Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1521/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR.1521/
Ședința publică din 4 noiembrie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, cu sediul în B,--24, sector 1, împotriva sentinței civile nr.1541 din 26 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
În lipsa părților, acestea nefiind citate.
dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea din 21 octombrie 2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie, pronunțarea fiind amânată pentru data de 28 octombrie 2008 și apoi pentru astăzi, 4 noiembrie 2008.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 1541/26 iunie 2008, Tribunalul Harghitaa respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către Curtea de Conduri a României, a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții, G, și în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de către Curtea de Conturi a României și, drept consecință:
- a obligat pârâtul să plătească pe seama reclamanților sumele, reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15% din indemnizația de bază, calculate începând cu luna mai 2005 și până la data rămânerii definitive a hotărârii, precum și în continuare, în funcție de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant în parte;
- a obligat pârâții să plătească aceste sume actualizate cu indicele de inflație, calculate până la data plății efective;
- a obligat chematul în garanție, Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății în vederea efectuării plăților solicitate de către reclamanți.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către Curtea de Conturi a României este nefondată, având în vedere că reclamanții, prin acțiunea formulată, au respectat întocmai dispozițiile cuprinse în art. 1 alin.1, coroborate cu dispozițiile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 și implicit ale art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii, conform cărora, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termen de 3 ani, ori cererea acestora a fost înregistrată înăuntru termenului prevăzut de aceste texte de lege.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de către pârâta Curtea de Conturi a României, s-a apreciat că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume, pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Potrivit art. 3 alin. 1 pct. 2 din nr.HG 208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor are în principal următoarele atribuțiuni: elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale, raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
În lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, Curtea de Conturi a României, în calitatea de ordonator principal de credite se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata drepturilor solicitate. Plata drepturilor solicitate de reclamanți se poate realiza numai după deschiderea de credite și după alimentarea cu fonduri a conturilor Curții de Conturi de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esență, următoarele aspecte:
Reclamanții fac parte din categoria personalului Camerei de Conturi a județului H, unitate finanțată de la bugetul de stat, iar prin legislația specifică raporturilor de muncă ( art. 4 din Legea nr. 94/1992, art. 2, 28 și 37 din Legea nr. 182/2002 ) le-a fost impusă o obligație profesională imperativă de confidențialitate, care se îndeplinește în cadrul raporturilor de muncă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial, în acest sens dispunând prevederile art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin.1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Deși reclamanții își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acesteia în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Pentru aceste considerente, tribunalul a reținut că unul și același element, constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională. Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament ( art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă, cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate ), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică ( nu doar comparabilă ) cu restul personalului din unitățile bugetare, sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv, cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate, la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Prin urmare, s-a constatat că reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin.1 - 3, art. 6 din nr.OG 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio - profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu ( art. 2 alin.1 din nr.OG 137/2000 ).
Cum acest aspect atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin.1 din nr.OG 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată întemeiată, prima instanță a dispus admiterea acesteia.
În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din nr.OUG 123/2003, respectiv procentele de majorări prevăzute de art.1 din nr.OG 10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
De asemenea, ținându-se cont de prevederile art. 1082 din Codul civil și ale art. 161 alin. 4 din Codul muncii, s-a dispus actualizarea prejudiciului conform indicelui de inflație.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, invocând prevederile art. 3041raportat la art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.
În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta a reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținând că aceasta a fost în mod greșit respinsă de către instanța de fond, cu încălcarea dispozițiilor art. 27 alin. 2 din nr.OG 137/2000, întrucât, dacă s-a produs o discriminare controlorilor financiari angajați în cadrul Curții de Conturi a României, prin neacordarea sporului de confidențialitate, termenul în care se putea introduce cererea era de 3 ani de la data intrării în vigoare a dispozițiilor nr.OUG 160/2000 raportat la data publicării în Monitorul Oficial al României a nr.OUG 123/2003 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, mai precis cel mai târziu în cursul lunii decembrie 2006.
Cu privire la fondul cauzei, pârâta a arătat că dreptul pretins de reclamanți nu este prevăzut de legislația specifică raporturilor de muncă ale personalului contractual care ocupă funcția de controlor financiar în cadrul aparatului de specialitate al Curții de Conturi a României, astfel că acesta nu poate fi acordat, cu atât mai mult cu cât nici în contractele individuale de muncă nu este prevăzută o atare clauză.
De asemenea, a susținut că legiuitorul este singurul care poate să stabilească categoriile de personal care vor beneficia de drepturi salariale suplimentare, precum sporul de confidențialitate, situație în care nu poate fi reținută în cauză încălcarea dispozițiilor art. 41 alin.2 din Constituție și nici existența vreunei stări de discriminare, cum a statuat prima instanță.
Prin întâmpinarea formulată, reclamanții au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând legalitatea hotărârii criticate.
Examinând calea de atac dedusă judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că aceasta este nefondată, astfel că va fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:
Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost în mod corect respinsă de către instanța de fond, întrucât în cauză sunt incidente prevederile art. 1 alin. 1 raportat la art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului, același termen fiind prevăzut și de art. 283 alin. 2 din Codul muncii.
De asemenea, dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar textul art. 12 precizează că în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
Cum în cauza dedusă judecății s-a solicitat repararea unui prejudiciu constând din însumarea unor adaosuri salariale, prin urmare este vorba de prestații succesive, dreptul la acțiune s-a născut la data încasării de către reclamanți a fiecărui salariu (diminuat cu sporul de confidențialitate pretins), la aceeași dată fiind cunoscute și persoanele vinovate de producerea pagubei invocate.
În acest context, pretențiile reclamanților nu sunt prescrise, deoarece vizează perioada ulterioară datei de 1 mai 2005, iar acțiunea a fost înregistrată la data de 21 aprilie 2008.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea constată că soluția primei instanțe este, de asemenea legală, sub acest aspect reținând următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor echivalente sporului de 15%, reprezentând spor de confidențialitate acordat printr-o serie de acte normative altor categorii socio-profesionale aparținând unor instituții finanțate de la bugetul de stat.
În argumentarea acestor solicitări, reclamanții au invocat prevederile nr.OG137/2000.
Pronunțând hotărârea atacată, instanța de fond a analizat situația reclamanților în raport de celelalte categorii socio-profesionale față de care a fost invocată starea de discriminare, precum și temeiurile care au determinat adoptarea unor soluții legislative diferite.
Astfel, a fost analizată în detaliu obligația generatoare a despăgubirilor pretinse, respectiv obligația de confidențialitate, constatând în mod absolut întemeiat că această obligație este una expresă, impusa de dispozițiile legale, însă cu toate acestea ea nu se regăsește într-un drept corelativ salarial.
Criticile formulate de recurenta Curtea de Conturi a României se referă, în esență, la lipsa unui temei legal pentru acordarea acestor drepturi.
Recurenta pornește, însă, de la o premisa greșită, care excede obiectului pricinii, în sensul în care acțiunea reclamanților a avut drept finalitate constatarea unei stări de discriminare și, pe cale de consecință, acordarea masurilor reparatorii prevăzute de art. 27 din nr.OG 137 /2007.
Potrivit art. 1 alin. 3 din ordonanță, exercitarea drepturilor prevăzute de acest articol privește persoanele aflate în situații comparabile. Or, reclamanții au solicitat, iar instanța a analizat temeinicia pretențiilor acestora, prin raportare la persoane aflate în situații comparabile.
Despăgubirile acordate prin hotărârea atacată nu echivalează cu o soluție legislativă, cum greșit consideră recurenta, apreciind că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci reprezintă soluția judiciară permisă și impusă de prevederile art. 27. din nr.OG 137/2000.
Situația reclamanților a fost corect apreciată ca fiind identică cu a celorlalte categorii de personal, salarizate de la bugetul de stat, deoarece și reclamanții se supun unei obligații legale de confidențialitate, însă fără a beneficia de o contra prestație salarială îndeplinirii acestei obligații.
Recurenta susține că nu pot fi puse în discuție situații comparabile, întrucât categoria socio-profesională a reclamanților este una aparte, cu un statut specific, reglementat de legi speciale, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special. Datorită specificului acestei categorii socio-profesionale, aceasta nu poate fi comparată, în opinia recurentei, cu nicio altă categorie profesională salarizată de la bugetul de stat, întrucât fiecare dintre acestea au statute proprii și legi de salarizare distincte.
de la care pornește recurenta este din nou greșită, întrucât din argumentația instanței de fond arătată anterior, rezultă cu claritate elementele care au fost determinante în stabilirea stării de discriminare, și anume: modalitatea de salarizare (de la bugetul de stat), obligația legală de confidențialitate (legile și statutele care guvernează organizarea și funcționarea fiecărei instituții), caracterul raporturilor de muncă (tipice sau atipice) în care se află categoriile socio-profesionale examinate (sinalagmatice).
Pornind de la aceste elemente, raționamentul instanței de fond este corect, în sensul în care a constatat că, pentru una și aceeași obligație legală, efectele se produc diferit, singurul criteriu fiind, și de această dată, apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
O altă critică formulată de recurentă are în vedere aplicabilitatea nr.OG 137/2000 în cauza de față, în sensul în care se susține că acest act normativ se referă strict la modul de aplicare a legii și nu la examinarea soluțiilor legislative.
Curtea va înlătura această critică pornind de la definiția legală cuprinsă în art.2 din nr.OG137/2000, în sensul că legiuitorul a definit discriminarea ca fiind orice deosebire,excludere și restricție sau preferințăpe bază de (.) categorie socială, (.) precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a - drepturilor recunoscute de lege, în domeniul - economic - sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Pornind de la această definiție, recurenta a arătat că reclamanții ar putea să considere că sunt discriminați dacă drepturile asupra cărora poartă prezentul proces suntrecunoscute de lege. O atare susținere nu poate rezulta decât dintr-o interpretare trunchiată a definiției date de legiuitor. Pentru a exista discriminare, este necesar să existedeosebiri, excluderi, restricții sau preferințe, întemeiate pe orice criteriu care are ca scop sau efect înlăturarea recunoașterii, înlăturarea folosinței sau a exercitării drepturilor omului și a libertăților fundamentalesaua drepturilor recunoscute de lege în orice domeniu al vieții publice. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a impus, pentru constatarea stării de discriminare, existența unei prevederi legale ca punct de plecare pentru analizarea elementelor definitorii ale acesteia. De altfel, situația sporului de vechime pentru magistrați a fost similară, fiind vorba de un drept neacordat în mod discriminatoriu magistraților, drept față de care a fost apreciată ca existentă starea de discriminare atât de către CNCD, cât și de către instanțe, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, prin soluția dată în recursul în interesul legii și instanțele judecătorești, prin hotărârile irevocabile pronunțate.
De asemenea, Curtea reține că, referindu-se la prevederile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a apreciat în mai multe cauze (prin hotărârile Freding c/a Suediei din 23 iunie 1993, Hoffman c/a Austriei din 28 septembrie 1995, și Scalambrino c/a Italiei din 22 octombrie 1996, și alții c/a Regatului Unit) că statele contractante dispun de o marjă de apreciere pentru a determina în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament aplicabile. De asemenea, printr-o altă hotărâre, respectiv Thlimmenos c/a Greciei, curtea a arătat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
În situația de față, dreptul garantat prin art.14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a fost încălcat, statul, prin puterea sa legiuitoare tratând în mod diferit,fără justificări obiectiveșirezonabilepersoane aflate în situații analoage. Prin urmare, curtea reține că pretențiile reclamanților sunt justificate, iar hotărârea pronunțată de instanța de fond în temeiul dispozițiilor art.1, 2 și 27 din nr.OG 137/2000 este legală și temeinică.
Pentru considerentele expuse, recursul pârâtei va fi respins ca nefondat, în baza prevederilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, cu sediul în B,--24, sector 1, împotriva sentinței civile nr.1541/26 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 4 noiembrie 2008.
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, | Judecător, Pt. fiind în concediu medical, semnează Președintele instanței |
Grefier, |
Red.
Tehnored.
2 exemplare
12.01.2009
Jud.fond.;
Asist.jud.;
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
