
În susținerea cererilor de chemare în judecată reclamanții au invocat în primul rând faptul că sunt discriminați față de procurorii încadrați la DNA și DIICOT, precum și față de personalul auxiliar de specialitate din cadrul acestor două instituții.
Ca temei de drept, reclamanții au invocat prevederile dispozițiilor art. 27 alin.1 din nr.OG 137/2000. Așa cum corect au subliniat pârâții, aceste dispoziții legale cuprinse în art. 27 alin.1 dar și prevederile art. 1 și 2 din aceeași ordonanță, au fost declarate neconstituționale, prin decizia nr. 821 din 3 iulie 2008, dar și prin decizia nr. 818/2008 ale Curții Constituționale, invocată de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, deciziile date în verificarea constituționalității actelor normative sunt general obligatorii. Acesta înseamnă că de la data declarării neconstituționale, dispozițiile art. 27 alin.1 din nr.OG 137/2000, nu mai pot fi aplicabile.
Cu toate acestea, instanța de fond ignorând caracterul obligatoriu a deciziei Curții Constituționale a admis cererea reclamanților, ceea ce face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, hotărârea fiind lipsită de temei legal.
Ca urmare, fără a mai fi necesar verificarea și celorlalte motive de nelegalitate invocate de pârâți, Curtea, în conformitate cu art. 312 alin.1 pr.civ. va admite recursurile și va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii integrale a cererii reclamanților.
Se vor menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate privitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, aspect analizat detaliat prin hotărârea primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Ministerul Justiției, cu sediul în B-, sector 5, și Ministerul Finanțelor Publice prin M, cu sediul în Tg-M str.-.- nr.1-3, județul M, împotriva sentinței civile nr.1233 din 12 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș.
Modifică hotărârea atacată în sensul că respinge ca nefondată acțiunea reclamanților, (), și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta, pentru drepturi salariale.
Menține restul dispozițiilor hotărârii atacate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 17 iunie 2009.
PRESEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 exp.
24.06.2009.
Jud.fond:-
Asist.jud.-
Opinie separată:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, împotriva sentinței civile nr.1233 din 12.06.2008 pronunțată de Tribunalul Mureș.
Judecător,
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
În ceea ce privește fondul cauzei, într-adevăr potrivit art.alin.7 din OG nr.8/2007, personalul auxiliar de specialitate din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism beneficiază de un salariul cu 10% mai mare decât același personal din cadrul judecătoriilor, cu 5% mai mare decât același personal din cadrul tribunalelor și cu 3% mai mare dect același personal din cadrul curților de apel.
Sistemul de salarizare instituit prin OG nr.8/2007 nu prevede condiții suplimentare sau specifice de pregătire, vechime sau promovare pentru acest personal auxiliar de specialitate din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații comparabile nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece criteriul pe baza căruia s-a făcut această distincție l-a reprezentat doar luarea în considerare a domeniului specializat de activitate, ceea ce nu are justificare atâta timp cât specificul atribuțiilor de ansamblu pe care le au toți grefierii în întregul lor necesită aceeași pregătire de specialitate și experiență, responsabilitate profesională specifică, echivalentă, precum și risc identic în exercitarea atrigbuțiilor de serviciu.
Folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru grefierii doar apartenența la anumite segmente restrânse de activitate, nu se poate justifica atțâta timp cât varoietratea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a tipului de reacție necesară în desfășurarea activității este aceeași indiferent de segmentul de activitate.
Prin urmare se apreciază că această diferențiere este discriminatorie și încalcă disp. art.16 alin.1 din Constituție, prev.OUG nr.137/2000 modificată, art.2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, Directiva 2000/EC/78 privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, art.14 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocolul nr.12 la Convenție.
Instanța de judecată nu anulează sau refuză aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici nu le înlocuiește cu alte norme ci stabilește dacă există o stare de discriminare, dacă s-a produs un prejudiciu și restabilirea situației anterioare discriminării.
Situația de discriminare rezultă din tratamentul juridic diferit a unor persoane aflate în situații comparabile sau identice, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, tratament juridic reglementat prin acte normative.
Așa cum rezultă din definițiile date discriminării, actele normative interne, cele de drept comunitar și ale drepturilor omului arătate mai sus, nu se condiționează posibilitatea constatării și anulării discriminării, în funcție dacă acestea izvorăsc din acte normative, în speță legi de salarizare.
Refuzul de a recunoaște instanțelor de a analiza dacă a avut loc o încălcare a dreptului subiectiv civil rezultat dintr-o situație de discriminare, indiferent de natura lui, pe motiv că lezează actele puterii legiuitoare, respectiv actele normative care sunt sursa discriminării, este contrar dreptului la justiție garantat de art.21 din Constituția României și art.3 cod civil care reglementează denegarea de dreptate.
. de asemenea accesul la justiție prev. de art. 6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care dispune că "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (vezi cauza Brumărescu împotriva României).
Ținând seama de efectul direct și preeminența dreptului comunitar, acțiunea este admisibilă și prin prisma Deciziei nr.818/1008, 819/2008, 820/2998 și 821/2008 a Curții Constituționale.
În ceea ce privește recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice M în nume propriu și în numele Ministerul Economiei și Finanțelor - susținerile recurentului că nu are calitate procesuală în cauză, sunt nefondate.
Sub acest aspect trebuie precizat că în virtutea prev.art. 42 alin.1 din Legea nr.511/2004 și a art.26 alin.1 din Legea nr.379/2005, potrivit cărora, cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislației privind creanțele fiscale administrate de Ministerul Economiei și Finanțelor și Agenția Națională de Administrare fiscală, alte daune stabilite ca fiind datorate de Ministerul Economiei și Finanțelor și de Agenția națională de Administrare fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor definitive ale instanțelor judecătorești..se acoperă de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
In aceeași ordine de idei, Curtea mai reține că, potrivit dispozițiilor art.19 din Legea 500/2002 rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, nu se rezumă la controlul execuției bugetare, ci are în vedere o serie de alte atribuții, respectiv de a analiza propunerile de buget și etapele de elaborare a bugetului de către ordonatorii de credite; de a asigura monitorizarea execuției bugetare, iar în cazul în care, constată abateri ale veniturilor și cheltuielilor de la nivelurile autorizate propune Guvernului măsuri pentru reglementarea situației etc.
De asemenea, ministerul în virtutea dispozițiilor art.1 din OG nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002, răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli.
Recurentul a fost obligat să aloce fondurile necesare plății diferențelor de drepturi salariale nu în virtutea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce revin ministerului, atribuții ce decurg din legea sa de organizare și funcționare. Una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare, care nu au venituri proprii, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
Prin urmare, în mod nejustificat se susține că, nu are calitatea procesuală pasivă în cauză.
In acest sens, trebuie avut în vedere și faptul că prin art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se instituie dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune printre altele, ca procesul să se finalizeze printr-o punere în executare într-o perioadă rezonabilă, or cererea de chemare în judecată a Ministerul Economiei și Finanțelor are menirea de a asigura punerea în executare în cel mai scurt timp, a obligației de plată a drepturilor bănești, stabilită în sarcina ordonatorilor de credite.
Judecător,
Red.
Tehnored.CC/2 exp.
20.07.2009
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
