Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1435/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR.1435/R-CM
Ședința publică din 19 Octombrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Georgiana Nanu JUDECĂTOR 2: Maria Ploscă
JUDECĂTOR 3: Paula Andrada
Judecător: ---
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile civile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI SI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5 și MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, reprezentat prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în Pitești,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.611/CM din 23 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, intimatul-reclamant Sindicatul A, în numele membrului său, intimații-pârâți Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Argeș și expertul în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurenții-pârâți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 pct.2 Cod procedură civilă.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra lui.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin cererea înregistrată la data de 29.11.2007, la Tribunalul Argeș, Sindicatul A, în numele și pentru reclamanta, membră de sindicat, a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Argeș, Curtea de APEL PITEȘTI si Ministerul Economiei si Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând obligarea acestora la calcularea și la plata drepturilor
reprezentant sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare bruta lunara pentru perioada septembrie 2004 si pana la data pronuntarii prezentei hotarari judecatoresti, actualizate cu indicele de inflație la data platii efective, obligarea paraților sa efectueze mentiunile corespunzatoare în carnetul de muncă, precum si să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor necesare platii drepturilor bănești solicitate.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este discriminată, contrar prevederilor art.l - 6 din OG nr.137/2000 si a art.5 si al art 154 alin.3 din Codul muncii, față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarca sporului de confidențialitate.
În termen legal, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive având în vedere că rolul acestuia este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată în Legea finanțelor publice nr.500/2002, art.19-35.
S-a arătat de asemenea că Ministrul Economiei și Finanțelor este ordonator principal de credite, așa cum este și Ministrul Justiției, primul neputând fi obligat la plată pentru salariații altor instituții.
Prin sentința civilă nr.611/CM din 23 iunie 2008, Tribunalul Argeș a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justitiei, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Argeș să plătească reclamantei drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15 % pentru perioada 29.11.2004 - 23.06.2008, drepturi ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze pârâtilor de mai sus fondurile necesare achitării drepturilor bănești mentionate anterior.
Pârâta Curtea de APEL PITEȘTIa fost obligată să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
"Reclamanta îndeplinește funcția de aprod în cadrul Tribunalului Argeș potrivit deciziei nr.51 din 25.05.1998 emisă de Curtea de APEL PITEȘTI și a mențiunilor efectuate în carnetul de muncă al acesteia, aflat în xerocopie la dosar.
Aceasta face parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod.
Este fără putință de tăgadă apartenența reclamantei la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare).
Reclamantei i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate ((art.78 din Legea nr.567/2004 raportat la art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Reclamanta nu îndeplinește o funcție de demnitate publică (numita sau aleasă), ori nefiind demnitar public, se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut si dreptul corelativ salarial.
Mai mult decât atât, obligația reclamantei de a păstra confidențialitatea pentru activitatea desfășurată rezultă și din fișa postului acesteia.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr. 137/2000, art.3 din G nr.38/2003, att.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, arf.3 din G nr.l9/2006, art.15 alin.1 din G nr. 6/2001,art.20 alm.3 din Legea nr. 656/2002, art.15 din G nt.64/2006, ari.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca si creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanta, este parte a unui raport juridic de munca guvernat de Codul muncii, toate prestează o munca și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Intr-adevăr, conform art.26 raportat la art. 1 si art.295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantei, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acesteia, o clauză obligatorie (iar nu facultativa ca în dreptul comun al muncii). Insă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresa și indiscutabilă a obligației sinalagmatice si a contraprestației unitatii bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.
Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatica profesională (de munca) de confidențialitate în sarcina reclamantei, implicit și de drept a instituit și o obligație de plata ( o contraprestație salariala), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). In caz contrar, ar fi încălcate si principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 si art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 si art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de. confidențialitate constituie o noțiune juridica si legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanta se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar si cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanta este parte a unui raport de muncă și îndeplinește, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Insă, este de remarcat că reclamanta, deși iși execută obligația de confidențialitate, fiind debitor a acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului bugetar, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio- profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanta este într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal si nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezulta că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul si același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidentialitate (sub aspect juridic) si a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Intr-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a asistenților judiciari, a procurorilor, a personalului auxiliar) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestatie salariala sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele si consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul si elementul) generator si fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Deci, nu poate fi invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamantei pentru a încerca justificarea discriminării acesteia, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătura cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de munca, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu si în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).
Jn concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanta este în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptica ce fundamentează si generează acest spor salarial și pentru restul personalului din sectorul bugetar. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Deci, reclamanta este discriminată în sensul art.2 alin.l, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului ca nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin. l din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din dispozițiile art 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.l lit a, art.40 alin.2 lit c si f, art. 54 alin.3, art. 65 si art. 155 raportat la art. l din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. l, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art. 16 alin. l și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoana nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în mod special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art. 2 alin 1 din G nr. 137/2000 se arară că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată ca sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.l, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct. l din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratica.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr.lll privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca si reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egală or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin. 1 din G nr. 137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată întemeiată.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Reclamanta a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a găsit-o admisibilă, ținând cont si de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arata că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. In prezenta cauză paratii sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. In speță, nu există o cauză străină, care sa conducă la ideea ca neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanta nu a solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speța este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel potrivit practicii judiciare constatare în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în judecata a Ministerului Economiei si Finantelor instanța a reținut că este întemeiată, procedând la admiterea acesteia.
Astfel, potrivit art.19 din legea nr.500/2002, privind finanțele publice. Ministerul Economiei si Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și proiectul legii de rectificare bugetară. In lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Ținând de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin 1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin. 2 lit c, pct.1 din G nr.137/2000, art.2 alin. 13, art.29 pct.2 din G nr. 137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamantei și a admis-o care atare, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084,1039 din Cod civil, precum și art.269, art. 165 și art.292 din Codul muncii.
de dispozitiile Decretului nr.92/1976, instanta a obligat pe pârâta de Apel P să efectueze mentiunile corespunzatoare celor de mai sus în carnetul de munca al reclamantei."
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au formulat recurs pârâții Ministerul Justiției, actualmente Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, actualmente Ministerul Finanțelor Publice.
Recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților a susținut că sentința este nelegală și netemeinică pentru motivele prevăzute de art.304 pct.4 și 9 din Codul d e procedură civilă, constând în următoarele:
1 - Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin soluția pronunțată în cauză, care este dată cu nerespectarea dispozițiilor nr.OUG75/2008, Tribunalul Argeș neavând competența materială de a judeca în primă instanță această cauză, ci Curtea de Apel, situație față de care solicită casarea hotărârii și trimiterea cauzei la instanța competentă.
Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că la 3 iulie 2008, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii asupra excepțiilor de neconstituționalitate invocate de Ministerul Justiției referitor la unele dispoziții din OG nr.137/2000 și a admis excepția de neconstituționalitate, constatând că prevederile art.1, 2 și 27 din această ordonanță sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii.
2 - Prin hotărârea pronunțată de instanța de fond, prin care pârâții au fost obligați să plătească reclamantei sporul de confidențialitate de 15%, s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale sub următoarele aspecte:
- în speță nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și reținerea discriminării excede cadrului legal stabilit prin nr.OG137/2000;
- dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul auxiliar nu face obiectul art.14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale;
- situația personalului auxiliar, care reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr.567/2004, nu poate fi considerată comparabilă în nici un fel cu personalul militar și funcționarii publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, cu cea a funcționarilor publici, cu cea a membrilor plenului și altor salariați din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor și cu cea a personalului din Aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării;
- discriminarea reținută de către instanța de fond nu există, iar pretențiile reclamantei referitoare la acordarea unui spor de confidențialitate suplimentar față de cele prevăzute de lege sunt neîntemeiate, în condițiile în care dosarele de judecată sunt documente publice și activitățile desfășurate de acesta nu implică intrarea în contact cu vreun tip de informație.
Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice susține că sentința este nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, întrucât în mod greșit a admis acțiunea și față de acesta prin respingerea excepției invocată privind lipsa calității procesuale pasive, obligându-l să vireze fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Se susține că nu s-au avut în vedere prevederile art.25 din Decretul nt.31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, art.3 alin.1 pct.48 din nr.HG386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și dispozițiile Legii nr.500/2002 privind finanțele publice.
Se mai susține că reclamanta este angajata celorlalți pârâți-intimați și nu există nici un raport juridic de serviciu între acesta și reclamantă pentru a fi îndreptățit să solicite asigurarea fondurilor necesare achitării sporului de confidențialitate.
De asemenea se susține că această instituție nu are obligația plății, virării, alocării de fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuții în derularea procesului legislativ prin întocmirea proiectului de lege pe baza propunerii ordonatorilor principali de credite, astfel că nu se justifică calitatea procesuală pasivă a acestuia în cauză.
Examinând sentința recurată sub aspectul motivelor de recurs invocate de către ambii recurenți, în raport cu actele dosarului, Curtea constată că recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse.
Motivul de recurs încadrat în art.304 pct.4 Cod procedură civilă, prin care se susține că instanța prin soluția pronunțată în cauză a depășit atribuțiile puterii judecătorești, este nefondat și urmează a fi respins, întrucât acțiunea prin care reclamanta a solicitat obligarea la plata unui spor salarial este un conflict de muncă care este de competența instanțelor de judecată.
Prin urmare, instanța și-a exercitat atribuțiile puterii judecătorești prin interpretarea legii, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art.304 pct.4 din Codul d e procedură civilă.
Aspectul invocat de recurent în sensul că tribunalul nu a avut competența materială de a judeca în primă instanță cauza de față, hotărârea fiind dată cu nerespectarea dispozițiilor nr.OUG75/2008, vizează motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.3 Cod procedură civilă și este nefondat, avându-se în vedere că dispozițiile ordonanței sus-menționate au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.104 din 20 ianuarie 2009 Curții Constituționale.
Și motivul de recurs încadrat de Ministerul Justiției și Libertăților în art.304 pct.9 Cod procedură civilă este nefondat întrucât, față de considerentele reținute de prima instanță, sentința recurată este legală și temeinică.
Aspectele de nelegalitate invocate de recurent privind acordarea greșită a sporului de confidențialitate de 15% reclamantei, sunt neîntemeiate deoarece, chiar dacă dispozițiile art.2, 11 și 27 din nr.OG137/2000 nu mai pot fi aplicate în speță, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuiesc interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
De menționat este și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție, la 15 decembrie 2008 admis recursul în interesul legii și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
În aceste condiții nu se justifică criticile formulate de către acest recurent privind nelegalitatea soluției pronunțată de prima instanță.
În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă, raportat la situația de fapt rezultată din actele dosarului și la obiectul cauzei, Curtea constată că este nefondat și urmează a fi respins.
Prima instanță a respins corect excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către acest pârât în raport de atribuțiile acestuia, astfel cum sunt reglementate de lege, respectiv Legea nr.500/2002, nr.HG208/2005, nr.OG22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002.
Este adevărat că reclamanta nu este salariata acestui minister, fiind salariata Tribunalului Argeș, însă potrivit disp. art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și proiectul de rectificare a acestor bugete, iar în situația obligării la plata drepturilor salariale doar a primului pârât recurent, acesta ar fi în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata drepturilor solicitate, dat fiind că potrivit art.131 din Legea nr.304/2004, activitatea instanțelor este finanțată de la bugetul de stat.
De asemenea, potrivit art.3 din nr.OG208/2005, această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară, proiecte ce se întocmesc atât de către ordonatorii principali de credite, cât și de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art.291 Codul muncii, combinat cu art.312 pct.1 Cod procedură civilă, urmează a se respinge ca nefondate ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile formulate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI SI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5 și MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, reprezentat prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în Pitești,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.611/CM din 23 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, intimați fiind SINDICATUL A, în numele și pentru reclamanta, cu domiciliul ales la Tribunalul Argeș, cu sediul în Pitești,--5, județul A, pârâții CURTEA DE APEL PITEȘTI cu sediul în Pitești,-, județul A, TRIBUNALUL ARGEȘ cu sediul in Pitești,--5, județul A și expert în domeniul discriminării CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII cu sediul în B, nr.1-3, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19 octombrie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
, Pl.,
Grefier,
Red.Pl.
Tehnored.
Ex.8/23.10.2009.
Jud.fond:.
Gh.
Președinte:Georgiana NanuJudecători:Georgiana Nanu, Maria Ploscă, Paula Andrada
