Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2702/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2702/R/2009
Ședința publică din data de 24 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Ioana Tripon
JUDECĂTOR 2: Dana Cristina Gîrbovan
JUDECĂTOR 3: Cristina
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 242 din 11 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr-, privind și pe eclamanții intimați, -, și pe pârâții intimații TRIBUNALUL CLUJ, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect calcul drepturi salariale - spor confidențialitate.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 27.10.2009, prin serviciul de registratură al instanței s-a depus la dosarul cauzei răspunsul solicitat la termenele anterioare, privind funcțiile pe care le ocupă reclamanții în cadrul Tribunalului Comercial Cluj și datele de la care aceștia sunt angajați.
Instanța, constatând că prin cererile de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, o reține în vederea pronunțării.
CURTEA
Prin decizia civilă nr.1419 din 18 iunie 2008, pronunțată în dosarul nr- al Curții de APEL CLUJ, s-audmis recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelorîmpotriva sentinței civile nr. 242 din 11.02.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care a modificat-o în parte, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca nefondată. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la soluționarea excepțiilor.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că dreptul la sporul de confidențialitate pretins de reclamanți nu este prevăzut de legislația care reglementează statutul judecătorilor și procurorilor (Legea 303/2004), precum și salarizarea acestora (OUG nr. 27/2006), astfel încât dreptul litigios nu îndeplinește cerința de a fi ocrotit de lege.
Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare reclamanții, întemeiată pe dispozițiile art.317 alin.1 pct.1 și art.319 și urm. din Codul d e procedură civilă.
În motivele aflate la 1-5 s-a arătat în esență că instanța de recurs a pronunțat decizia cu încălcarea normelor procedurale ce vizează citarea părților, prevăzute de art.100 alin.3 proc.civ. sub sancțiunea nulității, în sensul că dovezile de îndeplinire a procedurii de citare cu intimații, și nu conțin anumite mențiuni respectiv, anul, luna și ziua când a fost încheiat procesul verbal, numele celui ce l-a încheiat, numele și calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea și semnătura celui care a încheiat procesul verbal. Lipsa acestor mențiuni este sancționată cu nulitatea.
Fiind nulitate expres prevăzută de lege, vătămarea drepturilor este prezumată.
Prin decizia civilă nr.1805 din 30 septembrie 2008, pronunțată în dosarul nr- al Curții de APEL CLUJ, s-a dmis contestația în anulare formulată de contestatorii, -, șiîmpotriva deciziei civile nr. 1419/R din 18 iunie 2008 Curții de APEL CLUJ pronunțată în dosar nr-, ce a fost anulată.
S-a declinat competența soluționării recursurilor declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 242/11.02.2008 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr- în favoarea ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE.
Pentru a hotărî astfel Curtea, a reținut că este întemeiată ontestația în anulare.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art.317 alin.1 pct.1 proc.civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii.
Or, așa cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurilor de citare pentru termenul de judecată stabilit pentru 18 iunie 2008, aflate la 35,37-41 acestea nu cuprind semnătura celui care a încheiat procesul verbal, omisiune sancționată cu nulitatea, conform art.100 alin.3 din Codul d e procedură civilă.
Fiind o nulitate expres prevăzută de lege, vătămarea se prezumă, conform art.105 alin.2 teza 2 din proc.civ.
Având în vedere faptul că recursul declarat de reclamanți (judecători) împotriva hotărârii pronunțate cu privire la cererea de stabilite și acordare a unor drepturi salariale, în conformitate cu art.II alin.3 din OUG75/2008 se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea acelei instanțe.
Prin adresa din 16 martie 2009 Înaltei Curți de Casație și Justiție, dosarul a fost retrimis la Curtea de APEL CLUJ în vederea soluționării recursurilor, având în vedere prevederile deciziei Curții Constituționale a României nr. 104 din 20 ianuarie 2009 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din nr.OUG 75/2008.
Curtea de APEL CLUJa procedat la judecarea recursurilor în baza competenței sale stabilite conform art. 3 alin. 3 raportat la art. 2 pct. 1 lit. c) proc.civ. fără a constata ivirea unui conflict negativ de competență, întrucât trimiterea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție și retrimiterea ei la Curtea de APEL CLUJ au avut la bază modificările legislative survenite prin adoptarea nr.OUG 75/2008 și respectiv, constatarea neconstituționalității prevederilor art. I și II din acest act normativ, astfel încât competența materială de soluționare a recursurilor a fost modificată succesiv, impunând de fiecare dată trimiterea cauzei unei alte instanțe. Nu se verifică deci situația prevăzută de art. 20 pct. 2.proc.civ. în care, prin interpretare, trebuie să fie vorba de cel puțin o dublă declarare a necompetenței ca o consecință ainterpretării diferite date de instanțe aceluiași text de lege.
La momentul judecării pricinii, așa cum s-a arătat mai sus, Curtea de APEL CLUJ este competentă material, potrivit textelor legale invocate, în vigoare la acest moment.
Asupra cauzei de față, Curtea constată că prin sentința civilă nr. 242 din 11 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, au fost respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii, excepția necompetenței materiale și lipsa calității procesuale pasive invocate de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA și în consecință a fost respinsă acțiunea față de acesta.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanții, -, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și în consecință au fost obligați pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL și TRIBUNALUL CLUJ la calcularea și la plata în favoarea fiecărui reclamant a despăgubirilor echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, începând cu luna octombrie 2004 la zi și pentru viitor, sume reactualizate potrivit indicelui de inflație la data plății efective.
Au fost obligați pârâții să efectueze modificările corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce și să vireze fondurile necesare pentru plata sumelor.
A fost respinsă acțiunea formulată împotriva Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că era competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform alt. 27 alin.1 din nr.OG137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.
Constatându-se că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și 295 alin. 2 din acest cod, astfel s-a respins excepția de necompetență materială a instanței, excepție invocată de pârâți.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se afla reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate, conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare.
În speță, reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (alt. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și alt. 4 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 raportat la alt. 15 din Codul d e ontologic / alt.78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și alt. 9 din Codul d e ontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (alt. 2 alin. 4 și alin. 5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, alt. 15 din nr.OG 64/2006, alt. 13 din nr.OG 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Intr-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate, aceasta reprezentând o clauză legală portului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncit). Insă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salaria. In caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată ( potrivit alt. 16 alin. 1 și alt. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de alt. 5, alt. 6 și alt. 154 din Codul muncit).
Reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate, dar nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: alt] și alt. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); alt. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); alt. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); alt. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1 lit. a, alt. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit alt. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor nr.OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lac una legislativă.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile alt. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru ne inițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
În legătură cu cererea de chemare în garanție Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a apreciat-o întemeiată, procedând la admiterea sa.
Astfel, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din HG nr. 208/2005 și ale art. 3 din HG nr. 386/2007. Având în vedere aceste prevederi legale instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a ministerului și a inadmisibilității acțiunii.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs în termenul legal Ministerul Justiției.
În motivare se arată că hotărârea pronunțată de Tribunalul Cluj, prin care pârâții au fost obligați să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15% este criticabilă întrucât neluarea în considerare a tuturor elementelor ce caracterizează situația care a determinat acest conflict conduce la o greșită aplicare a dispozițiilor legale, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod.pr.civ.
S-a mai precizat că instanța de fond a admis acțiunea reclamanților în baza unor texte care se aplică altor categorii de personal din sectorul bugetar, neexistând temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate pentru judecători.
În ceea ce privește reținerea discriminării, s-a arătat că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
Din examinarea cuprinsului Ordonanței Guvernului nr.137/2000 rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori alte acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt: "exercitarea următoarelor drepturi art.1 alin. (2), "exercitarea drepturilor enunțate" - art.1 alin. (3), "restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, n condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege" - art.2 alin.(1), "comportament discriminatoriu", "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei" etc.
În mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor. În măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art.16 din Constituție, există posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale. Acordarea pentru viitor prin hotărârea pronunțată de către instanță de fond a unui spor de confidențialitate însemna ca aceasta a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a judecătorilor.
În conformitate cu art. 74 din Legea 303/2004 "(1) Pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege". Din prevederile legale rezultă cu evidență că sistemul de salarizare instituit prin lege specială pentru magistrați nu include plata unor sporuri cum este cel de confidențialitate în afara prevederilor legale.
În cazul neacordării sporului de confidențialitate judecătorilor nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor nr.OG 137/2000, a dispozițiilor Constituției și Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale privesc egalitatea în drepturi a cetățenilor, pentru că nu ne aflăm în fața unui drept la sporul de confidențialitate, ca drept recunoscut și protejat de lege.
Dreptul la sporul de confidențialitate pentru judecători nu este unul recunoscut de lege întrucât nu este reglementat prin nici un act normativ în vigoare; nu face obiectul articolului 14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, întrucât Protocolul 12 la Convenție, ratificat de România prin Legea 103/2006 consacră expres la art.1 că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație", astfel că nu poate fi aplicat în speța câtă vreme nu exista nici un text legal care să recunoască dreptul la spor de confidențialitate.
Prevederile art.14 din Convenție, așa cum CEDO a statuat în jurisprudența sa (cazul Thimmenos contra Greciei), "nu are o existență independentă, întrucât are efect doar în relație cu drepturile și libertățile protejate de prevederile Convenției si Protocoalelor sale.", or dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție. Consiliul Național pentru Combaterea discriminării în hotărârea nr.232/29.08.2007 a statuat că "diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului n ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta soluție să se încalce principiul egalității".
S-a mai precizat că situația judecătorilor nu poate fi considerată comparabilă în nici un fel personalului militar si funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare naționala, ordine publica si siguranța naționala al căror statut este reglementat de Legea nr.60/2002 întrucât: statutul acestora, drepturile și îndatoriri sunt diferite; instituțiile din care fac parte organele autoritarii judecătorești nu fac parte din categoria instituțiilor publice de apărare naționala, ordine publica și siguranța naționala, ele constituind o categorie distincta de autorități publice; categoriile de informații pentru care se acordă sporul de confidențialitate la care se referă OG 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională si anume informațiile clasificate este diferit cele la care se refera Hotărârea 328/2005 a pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor și anume lucrări (informații) confidențiale. Informațiile clasificate au un regim special reglementat de legea 182/2002 și sunt definite ca "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate".
Ca atare, având în vedere particularitățile statutului acestor magistrați, rezultă că sporul respectiv este acordat în virtutea calității de militar activ, iar nu de magistrat.
Nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora între judecători și alte categorii de salariați din sistemul bugetar ar exista o stare de discriminare, pentru ca așa cum s-a statuat și de Curtea Constituționala "diferențierea indemnizațiilor si a salariilor de baza pentru demnitari si alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea libera a legiuitorului, ținând seama de importanta si complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile si salariile de bază. pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă.". De asemenea, în continuarea argumentației, Curtea Constituțională statuează că ". în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979) principiul egalitarii în drepturi si al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări".
Astfel, instanța de fond a stabilit, în mod eronat că în cazul neacordării sporului de confidențialitate magistraților, poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor OG137/2000, a dispozițiilor Constituției și Declarației Universale a Drepturilor Omului care privesc egalitatea în drepturi a cetățenilor, pentru că nu ne aflăm în fața unui drept la sporul de confidențialitate, ca drept recunoscut și protejat de lege.
S-a învederat instanței că în speță nu a existat nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate al magistraților.
Împotriva sentinței a declarat recurs și Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând admiterea căii de atac promovate și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivare se arată că sentința recurată este netemeinică și nelegală, prima instanță respingând în mod nelegal excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului.
Rolul esențial în procesul bugetar și în execuția de casă bugetară revine Guvernului, respectiv Parlamentului, care potrivit art.17 alin.1 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice este acela care adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare elaborate de Guvern, rolul Guvernului la art.18 din aceeași lege, se stabilește că acesta asigură însăși elaborarea proiectelor, legilor bugetare anuale și transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului precum și suspendarea spre adoptare Parlamentului a proiectelor legilor de rectificare bugetară și a contului general de execuție.
În acest context, admiterea cererii formulate împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor în nume propriu, ar echivala cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu a unor sume reprezentând drepturi salariale acordate unor persoane care nu se numără printre angajații acestui minister, încălcându-se astfel regulile prevăzute de art.14 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
Pe de altă parte, potrivit art.20 și art.21 din aceeași lege, Ministerul Economiei și Finanțelor, nici nu are calitatea de ordonator de credite, această calitate având-o ministrul.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea reține următoarele:
Potrivit deciziei nr.46 din 15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție care a soluționat recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Cum, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 3.proc.civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că este de prisos a mai face referire și la alte aspecte aduse în discuție de pârâți cu privire la problema dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Și otivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4.pr.civ. este nefondat.
Nu se poate reține că prima instanță ar fi încălcat atribuțiile conferite puterii judecătorești, anume, că ar fi adăugat la lege prin obligarea la plata sporului de confidențialitate în favoarea reclamanților.
Sentința pronunțată are bază legală și este expresia activității instanței de aplicare a legii, anume, a dispozițiilor enunțate în cuprinsul ei din nr.OG 137/2000, din Codul muncii, din Constituția României și din reglementările internaționale la care face pe larg trimitere, toate obligatorii pentru instanță. Faptul că nu există un text legal care să instituie în favoarea magistraților dreptul la sporul de confidențialitate nu înseamnă că acordarea acestui drept s-a făcut prin încălcarea atribuțiilor instanței, căci aceasta, tocmai exercitând aceste atribuții, a constat în temeiul legislației în vigoare calificarea neacordării acestui spor drept o discriminare pasibilă a fi îndreptată prin acordarea de despăgubiri, conform art. 27 din nr.OG 137/2000.
Drepturile bănești acordate prin sentință nu au ca temei un text legal care să le proclame, ci constatarea discriminării și repararea acesteia, prin urmare nu se poate vorbi de o activitate de legiferare a instanței.
De altfel, Curtea apreciază că decizia în interesul legii pronunțată asupra acestei probleme acoperă și chestiunea competenței instanțelor de a se pronunța în litigii similare celui de față.
Sub raportul actualizării sumelor datorate pentru trecut cu rata inflației, solicitată de reclamanți și acordată prin sentința atacată, Curtea apreciază că sumele datorate cu titlu de drepturi salariale și neacordate trebuie astfel actualizate pentru a se asigura deplina reparare a prejudiciului creat prin neplata unor drepturi legale, în conformitate și cu prevederile art. 78 alin. 1 Codul muncii, text de lege cu valoare de principiu în ceea ce privește situația nelegalei neacordări a unor drepturi salariale, și care stipulează că în cazul concedierii efectuate în mod netemeinic și nelegal, instanța va obliga angajatorul la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate. Or, chiar dacă nu este vorba în speță de o nelegală concediere, rațiunea legii este aceeași, anume, integrala reparare a prejudiciului creat printr-o injustă neplată a unor drepturi salariale; știut fiind că salariul reprezintă de principiu sursa traiului zilnic al angajatului, apare ca legitimă solicitarea de a se actualiza cu rata inflației aceste sume, astfel încât puterea de cumpărare să se prezerve iar neplata la termen să nu diminueze importanța economică a acestor sume. De altfel, plata salariului este cel puțin lunară, astfel încât cu privire la orice drepturi de natură salarială, angajatorul este de drept în întârziere, potrivit art. 161 alin. 1 coroborat cu art. 155 Codul muncii, situație în care actualizarea sumei de natură salarială neplătită la timp apare ca imperativă.
Cât privește recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea reține că ste nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurent, având în vedere că prima instanță, admițând acțiunea în contradictoriu cu acest pârât, a înțeles să îl oblige la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor de bani cuvenite reclamanților, astfel încât nu se pune problema ca prima instanță să fi avut în vedere existența unor raporturi juridice directe între reclamanți și acest pârât. A fost avut în vedere rolul acestui pârât în elaborarea bugetului de stat din grija pentru a se asigura caracterul efectiv al hotărârii pronunțate. Nu se pune problema alocării sumelor necesare achitării drepturilor recunoscute reclamantei din bugetul propriu al acestui minister, ci, așa cum s-a arătat, asigurarea efectuării demersurilor necesare pentru includerea în bugetul de stat, pentru Ministerul Justiției și Libertăților, a sumelor necesare achitării acestor drepturi.
Chiar dacă nu este în atribuția acestui minister adoptarea bugetului, ministerul este cel care elaborează proiectul de buget precum și al legii de rectificare bugetară, astfel încât cu această ocazie se impune a se avea în vedere de către pârât includerea sumelor încuviințate prin prezenta hotărâre în bugetul de stat. Cât privește necesitatea de a se depune proiecte ale bugetelor ordonatorilor principali de credite pentru adoptarea și modificarea proiectului bugetului de stat, se constată că Ministerul Justiției și Libertăților este în egală măsură parte în proces, fiindu-i opozabilă hotărârea, astfel încât ambii pârâți sunt obligați la demersurile legale enumerate chiar prin motivele de recurs pentru a se asigura achitarea drepturilor salariale restante.
Critica privind situația creată prin pronunțarea unei hotărâri de obligare la plata unor sume care nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală nu poate fi reținută, având în vedere că există posibilitatea rectificării legii bugetare, iar pe de altă parte, acest argument vizează momentul punerii în executare a hotărârii, deci nu este pertinent pentru soluționarea cererii pe fond. Obligația de a se pune la dispoziție surse financiare pentru acoperirea drepturilor salariale în discuție este subsecventă celei de a se plăti aceste drepturi de către instanța la care reclamanta își desfășoară activitatea.
Nici lipsa suportului legal pentru includerea sumelor în discuție într-o rectificare a bugetului nu poate fi reținută, având în vedere că hotărârile judecătorești irevocabile au putere de lege, astfel încât hotărârea în sine reprezintă o suficientă întemeiere legală pentru o astfel de rectificare, potrivit nr.OG 22/2002.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 14, 19 și 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 1 din nr.OUG 22/2002, nr.HG 34/2009, art. 17.proc.civ.
Raportat la excepția necompetenței materiale a instanței, se reține că recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor se raportează la dispozițiile art. 36 alin. 2 din nr.OUG 27/2006 pentru a motiva excepția. Nu au aplicabilitate în speță aceste prevederi, unde se statuează că "Personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe de urgență, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ale Direcției Naționale Anticorupție ori, după caz, la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt irevocabile".
Textul legal mai sus citat se referă la situațiile în care nemulțumirile de ordin salarial sunt legate de modul de stabilire a drepturilor salariale, or în prezenta cauză, nemulțumirea vizează nu un drept stabilit în favoarea reclamanților, ci unul care nu le este recunoscut și acordat. De asemenea, drepturile solicitate prin acțiune nu sunt reglementate prin prevederile nr.OUG 27/2006, astfel încât nu este aplicabil textul legal mai sus citat, întrucât acesta stabilește o normă specială de competență, or regula de interpretare a textelor legale speciale prescrie stricta interpretare a excepțiilor. Prin urmare, în acest litigiu este aplicabil dreptul comun în materia litigiilor de muncă, Tribunalului Cluj revenindu-i astfel competența de soluționare în primă instanță a cauzei, față de prevederile art. 295 alin. 2 Codul muncii și art. 2 alin. 1 lit. c proc.civ.
Față de cele mai sus reținute văzând și dispozițiile art. 304 pct. 3, 4 și 9 și art. 312 alin. 1.proc.civ. Curtea a respins ca nefondate recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C, împotriva sentinței civile nr. 242 din 11.02.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 24 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
- - - - -
GREFIER,
Red.T/.
5 ex./24.12.2009
Jud.fond: și
Președinte:Ioana TriponJudecători:Ioana Tripon, Dana Cristina Gîrbovan, Cristina
