Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1501/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU -
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA NR. 1501/
Ședința publică din 29 septembrie 2009
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol soluționarea recursurilor, declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu-M,--3, județul M, împotriva sentinței civile nr. 751 din 21 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate și motivate în termenul prevăzute de lege, scutite de plata taxei judiciare și a timbrului judiciar.
Văzând lipsa părților la termenul de astăzi și față de împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța în baza actelor dosarului reține cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL,
Prin sentința civilă nr. 751 din 21 mai 2009, Tribunalul Mureșa respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a Direcției Generale a Finanțelor Publice M și a admis acțiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Târgu -M, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat pârâții în solidar la calcularea și la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută, începând cu data de 29 ianuarie 2009 și până la încetarea stării de discriminare a reclamanților, urmând ca la sumele menționate să se adauge și dobânda legală calculată începând cu 5 mai 2009 până la plata efectivă; a obligat pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice M să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamanților a despăgubirilor solicitate.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat casarea hotărârii atacate și în consecință respingerea acțiunii civilă formulate de reclamanți, ca neîntemeiată, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului s-a arătat că un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. S-a susținut că față de obiectul acțiunii instanța de fond trebuia să constate că reclamanții au fost salarizați în temeiul unei legi speciale care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale, neputând beneficia de alte drepturi decât dacă sunt prevăzute expres în favoarea lor.
În speță obligarea Ministerului Justiției și Libertăților și a celorlalți pârâți la plata unor sume reprezentând un spor de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
S-a mai invocat faptul că atâta timp cât drepturile solicitate de reclamanți nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, cererea acestora nu putea fi soluționată de instanța de fond, care prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege a depășit limitele puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a magistraților.
Pe de altă parte, s-a arătat că pronunțarea unei hotărâri care să acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești. Astfel, deși Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 în sensul că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate în cuantum de 15%, această decizie nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii de față, întrucât prin decizia pronunțată la 27 mai 2009 Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, reținând că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
În sensul celor de mai sus s-a precizat că magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat prin Legea nr. 303/2004 și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv OUG nr. 27/2006. Situația judecătorilor nu poate fi considerată comparabilă în nici un fel cu a celorlalte categorii profesionale în favoarea cărora a fost recunoscut dreptul la sporul de confidențialitate (personalul militar și funcționari publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, membrii plenului și salariații din cadrul Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor sau personalul din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, întrucât statutul este diferit și categoriile de informații pentru care se acordă sporul de confidențialitate sunt diferite.
Recurentul pârât a invocat, totodată, faptul că deși instanța și-a motivat sentința pe starea de discriminare în care s-ar afla reclamanții în sensul art. 2 din OG nr. 137/2000, nu a făcut nici o referire la deciziile Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000.
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice M, care a declarat recurs în nume propriu și în numele Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat modificarea sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă față de Ministerul Finanțelor Publice datorită lipsei calității procesuale pasive a acestuia, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, în cauză fiind incidente prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În acest sens s-a arătat că Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice M sunt terți față de raporturile juridice existente între reclamanți și celelalte instituții pârâte. În condițiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat acordarea unor drepturi salariale, în mod corect reclamanții și-au îndreptat pretențiile față de unitatea angajatoare, întrucât plata salariului și a altor drepturi salariale este în sarcina angajatorului și orice culpă poate fi reținută doar în sarcina acestuia și nu a Ministerului Finanțelor Publice și a Direcției Generale a Finanțelor Publice
Ministerul Finanțelor Publice este ordonator principal de credite, așa cum este și ministerul justiției, primul neputând fi obligat la plata drepturilor salariale pentru angajații altor instituții, deoarece Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești, această atribuție revenind Ministerului Justiției.
S-a mai susținut că promovarea unei cereri de chemare în judecată de Direcția Generală a Finanțelor Publice M este lipsită de finalitate practică, deoarece această instituție nu îndeplinește atribuții de ordonator principal de credite, iar direcțiile generale ale finanțelor publice județene, ca organe descentralizate ale Ministerului Finanțelor Publice reprezintă în fața instanțelor de judecată interesele acestui minister doar în baza unei delegații speciale de reprezentare, întrucât reprezentarea nu operează de drept.
În consecință, s-a apreciat că nici Ministerul Finanțelor Publice și nici Direcția Generală a Finanțelor Publice M nu au calitate procesuală pasivă în cauză.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a susținut că trebuie avut în vedere faptul că prin decizia nr. 818/2008 a Curții Constituționale prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 au fost declarate neconstituționale și, de asemenea, dacă legiuitorul ar fi dorit ca de sporul de confidențialitate să beneficieze și categoria profesională din care fac parte reclamanții, ar fi dispus în mod expres în acest sens.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt nefondate, astfel că vor fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea introductivă, reclamanții, care îndeplinesc funcția de judecători la Judecătoria Reghin, au solicitat obligarea pârâților la plata unei despăgubiri echivalente diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15 % din indemnizația de încadrare brută lunară.
În susținerea acțiunii, au invocat decizia nr. 46/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii, respectiv apartenența la categoria profesională a personalului din unitățile de justiție și situația de discriminare salarială în care se află față de angajații altor instituții bugetare, cărora dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost recunoscut prin diverse acte normative.
Prin dispozițiile art. 99 alin. 1lit.d din Legea nr. 303/2004 și ale art. 16 alin. 1 și 2 din Codul deontologic, reclamanților le-a fost impusă o obligație profesională imperativă, specială și specifică-de confidențialitate, astfel că aceștia se află într-o situație identică, iar nu doar comparabilă, cu personalul din celelalte unități bugetare, care beneficiază de adaosul salarial menționat.
Or, fiind debitori ai obligației de confidențialitate, este firesc să li se recunoască reclamanților și calitatea de creditor al dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, astfel cum s-a instituit prin art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin.1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, Curtea observă că în mod corect s-a reținut de către prima instanță că pretențiile reclamanților sunt fondate, deoarece dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost refuzat reclamanților nu datorită neîndeplinirii condiției normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligației de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000, existența stării de discriminare în care se află reclamanții nu poate fi contestată.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aceste principii fiind încălcate în situația de fapt dedusă judecății.
În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanță răspunde și exigențelor legislative în materie, din dreptul internațional, consacrate de art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului - care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție legală împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție - care interzic discriminările și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale - care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincție.
De asemenea, instanța de recurs apreciază că acțiunea reclamanților este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin aceasta s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci, nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii ), conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul reclamantei la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit. În ceea ce privește aspectul secundar, al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul de 15% din indemnizația lunară recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanta (dar refuzată în mod discriminatoriu acesteia), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Pe de altă parte, dreptul pretins de reclamantă a fost recunoscut și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008, admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a constatat că - în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora - judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Referitor la această decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, instanța de recurs apreciază că în mod nejustificat se susține că decizia menționată nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii deduse judecății. Sub acest aspect trebuie avut în vedere faptul că deși prin decizia nr. 838 din 27 mai 2009 Curții Constituționale s-a stabilit că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora, această decizie a fost pronunțată ulterior deciziei nr. 46/2008, iar prin decizia Curții Constituționale s-a reținut că efectele deciziei curții nu pot viza decât actele, acțiunile și inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională. Prin urmare, decizia Curții Constituționale produce efecte doar pentru viitor și ca atare nu înlătură efectul obligatoriu prevăzut de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă al deciziei nr. 46/2008 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.
În ceea ce privește criticile formulate prin recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, se apreciază a fi nefondate, având în vedere că în virtutea prevederilor art. 1 din OG nr. 22/2002, acest minister răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Totodată, aceeași responsabilitate a Ministerului Finanțelor Publice derivă și din prevederile art. 42 alin. 1 din Legea nr. 511/2004 și ale art. 26 alin. 1 din Legea nr. 379/2005, conform cărora cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislației referitoare la creanțele fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice și de Agenția Națională de Administrare Fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor judecătorești definitive se acoperă de către Ministerul Finanțelor Publice.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, potrivit art. 3 alin. 1 pct. 6 din HG nr. 34/2009, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, același minister elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra legii bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
Recurentul a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamanți nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare și funcționare. Or, una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este și Ministerul Justiției, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
Totodată, trebuie avute în vedere și prevederile art. 6 alin.1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil. Or, chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și a organelor sale descentralizate din teritoriu, are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligațiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.
Prin urmare în mod greșit se susține că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală în cauză.
În condițiile în care Ministerul Finanțelor Publice are calitate de garant al obligației de plată a drepturilor bănești stabilite prin hotărârea judecătorească atacată și alocarea fondurilor necesare plății acestor drepturi se face prin direcțiile județene ale finanțelor publice, în mod nejustificat se susține că Direcția Generală a Finanțelor Publice M nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății.
Față de cele ce preced, pentru considerentele arătate instanța de recurs reține că hotărârea atacată este legală și temeinică, întrucât instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, iar hotărârea a fost pronunțată cu respectarea prevederilor aplicabile în materie, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă. În consecință, recursurile deduse judecății, fiind nefondate, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă urmează să fie respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D CIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu-M, str. -. -, nr. 1-3, județul M, împotriva sentinței civile nr. 751 din 21 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29 septembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
GREFIER,
red.
tehnored. BI/10ex
jud.fond:;-13.10.2009-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
