Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1436/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 1436/R-CM
Ședința publică din 19 Octombrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paula Andrada Coțovanu JUDECĂTOR 2: Maria Ploscă
JUDECĂTOR 3: Veronica
Judecător: - --
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile civile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5 și MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în Râmnicu V, str. G-ral, nr.17, împotriva sentinței civile nr.96/F din 15 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice V, intimații-reclamanți, A, și intimații-pârâți Tribunalul Vâlcea și Curtea de APEL PITEȘTI.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice V, au solicitat judecarea în lipsă, în temeiul art. 242 pct.2 Cod procedură civilă.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra lor.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față:
Constată că prin cererea formulată la data de 7 mai 2008, reclamanții și au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Vâlcea, Curtea de APEL PITEȘTI și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:
- să fie obligat pârâtul Ministerul Justiției la virarea sumelor către pârâtul Tribunalul Vâlcea, acesta din urmă să fie obligat la plata efectivă către fiecare reclamanți a drepturilor salariale reprezentând sporul de fidelitate prev. de art.4 din nr.OUG27/2006 și nr.OUG177/2005 începând cu data de 1.07.2005 și până la 1.04.2006 în procent de 5% și de la 1.04.2006 până la zi și pentru viitor cu un procent de 15% pentru reclamanția și începând cu data de 1.09.2005 și până la 1.04.2006 în procent de 5% și de la 1.04.2006 până la zi și pentru viitor în procent de 25% pentru drepturi salariale care urmează a fi actualizate cu indicele de inflație începând cu data nașterii dreptului material până la data plății efective conform art.1084, 1086 Cod civil;
- obligarea pârâților și la plata diferențelor salariale pentru aceiași perioadă având în vedere că acest spor majorează salariul de bază, diferențe reactualizate cu indici de inflație pentru fiecare reclamanți;
- obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare achitării de către celelalte pârâte a sumelor reprezentând sporul de fidelitate, reactualizate;
- obligarea pârâtului Tribunalul Vâlcea la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă al fiecărui reclamanți în sensul evidențierii exprese a plății sporului de fidelitate.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că fac parte din categoria personalului judiciar din cadrul instanțelor judecătorești și sunt discriminați față de restul personalului judiciar prin excluderea de la beneficiul dreptului la sporul de fidelitate. Contrar prevederilor art.1-6 din nr.OG137/2000, fiind asistenți judiciari nu poate exista un tratament diferențiat sau criterii de apreciere diferită deoarece îndeplinesc o funcție similară celei de magistrat.
Ceea ce este esențial și decisiv, asistenților judiciari asimilați și din punct de vedere al salarizării cu judecătorii, legiuitorul le-a impus condiții stricte, definitorii și specifice numai pentru magistrați, inclusiv aceea a respectării tuturor obligaților prevăzute pentru magistrați.
S-a invocat și principiul egalității de tratament în salarizare ce implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Au mai invocat faptul că asistenții judiciari de la alte instanțe din țară primesc acest spor de fidelitate de la nașterea dreptului, conform nr.OUG177/2005.
Prin întâmpinare Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și totodată a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.
În susținerea excepției a arătat că nu are atribuții de legiferare ci doar de aplicare a legilor în vigoare, Parlamentul României fiind unica autoritate legiuitoare a țării, iar obligația de a da, corelativă dreptului solicitat de reclamanți, respectiv obligarea pârâților la repararea pagubelor cauzate prin discriminare nu îi incumbă, neintrând în sfera atribuțiilor și funcțiilor sale așa cum sunt stabilite prin art.3 din nr.HG83/2005.
În al doilea rând a susținut că acțiune este inadmisibilă deoarece solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege, respectiv a unor drepturi prevăzute limitativ pentru alte categorii profesionale, vizând încălcarea principiului separației puterilor în stat.
Nefiind o normă legală care să le reglementeze aceste drepturi nu se poate vorbi despre discriminare în sensul nr.OG137/2000 modificată și completată.
În al treilea rând s-a arătat că prin caracterul esențialmente temporar al îndeplinirii funcției de asistent judiciar este exclusă în mod rațional justificarea fidelizării față de această funcție.
De asemenea, s-a susținut că în speță nu se poate reține existența unor situații analoage sau comparabile din punctul de vedere al reglementărilor legale cu incidență în ceea ce privește conținutul concret al celor două funcții, de judecători și asistenți judiciari, făcându-se prin întâmpinare o amplă comparație între cele două funcții pentru a se releva deosebirile dintre ele sub mai multe aspecte care impun și modalități de salarizare diferită.
Sub aspectul acordării pe viitor a acestor drepturi salariale s-a susținut că cererea este inadmisibilă, referindu-se la drepturi nenăscute încă și care nu pot fi valorificate și ocrotite de lege.
În cauză a mai formulat întâmpinare Ministerul Economiei și Finanțelor care a solicitat respingerea acțiunii față de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
De asemenea pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin apărarea pe excepție pârâtul a arătat că între părțile în litigiu și acesta nu există raporturi juridice de muncă, pretențiile reclamanților fiind legal îndreptate față de Tribunalul Vâlcea.
Pe fondul cauzei au arătat că acțiunea este neîntemeiată deoarece se solicită extinderea dispozițiilor legale ale unor acte normative ce nu au fost emise pentru această categorie profesională, iar instanța nu poate pronunța o hotărâre prin care să impună legislativului să elaboreze un act normativ prin care să se recunoască sporuri solicitate fără temei legal.
Din dispozițiile art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.328/2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor rezultă că judecătorii, procurorii și personalul auxiliar au obligația de a păstra confidențialitate lucrărilor și informațiilor pe care le-au obținut în calitatea lor, neexistând un alt text de lege care să prevadă că și reclamanții au dreptul la un spor de confidențialitate ca urmare a acestor profesii.
Prin sentința civilă nr.96/F/15 octombrie 2008, Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a admis acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Vâlcea să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de fidelitate, astfel: pentru în procent de 5% începând cu data de 1 iulie 2005 până la 1 aprilie 2006 și 15% până la zi și în viitor și pentru începând cu data de 1 septembrie 2005 până la 1 aprilie 2006 în procent de 5% și de la 1 aprilie 2006 până la zi și în viitor în procent de 15%, drepturi salariale actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi, iar pârâtul Tribunalul Vâlcea să înscrie in carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile cuvenite privind sporul de fidelitate.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Justiției, întrucât în speță, reclamanții nu solicită obligarea acestui pârât să emită un act normativ pentru reglementarea dreptului solicitat de aceștia, ci să aplice în mod corect actele normative emise de puterea legislativă.
De asemenea, excepția este neîntemeiată și pentru că obligația corelativă dreptului solicitat de reclamanți incumbă pârâtului care este în calitatea sa de ordonator principal de credite, având obligația să prevadă în bugetul său propriu veniturile din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamanți.
Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat pe baza proiectului bugetelor ordonatorilor principali de credite, Ministerul Justiției fiind un astfel de ordonator.
Prin solicitarea de către reclamanți a acestor drepturi salariale nu se poate pretinde că este vorba de existența unor atribuții de legiferare și acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu adăugarea la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubiri cauzate din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Așadar și excepția inadmisibilității invocată de acest pârât este de asemenea neîntemeiată, deoarece potrivit art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, instanțele judecătorești nu adaugă la lege, nu legiferează și nu-și depășesc atribuțiile, ci acordă despăgubiri, împrejurare concordantă cu toate principiile de drept.
De asemenea, nu este întemeiată apărarea potrivit căreia sporurile solicitate nu sunt ocrotite de principiul nediscriminării. Dispozițiile art.1 1 din Protocolul nr.2 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prevăd în sarcina statelor interdicția generală a discriminării, text care a înlăturat dependența art.14 din Convenția de celelalte texte ale acesteia, care garantează numai anumite drepturi.
Drept urmare, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante ale Convenției pot invoca în mod independent și de la sine stătător încălcarea principiului nediscriminării, nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenție, ci și cu privire la orice alt drept prevăzut în legislația internă a statului respectiv.
Instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art.5, art.1 alin.2 și art.295 alin.1 din Codul muncii, art.14 din Convenția amintită, precum și în aplicarea dispozițiilor cuprinse în Protocolul nr.12 la această Convenție, aceste din urmă dispoziții având prioritate față de legile interne, inclusiv față de deciziile Curții Constituționale invocate de pârâtul Ministerul Justiției.
Și excepția invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor privind lipsa calității procesuale pasive este neîntemeiată, urmând aor espinge ca atare, deoarece potrivit Legii nr.500/2002 și a nr.HG208/2005 și nr.HG386/2007, acest minister coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Calitatea procesuală pasivă a acestui pârât se justifică și prin dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora, cu titlu de cheltuieli, la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții sunt asistenți judiciari la Tribunalul Vâlcea și fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, mai precis a personalului judiciar cu statut independent și atribuții deliberative, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților prin neacordarea sporului de fidelitate, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Astfel, instanța trebuie să clarifice patru aspecte principale: apartenența asistenților judiciari la personalul judiciar; criteriul acordării sporului de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcției judiciare) pentru întregul personal judiciar; existența discriminării asistenților judiciari prin excluderea acestora de la acordarea acestui drept salarial; inexistența unor justificări obiective și rezonabile pentru această excludere.
În primul rând, este incontestabilă apartenența asistenților judiciari la personalul judiciar (alături de judecători, procurori, personal auxiliar de specialitate), deoarece asistenții judiciari: trebuie să îndeplinească obligațiile profesionale prevăzute pentru magistrați; trebuie să dispună de pregătirea profesională, vechimea, profilul moral și aptitudinile stabilite pentru judecătorii de la tribunale; trebuie să respecte incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute pentru magistrați; trebuie să depună jurământul magistraților și să poarte ținuta vestimentară în modelul prevăzut pentru judecători; trebuie să respecte obligațiile profesionale prevăzute de Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor; li se aplică răspunderea disciplinară prevăzută pentru magistrați; se supun numai legii, prerogativă judiciară recunoscută numai judecătorilor; se bucură de stabilirea ca și magistrații stagiari și magistrații-asistenți; deliberează, la fel ca judecătorii; au vot consultativ, la fel ca magistrații-asistenți; au dreptul la opinie separată, drept recunoscut de lege numai judecătorilor; au un domeniu specializat de activitate, la fel ca și magistrații militari sau judecătorii de la tribunalele specializate; nu pot face parte din partidele politice sau din sindicate. Această similitudine este reconfirmată și de reglementarea funcției de asistent judiciar și prin Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (art.5 al acestei legi). Ceea ce este esențial și decisiv, este faptul că asistenților judiciari, asimilați și din punctul de vedere al salarizării cu judecătorii (prin nr.OUG177/2002 și nr.OUG27/2006), legiuitorul le-a impus condiții stricte și severe, definitorii și specifice numai pentru magistrați, inclusiv aceea a respectării tuturor obligațiilor prevăzute pentru magistrați. Ca atare, având în vedere principiul nondiscriminării, persoanele care au aceleași obligații și interdicții profesionale nu pot fi tratați diferit.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul judiciar, reclamanții prestând muncă alături de judecători și de personalul auxiliar de specialitate. Toate persoanele din acest cadru al personalului judiciar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, acumulează o vechime în muncă și în specialitatea funcției judiciare, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.16 alin.3 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca reprezintă vechime în muncă.
În al doilea rând, criteriul și justificarea acordării sporului de fidelitate în favoarea personalului judiciar sau chiar nejudiciar (dar de specialitate juridică din instituțiile publice din justiție) este unul și același: efectul dreptului la vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, garantat în mod egal de lege pentru toți cei ce muncesc într-o funcție judiciară sau în serviciul public al justiției, și implicit a fidelității acumulate cu respectarea incompatibilităților funcției, specifice sistemului, indiferent de categoria socio-profesională din care fa parte persoanele din unul și același sistem al justiției. Astfel, potrivit art.4 din nr.OUG27/2006, toate persoanele din categoria personalului judiciar de specialitate juridică din instanțele judecătorești (judecători, procurori, magistrați asistenți), ba chiar și personalul fără atribuții judiciare dar de specialitate juridică din instituțiile publice din justiție, beneficiază de un spor de fidelitate pentru vechimea în funcția judiciară sau în funcția de specialitate juridică deținută în sistemul justiției. Chiar până și personalul administrativ de la protocol sau resurse umane, fără absolut nicio atribuție judiciară, se bucură, conform art.5 alin.2 din Legea nr.124/2000, de toate drepturile, inclusiv de sporul de fidelitate. Mai mult, și personalul judiciar care nu este de specialitate juridică (personalul auxiliar) beneficiază de sporul de fidelitate pentru vechimea în funcția judiciară deținută în sistemul justiției (art.16 din OG nr.8/2007). De același spor beneficiază și celelalte categorii de personal nejudiciar conex din sistemul justiției: consilierii de probațiune (conform art.7 din Legea nr.327/2006) și personalul din penitenciare (potrivit art.6 din OG nr.64/2006).
În al treilea rând, instanța constată că, deși funcția de asistent judiciar constituie atât o funcție judiciară cât și una de specialitate juridică din instanțele judecătorești (iar perioada desfășurării activității de asistent judiciar este vechime în magistratură), precum și că, deși asistenții judiciari acumulează vechimea în funcția judiciară respectând incompatibilitățile specifice sistemului justiției în mod similar cu restul personalului judiciar, totuși, prin art.16 alin.2 din nr.OUG27/2006, categoria socio-profesională a asistenților judiciari a fost exclusă în mod discriminatoriu de la beneficiul sporului prevăzut de art.4 din nr.OUG177/2002 și de art.4 din nr.OUG27/2006, spor ce are corespondent în cazul tuturor categoriilor de personal judiciar, a celui nejudiciar de specialitate juridică sau a celui conex fără această specialitate juridică, toate din sistemul justiției.
Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
În concluzie, prin neacordarea sporului de fidelitate, asistenții judiciari sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului judiciar.
Ca atare, existența discriminării directe a asistenților judiciari rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.2, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. Art.2 pct.2 din Convenția nr.111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de fidelitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului judiciar nu primește sporul de fidelitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru simplul fapt că sunt titulari ai dreptului de vechime în funcția judiciară (la fel ca și asistenții judiciari).
Potrivit art.6 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față. Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, ori munca a fost acumulată de vechimea în funcția judiciară dobândită de asistenții judiciari, la fel ca munca celuilalt personal judiciar, deci trebuie remunerată la fel.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse că excluderea asistenților judiciar de la acordarea sporului de fidelitate a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
De asemenea, nu are nicio relevanță faptul că asistenții judiciari îndeplinesc mandate determinate (de câte 5 ani cu posibilitatea reinvestirii), deoarece acestea pot fi succesive în timp și nu împiedică nicidecum acumularea vechimii în funcția judiciară. Aceasta cu atât mai mult cu cât prima tranșă a sporului de fidelitate, prevăzut de art.4 din nr.OUG27/2006, se acordă deja de la o vechime de 3 ani în funcție, deci evident anterior expirării mandatului. De altfel, în aceeași situație se află și judecătorii care pun capăt exercitării funcției și revin mai apoi din nou în sistemul judiciar (de exemplu potrivit art.33 alin.1 și alin.5 din Legea nr.303/2004), și care beneficiază în continuare și în mod corespunzător de sporul de fidelitate prevăzut de art.4 din nr.OUG27/2006, indiferent de eventualele întreruperi ale exercitării funcției judiciare. Același este și cazul personalului auxiliar de specialitate încadrat pe durată determinată, de pildă potrivit art.81 lit.a din Codul muncii. Într-adevăr, sporul prevăzut de art.4 din nr.OUG27/2006 se acordă pentru vechimea efectivă în specialitatea funcției judiciare, iar nu pentru vechimea neîntreruptă, deci indiferent de eventualele întreruperi sau modalități de exercitare a funcției. Noțiunea de vechime în funcție nu poate fi confundată cu noțiunea de vechime neîntreruptă în unitate, deoarece aceste două noțiuni sunt tradițional distincte și inconfundabile în dreptul muncii. Ori de câte ori legiuitorul a reglementat un spor salarial pentru vechime neîntreruptă, acesta a introdus, în mod logic și necesar, printre condițiile de acordare a acestui spor și condiția vechimii neîntrerupte, în mod expres și neechivoc (de exemplu, prin art.8-9 raportat la art.12 alin.3 din Legea nr.1/1970, art.50 alin.11 din Legea nr.128/1997 etc.), întrucât această condiție nu poate fi decât legală și expresă.
Ceea ce este esențial și trebuie subliniat în mod deosebit este faptul că, în temeiul dispozițiilor imperative ale art.1 și art.295 alin.2, ale art.5 și ale art.154 alin.3 raportate la cele ale art.86 din Codul muncii, este interzis în mod expres de lege orice tratament diferențiat al asistenților judiciari sub pretextul îndeplinirii funcției sub forma unor mandate determinate. Aceste prevederi reprezintă transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor dreptului comunitar prioritar (Directiva 1999/70/CE). Ca atare, criteriul duratei determinate constituie prin forța legii un criteriu care tocmai interzice discriminarea, fiind absurdă și inadmisibilă invocarea lui ca pe un criteriu care ar justifica discriminarea.
În plus, s-a invocat criteriul duratei determinate ca pe un criteriu care ar justifica discriminarea, motiv inacceptabil și flagrant contrar dispozițiilor imperative ale art.1 și art.295 alin.2, ale art.5 și ale art.154 alin.3 raportate la cele ale art.86 din Codul muncii.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă în nici un caz cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă. Potrivit art.110 alin.2 Cod procedură civilă, prestațiile salariale neacordate în mod discriminatoriu fiind periodice, acestea pot fi solicitate și înainte de termen. Având în vedere faptul că, potrivit art.3 din Codul civil, instanța nu poate invoca lacuna legii, precum și faptul că în cauză este incident principiul echității, instanța va lua în considerare prin analogie procentele sporirilor prevăzute de art.4 din nr.OUG177/2002 și de art.4 din nr.OUG27/2006.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a reținut-o ca admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări. Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, or în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
În recursul său, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a criticat hotărârea instanței de fond ca fiind nelegală, în măsura în care dispune acordarea către intimați a unui drept neprevăzut de lege, prin interpretarea eronată a dispozițiilor nr.OG137/2000.
Astfel, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare, imixtiune de nepermis în sfera de atribuții a autorității legiuitoare, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.4 Cod procedură civilă.
În acest sens, Curtea Constituțională a apreciat că sunt neconstituționale dispozițiile nr.OG137/2000, din care se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii, prin urmare, în mod greșit prima instanță și-a arogat o atribuție ce îi revenea altei puteri în stat, depășindu-și în mod flagrant limitele competenței.
Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții-intimați au fost supuși unui tratament discriminatoriu. Această soluție este nelegală întrucât reclamanții-intimați nu pot fi incluși în categoria persoanelor care sunt îndreptățite să beneficieze de sporul de confidențialitate, funcția acestora neputând fi asimilată ori considerată a se afla într-o situație comparabilă cu aceea a judecătorilor sau procurorilor.
Asistenții judiciari, deși beneficiază de anumite drepturi de care beneficiază și magistrații și sunt supuși acelorași incompatibilități și interdicții, nu pot fi asimilați magistraților în ceea ce privește condițiile de numire și recrutare, atribuțiile conferite de lege, durata exercitării funcției etc.
Prin recursul formulat, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința de fond pentru motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea ar fi fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, în mod greșit instanța de fond a admis cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor Publice și nu a avut în vedere că, potrivit Legii nr.500/2002 și nr.HG386/2007, acesta nu are calitate procesuală pasivă pentru a putea fi obligat la virarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale.
Analizând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului de fond, Curtea constată că recursurile sunt nefondate și vor fi respinse pentru următoarele considerente:
În mod corect instanța de fond a interpretat dispozițiile nr.OG137/2000 cu privire la admisibilitatea unei acțiuni întemeiată pe discriminare, chiar și în condițiile pronunțării deciziilor Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008.
Astfel, art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.2 din Codul muncii, în conformitate cu care, pentru muncă egală sau de valoare egală plata trebuie să fie egală, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nicio discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, Curtea va reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, primul motiv de recurs al pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților va fi respins ca nefondat.
În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, vizând aplicarea greșită a legii, prin prisma includerii asistenților judiciari în categoria persoanelor cărora le sunt aplicabile dispozițiile legale care reglementează remunerarea judecătorilor și procurorilor, Curtea reține că prima instanță a apreciat în mod corect că acestora li se cuvine plata sporului de fidelitate.
Astfel, reclamanții sunt asistenți judiciari la Tribunalul Vâlcea (inclusiv reclamantul, în prezent decedat) și în această calitate instanța a clarificat în mod corect cele patru aspecte principale: apartenența acestora la personalul judiciar, criteriul acordării sporului de fidelitate pentru întregul personal judiciar, existența excluderii acestora de la acordarea dreptului și inexistența unor justificări obiective și rezonabile pentru această excludere.
Similitudinea între asistenții judiciari și magistrați rezultă din aceleași obligații profesionale, aceleași incompatibilități și interdicții prevăzute de lege, obligativitatea respectării Codului deontologic, răspunderea disciplinară, depunerea jurământului, dreptul la o opinie separată, interzicerea apartenenței la partide politice și sindicate, prin urmare, obligației respectării tuturor acestor condiții trebuie să i se răspundă, având în vedere principiul non discriminării, cu aceleași drepturi, inclusiv acela la sporul de confidențialitate.
Aceasta, pentru că justificarea acordării sporului de fidelitate în favoarea personalului judiciar sau chiar nejudiciar (dar de specialitate juridică) din instituțiile publice din justiție este același: efectul dreptului la vechimea în specialitate funcției din sistemul justiției garantate în mod egal de lege pentru toți cei care muncesc într-o funcție judiciară, privită prin prisma fidelității acumulate în respectarea incompatibilităților funcției, specifice sistemului.
Nu are relevanță, sub acest aspect, modul în care au acces în funcție reclamanții ori faptul că aceștia îndeplinesc mandate determinate, atâta timp cât legea nu condiționează acumularea vechimii în funcția judiciară de durata mandatelor, sporul de fidelitate acordându-se de la o vechime de 3 ani în funcție, anterior expirării primului mandat.
Prin urmare, și cel de-al doilea motiv de recurs invocat de Ministerul Justiției și Libertăților va fi respins ca nefondat.
Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, este nefondat.
Potrivit dispozițiilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte, art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.
În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției și Libertăților se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți. Soluția se impune chiar dacă în cauză este vorba de solicitarea reclamanților de a fi obligat angajatorul să le plătească sume de bani în directă legătură cu executarea contractului individual de muncă încheiat cu părțile în litigiu și mai ales cu referire la unul din elementele esențiale ale acestui contract, salariul/indemnizație datorată de angajator, premisa acțiunii reclamației fiind încălcarea de către angajator a unui principiu fundamental al dreptului muncii care conferă tuturor salariaților ce prestează o muncă, dreptul la plată egală pentru muncă egală.
În acest context, Ministerul Finanțelor Publice, având calitatea de ordonator principal de credite, are obligația de a dispune toate măsurile ce se impun, inclusiv virarea de credite bugetare pentru asigurarea în bugetele proprii sau ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Față de cele reținute mai sus, în temeiul art.312 Cod procedură civilă raportat la art.291 Codul muncii, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâți împotriva sentinței civile nr.96/F-CM/15 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5 și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în Rm.V, str.G-ral nr.17, împotriva sentinței civile nr.96/F-CM/15 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții (în prezent decedat), prin moștenitori și A, domiciliați în Râmnicu V,-, -.11,.A,.3, județul și, cu domiciliul ales la Tribunalul Vâlcea, cu sediul în Râmnicu V, nr.1, județul V și pârâții TRIBUNALUL VÂLCEA, cu sediul în Râmnicu V, nr.1, județul V și CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești,-, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 19.10.2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător,
-, - -
Grefier,
Red./02.11.2009
GM//10 ex.
Jud.fond:
Opinie separată,
Apreciez că sentința este nelegală, prin prisma motivului prev. de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, motiv pentru care se impune admiterea recursurilor, casarea sentinței, iar pe fond respingerea acțiunii formulată de reclamanți.
Prin acțiune, reclamanții au solicitat acordarea sporului de fidelitate prevăzut de art.4 din OUG nr.27/2006, și OG nr.177/2005, cu motivarea că între judecător și asistent judiciar nu poate exista un tratament diferențiat sau criterii de apreciere diferite, deoarece aceștia îndeplinesc o funcție similară celei de magistrat, deci temeiul acțiunii îl constituie discriminarea, prev. de OG nr.137/2000.
Prin urmare, aceștia au solicitat acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege, respectiv a unor drepturi prevăzute limitativ pentru alte categorii profesionale (judecător).
Prima instanță, în mod greșit a admis acțiunea și a acordat drepturi neprevăzute de lege pentru această categorie de funcționari, pronunțând o soluție cu încălcarea prevederilor legale în materie, precum și a dispozițiilor art.31 din Legea nr.47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Se constată că prin caracterul esențialmente temporar al îndeplinirii funcției de asistent judiciar, este exclusă în mod rațional justificarea fidelității față de această funcție.
Chiar dacă asistenții judiciari se bucură pe durata îndeplinirii funcției, deci temporar, de unele dintre drepturile prevăzute de lege pentru magistrați și le revin corespunzător anumite obligații, acest beneficiu este acordat în temeiul legii, care face trimitere expresă la dispozițiile aplicabile și acestora, nepunându-se vreun moment problema unei egalități, asimilări ori situații comparabile între cele două categorii profesionale diferite.
De precizat este faptul că ocuparea acestor funcții se face prin numire și durata exercitării funcției de asistent judiciar este temporară, astfel că, nu se poate vorbi despre o fidelizare în sensul dispozițiilor legale invocate de către aceștia.
Se constată că instanța de fond, prin soluția pronunțată în cauză, nu a ținut cont de dispozițiile deciziilor nr.239 din 5.06.2003 și nr.362/30.09.2003 ale Curții Constituționale.
Prin cele două decizii Curtea constituțională s-a pronunțat sub aspectul încălcării art.16 din Constituție cu privire la constituționalitatea unor dispoziții cuprinse în OUG nr.177/2002, privind salarizarea magistraților.
În ambele cazuri autorul excepției de neconstituționalitate, a invocat existența unei discriminări, în sensul că asistenților judiciari le erau recunoscute doar o parte din drepturile salariale din cele prevăzute pentru magistrați.
Curtea Constituțională a respins excepțiile ca nefondate, reținând că "situația diferită în care se află magistrații asistenți (asistenții judiciari) în raport cu magistrații, judecători și procurori, justifică atât în sensul prevederilor art.16 al.1 din Constituție, cât și în sensul reglementărilor internaționale, instituirea unui tratament juridic diferențiat, drepturile care li se acordă ținând de opțiunea legiuitorului, fără obligativitatea recunoașterii tuturor drepturilor stabilite pentru magistrați".
Aceeași Cas tabilit că magistrații consultanți se află într-o situație esențial diferită față de alte categorii de magistrați, chiar și față de persoanele asimilate acestora, deoarece condițiile de numire și e încetare a funcției, durat5a acesteia și procedura sancționării disciplinare diferă în mod esențial de cele aplicabile celorlalte categorii e magistrați, iar atribuțiile specifice acestei funcții nu sunt exercitate cu caracter de permanență, ci doar în cazurile când se judecă în primă instanță conflicte de muncă.
De asemenea, se constată că prima instanță, în condițiile în care nu există nici o normă legală care să reglementeze drepturile solicitate de reclamanți, în mod greșit, a reținut că este vorba de o discriminare în sensul OG nr.137/2000.
Nu a avut în vedere că la 3.07.2008, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii care sunt definitive și obligatorii asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de ministerul Justiției referitor la unele dispoziții din OG nr.137/2000, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art.1, art.2 și art.27 alin.1 din această ordonanță sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Pentru considerentele expuse anterior, apreciez că se impune admiterea recursurilor, în temeiul art.291 Codul muncii și art.312 pct.3 Cod procedură civilă, casarea sentinței iar pe fond respingerea acțiunii formulată de reclamanți.
Judecător,
-
Red.MP
/16.11.2009
Președinte:Paula Andrada CoțovanuJudecători:Paula Andrada Coțovanu, Maria Ploscă, Veronica
