Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2341/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2341/R/2009
Ședința publică din data de 3 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Gabriella Purja vicepreședinte al instanței
JUDECĂTOR 2: Sergiu Cătălin Boboș Eugenia
-
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, împotriva sentinței civile nr. 42/D din 8 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL CLUJ în dosar nr-, privind și pe pârâții intimați TRIBUNALUL CLUJ, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect calcul drepturi salariale 25% - permanență.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care
Având în vedere că s-a solicitat judecarea recursului în lipsă, Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
CURTEA
Prin decizia civilă nr. 42 din 8 octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr- al Curții de APEL CLUJs -a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU discriminare și în consecință s-a respins acțiunea formulată împotriva sa.
S-a respins excepția necompetenței materiale și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
S-a respins ca nefondată acțiunea civilă formulată de reclamanții, împotriva pârâților TRIBUNALUL CLUJ, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că singura excepție procesuală care va fi admisă va fi cea invocată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării privind lipsa calității sale procesuale pasive.
În acest sens în conformitate cu prevederile art.27 din OG nr.137/2000, republicată posibila victimă a discriminării poate introduce acțiune direct în instanță, prin care să solicite despăgubiri și restabilirea situației anterioare, fiind obligat să probeze, în egală măsură cu cel acuzat, existența sau nu a discriminării (principiul inversării sarcinii probei).
În această situație, judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului în sensul stabilirii caracterului discriminatoriu al faptei.
Or, în această situație Consiliul nu poate fi citat în calitate de pârât (acestuia lipsindu-i calitatea procesuală pasivă în astfel de cauze), ci în calitate de expert în domeniul nediscriminării, pentru a-și prezenta poziția cu privire la o posibilă încălcare a legislației în materie de nediscriminare.
Excepția necompetenței materiale nu a fost întemeiată deoarece, contrar afirmațiilor pârâtului, acțiunea reclamanților nu se întemeiază pe dispozițiile art.36 alin.2 din OUG nr.27/2006 privind contestația împotriva deciziilor de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraților, ci, așa cum rezultă din acțiunea inițială, chiar pe dispozițiile actelor normative care acordă aceste drepturi salariale altor categorii profesionale.
Prin urmare, pretențiile formulate de către reclamanți derivă din inexistența unor dispoziții legale privind salarizarea magistraților care asigură soluționarea unor cauze penale în afara programului de lucru - element legat indisolubil de raportul juridic de muncă, ceea ce conferă litigiului dedus judecății caracterul unui conflict de drepturi aparținând sferei dreptului muncii și a cărui competență de soluționare revine în primă instanță, în temeiul art. 284 Codul Muncii, raportat la art. I pct.1din nr.OUG75/2008, curții de apel.
Nu s-a putut primi critica pârâtei referitoare la încălcarea competenței altei instanțe, respingând prin urmare excepția invocată.
De asemenea, susținerile aceluiași pârât referitoare la încălcarea Legii nr.500/2002 au fost considerate ca nefondate din prisma următoarelor considerente:
Astfel, potrivit art.15 din HG nr.83/03.02.2005, publicată în Monitorul Oficial, partea I din 11.02.2005, instanțele judecătorești sunt instituții publice din sistemul justiției, finanțate de la bugetul de stat.
De asemenea, art.118 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție iar potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: " elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de Parlament, precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Pe cale de consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol, de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Ministerul Economiei și Finanțelor este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și Ministerul Justiției, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice.
Ministerul Economiei și Finanțelor a fost chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice referitoare la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar), ceea ce va determina respingerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive.
În privința fondului litigiului, Curtea observă că soluționarea prezentei cauze nu se poate realiza prin raportare la dispozițiile OG nr.38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, fiind evident că acest act normativ nu este aplicabil reclamanților. De altfel, în acest domeniu, Curtea Constituțională a statuat cu caracter obligatoriu că dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OUG nr.137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde interesul că instanțele judecătorești au competența să analizeze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Prin urmare, instanța nu are posibilitatea să extindă aplicarea OG nr.38/2003 la reclamanți.
De asemenea, în acord cu principiile generale ale legislației muncii, astfel cum sunt evidențiate prin definițiile legale enunțate de art.154 Codul Muncii salarizarea reprezintă contraprestația muncii expuse de salariat, iar conceptul de muncă acoperă întreaga activitate a salariatului respectiv realizarea atribuțiilor, îndatoririlor și obligațiilor ce îi revin.
În absența unui temei legal nu este posibilă renumerarea distinctă printr-un spor salarial a activității depuse în îndeplinirea unei anumite atribuții de serviciu.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată cu obligarea pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând 25 % din valoarea salariului de bază pentru perioada 24.04.2005 până la 24.05.2008 și în continuare sume actualizate la plata dobânzii legale, la obligarea efectuării mențiunilor în carnetul de muncă și a Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții arată că au avut în cadrul Judecătoriei Dej un program de permanență ce presupunea prezența la sediul instanței înafara orelor de program, fiind obligați să nu părăsească localitatea și astfel i-a fost restrâns dreptul la libertatea de mișcare fiind afectate și relațiile sociale.
Reclamanții consideră că sunt discriminați față de alte categorii de salariați care beneficiază de acest spor cum ar fi: polițiștii, procurorii și judecătorii militari, avocații, personalul delegat din cadrul instanțelor la nivelul penitenciarelor, personalul din instituțiile de apărare națională.
Motivarea instanței de fond cu referire la decizia Curții Constituționale nr. 818/2008 nu este relevantă în cauză deoarece nu au cerut instanței să anuleze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ci au solicitat ca, văzând diferențierea discriminatorie în acordarea dreptului salarial sub forma sporului doar unei categorii de magistrați deci în principal pe apartenența pe anumite segmente, să se constate eludarea dispozițiilor legale amintite (art. 16 alin 1 din Constituție, art. 23 din Declarația universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și dispozițiile art. 1 alin 1 din Primul Protocol adițional la Convenția privind protecția Proprietății) și în consecință pentru eliminarea discriminării existente să se dispună întregirea veniturilor prin recunoașterea dreptului la acest spor.
Intimații Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP C și Ministerul Justiției și Libertăților au formulat întâmpinări solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a actelor atașate la dosar, Curtea de apel constată următoarele:
Prin Deciziile nr. 818, 819 și 820 din 03.07.2008, respectiv prin Decizia nr. 1325/04.12.2008 Curtea Constituțională a statuat că este neconstituțională interpretarea OG 137/2000, în sensul că prin acest act normativ se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative. Or, ceea ce solicită reclamanții sunt aplicarea unor acte normative care se referă la alte categorii socio-profesionale.
Diferența între reclamanți și categoriile profesionale invocate (polițiști, procurori și judecători militari, avocați) constă în conținutul diferit al raporturilor juridice de muncă ce rezultă din existența unor statute profesionale distincte, care reglementează drepturi și obligații specifice fiecărei categorii, respectiv în desfășurarea activității în favoarea unor instituții diferite.
iferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Însă, instanța europeană a statuat în mod constant că nu orice diferență de tratament reprezintă o încălcare a art. 14 din CEDO. Statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (Hotărârea din 28.11.1984 Ramussen Danemarcei 40).
Drept urmare, spre deosebire de cauza Driha c/a României (Hotărârea din 21.05.2008) unde Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat existența discriminării între reclamant și alte persoane care aparțineau aceleiași categorii profesionale, în prezenta cauză se invocă discriminarea dintre reclamanți și alte categorii profesionale, care nu se află în situații analoage sau comparabile, așa cum s-a menționat anterior.
Art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în mod expres că " Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la un salariu egal pentru muncă egală". Carta Social Europeană revizuită (ratificată de România prin Legea 74/1999) instituie necesitatea adoptării (de către statele care au acceptat art. 4 relativ la o salarizare echitabilă), măsurilor necesare în vederea garantării a unei salarizări echitabile, care să țină cont inclusiv de dreptul la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală. În mod similar, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (adoptat în 1966 și ratificat de România prin Decretul 212/1974) conține dispoziții relative la nediscriminare, inclusiv dreptul la un salariu echitabil și o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală.
Deși aceste prevederi internaționale au prioritate în raport cu întreaga legislație română (conform art. 20 alin. 1 din Constituție), Curtea de Apel apreciază că, în condițiile în care munca desfășurată de reclamanți este diferită de cea a categoriilor menționate, diferența de remunerare este justificată.
De asemenea, așa cum a statuat în mod constant și instanța de contencios constituțional în jurisprudența relativă la art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție ( e exemplu, Decizia nr.102/2003 publicată în MO nr.201/2003), se reține că principiul egalității de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opțiunea exclusivă a legiuitorului de a adopta soluții legislative diferite în favoarea unor categorii de salariați diferite, în considerarea situațiilor deosebite în care se găsesc. prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport de natura deosebită a raporturilor reglementate. Principiul egalității în fața legii nu înseamnă o uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Referitor la susținerea reclamanților în sensul că dispozițiile legale invocate sunt discriminatorii, întrucât încalcă principiul egalității instituit de art. 16 din Constituția României, se reține că instanțele ordinare pot fi sesizate doar în legătură cu constatarea faptului că o lege este aplicată în mod discriminatoriu subiecților de drept cărora li se adresează, nefiind posibil să se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie și nici extinderea aplicării ei altor subiecți de drept.
În situația în care un act normativ conține dispoziții discriminatorii cu privire la anumiți subiecți de drept, soluția legală este aceea de a invoca și a se constata neconstituționalitatea respectivei norme pe considerentul că încalcă principiul egalității instituit prin legea supremă. Doar Curtea Constituțională are competența legală de a aprecia că un text legal creează o discriminare și încalcă acest principiu, ca atare poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalității.
Întrucât apreciază că există diferențe esențiale între reclamanții și categoriile profesionale cu privire la care se solicită constatarea discriminări, Curtea de Apel reține că principiul nediscriminării prevăzut de art. 5 din Codul Munciia fost respectat de legiuitor la adoptarea legii de salarizare a reclamanților.
Relativ la nelegalitatea sentinței recurate în raport de dispozițiile dreptului comunitar se reține că articolul 141 al consolidate a Tratatului privind Uniunea Europeană (devenit în prezent art. 157) interzice orice formă de discriminare care fixează reguli diferite pentru același loc de muncă sau pentru prestări de aceeași calitate sau aplică aceeași regulă în cazul unor activități diferite, chiar dacă discriminarea este directă sau indirectă. În materie de remunerație, o discriminare directă poate fi constatată prin respectarea criteriilor de egalitate în materie de condiții de lucru și remunerație.
Or, așa cum s-a învederat anterior, nu există aceleași condiții de lucru, respectiv conținutul raportului juridic de muncă al reclamanților este diferit de cel al celorlalte categorii de personal pe care îl invocă reclamanții.
Art. 2 alin. (2) pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (invocată de reclamanți) prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit, ceea ce instanța constatată că nu este cazul în prezenta cauză.
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că prima instanță a aplicat și interpretat corect dispozițiile legale art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nefiind incident în cauză.
În consecință, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, împotriva sentinței civile nr. 42 din 08.12.2008 pronunțată de Curtea de APEL CLUJ în dosar nr-, pe care o menține.
Irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 3 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - -
Red./
26 ex./20.11.2009
Președinte:Gabriella PurjaJudecători:Gabriella Purja, Sergiu Cătălin Boboș Eugenia
