Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 286/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 286/
Ședința publică din 18 martie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,- sector 5, Direcția Națională Anticorupție, cu sediul în B,--81, sector 1 și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu M,--3, județul M, împotriva sentinței civile nr. 1936 din 18 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de taxă judiciară de timbru.
Văzând lipsa părților și împrejurarea că acestea au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor și lucrărilor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 1936/18 decembrie 2007, Tribunalul Mureșa respins excepția necompetenței materiale a instanței, excepția prematurității introducerii acțiunii, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, a admis acțiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării i, drept consecință:
- a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând majorarea de 5% (raportată la indemnizația de încadrare brută lunară din luna decembrie 2006), începând cu data de 01.01.2007 și până la data de 31.03.2007, respectiv de 2% (raportată la indemnizația de încadrare brută lunară din luna martie 2007), începând cu data de 01.04.2007 și până la data de 30.09.2007;
- a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând majorarea de 11% (raportată la indemnizația de încadrare brută lunară din luna septembrie 2007), începând cu data de 01.10.2007 și până la data încetării de discriminare a reclamanților;
- a dispus că la sumele mai sus menționate cuvenite reclamanților se va adăuga și dobânda legală, calculată începând cu data de 16.10.2007 și până la achitarea integrală a debitului;
- a dispus că sumele mai sus menționate cuvenite reclamanților vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărei diferențe salariale neacordate în mod discriminatoriu și până la data executării hotărârii;
- a obligat pârâta Direcția Națională Anticorupție să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor bănești mai sus menționate.
Prin aceeași hotărâre, s-a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Direcția Națională Anticorupție, în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, iar acesta din urmă a fost obligat să aloce în favoarea pârâtei Direcția Națională Anticorupție sumele necesare plății drepturilor bănești obținute de reclamanți prin hotărârea pronunțată.
În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut, cu referire la excepțiile invocate, următoarele:
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin.1 din G nr. 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul" nr.1/2001, p. 23-30). Într-adevăr, art. 27 alin.1 din G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea.
Potrivit Legii nr. 500/2002, a G nr. 208/2005 și a G nr. 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esență, următoarele considerente:
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare).
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art.1 din Legea nr. 53/2003).
Printr-o o serie de acte normative (de exemplu: nr.OG 10/2007; nr.OG11/2007; nr.OG16/2007; nr.OG27/2007; Legea nr.232/2007; nr.OG8/2007; nr.OG20/2007; nr.OG23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.
Cu toate acestea, reclamanților (personal salarizat prin nr.OUG27/2006) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanții nu pot obține (datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.
Față de aceste aspecte, tribunalul a observat că unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Or, sistemul de salarizare guvernat printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Prin urmare, reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1-3, art. 6 din nr.OUG137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos (condiția existenței creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, concomitent cu indexarea indemnizațiilor și salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000).
Cum acest aspect atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din nr.OG137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată întemeiată, prima instanță a dispus admiterea acesteia.
De asemenea, ținându-se cont de prevederile art. 1082 - 1084 cod civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii, s-a dispus actualizarea sumelor acordate cu indicele de inflație.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, solicitându-se modificarea ei integrală, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 4 și 9 Cod procedură civilă, cu aplicarea art. 3041Cod procedură civilă susținând, în cuprinsul memoriului de recurs, că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, respectiv a Judecătoriei Târgu Mureș, întrucât reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe prevederile nr.OG 137/2000, act normativ care, prin dispozițiile art. 27 alin.1, stabilește competența de soluționare a unui astfel de litigiu în favoarea instanțelor de drept comun, situație în care se impune și timbrarea acțiunii la valoare, conform Legii nr. 146/1997.
S-a mai relevat că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea pârâtului - recurent la plata drepturilor bănești reprezentând majorări în cuantum de 2%, 5% și11% din salariul de bază, conform nr.OG 10/2007, precum și la acordarea acestora în continuare, până la data încetării stării de discriminare,întrucât reclamanții nu se încadrează în categoriile de personal vizate de actul normativ menționat. În atare situație, s-a apreciat că acțiunea acestora este inadmisibilă, instanța depășind atribuțiile puterii judecătorești și adăugând în mod nepermis la legea de salarizare specială a magistraților.
De asemenea, pârâtul a susținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. 2 din nr.OG 137/2000, întrucât acordarea acestor creșteri salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare, fiind atributul legiuitorului de a elabora acte normative de salarizare speciale și distincte pentru toate categoriile de personal.
În fine, hotărârea primei instanțe a fost criticată și sub aspectul dispozițiilor privind plata drepturilor bănești solicitate de reclamanți cu aplicarea dobânzii legale și actualizate cu rata inflației, întrucât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, în acest sens fiind dispozițiile art. 14 alin. 2, 29 alin. 3 și 47 din Legea nr. 500/2002.
La rândul său, pârâta Direcția Națională Anticorupție a apreciat hotărârea primei instanțe ca netemeinică și nelegală pe considerentul că majorările salariale prevăzute de nr.OG10/2007, nr.OG 16/2007 și nr.OG 27/2007 au vizat alte categorii de salariați decât magistrații, iar nu a pronunțat o hotărâre prin care să constate că în cauză s-a produs o discriminare.
Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în reprezentarea intereselor pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, precum și a cererii de chemare în garanție ca inadmisibilă față de acest minister, datorită lipsei calității procesuale pasive.
În motivarea recursului s-a arătat că acțiunea îndreptată împotriva sa este lipsită de fundament legal, Ministerul Economiei și Finanțelor fiind terț față de raporturile juridice existente între reclamanți și celelalte instituții pârâte, astfel că, orice culpă pentru neacordarea unor drepturi salariale revine unităților angajatoare. Pe de altă parte, Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuții în gestionarea bugetelor parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești, o atare atribuție revenind Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 70 alin.1 din Legea nr. 304/2004.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt nefondate, astfel că vor fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea formulată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând majorările salariale neacordate cu începere de la 1 ianuarie 2007, prevăzute de nr.OG 10/2007, invocând în argumentarea respectivei solicitări prevederile nr.OG137/2000.
Pronunțând hotărârea atacată, instanța de fond a analizat situația reclamanților în raport de celelalte categorii socio-profesionale față de care a fost invocată starea de discriminare, precum și temeiurile care au determinat adoptarea unor soluții legislative diferite.
Astfel, referindu-se la majorările salariale acordate prin nr.OG 10/2007, instanța a pornit de la o realitate incontestabilă, și anume modul de finanțare al instituțiilor față de angajații cărora au fost dispuse aceste măsuri, constatând întemeiat că respectivele majorări s-au referit la instituții finanțate de la bugetul de stat. În aceeași ordine de idei, instanța a pornit de la premisa comună a acestor acte normative privind majorările salariale, și anume efectele produse de creșterea indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 raportat la anul 2006.
Criticile formulate de recurenți se referă, în esență, la lipsa unui temei legal pentru acordarea acestor drepturi.
În opinia Curții, aceștia pornesc de la o premisă greșită, care excede obiectului pricinii, în sensul în care acțiunea reclamanților a avut drept finalitate constatarea unei stări de discriminare și, pe cale de consecință, acordarea masurilor reparatorii prevăzute de art. 27 din nr.OG 137 /2007.
Potrivit art. 1 alin. 3 din ordonanță, exercitarea drepturilor prevăzute de acest articol privește persoanele aflate în situații comparabile. Or, reclamanții au solicitat, iar instanța a analizat temeinicia pretențiilor acestora, prin raportare la persoane aflate în situații comparabile.
Despăgubirile acordate prin hotărârea atacată nu echivalează cu o soluție legislativă, cum greșit consideră recurenții, apreciind că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci reprezintă soluția judiciară permisă și impusă de prevederile art. 27. din nr.OG 137/2000.
Potrivit aceleiași ordonanțe, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare. Astfel fiind, sunt cel puțin greșite susținerile recurenților potrivit cărora tratamentul discriminatoriu poate fi constatat de alte organe abilitate de lege în măsura în care o dispoziție cuprinsă în lege sau ordonanță vine în contradicție cu art.16 din Constituție. Această susținere nu poate fi primită, întrucât starea de discriminare, poate fi constatată de instanță, fiind în esență o apreciere a unor aspecte de fapt, prin raportare la situații comparabile în care se găsesc anumite categorii de persoane.
Așa cum s-a mai arătat, raționamentul instanței de fond a pornit, în primul rând, de la analiza modului de finanțare a categoriilor examinate, reținându-se în acest sens împrejurarea că modalitatea de finanțare a cheltuielilor de personal este comună, respectiv bugetul de stat.
Astfel, instanța de fond a reținut că personalul din sistemul bugetar a beneficiat de majorări salariale pentru anul 2007, majorări acordate prin nr.OG 10/2007, nr.OG 11/2007, nr.OG 16/2007, nr.OG 27/2007, Legea nr. 232/2007, nr.OG 8/2007, nr.OG 20/2007 și nr.OG 23/2007. de motive ale acestor acte normative au avut ca numitor comun necesitatea acordării majorărilor salariale pentru a atenua efectele creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum. Or, prin voința legiuitorului, această măsură a fost aplicată și unor categorii socio-profesionale pentru care nu era necesară dispunerea unei măsuri de protecție socială, cum ar fi demnitarii, personalul asimilat demnitarilor, judecătorii Curții Constituționale, personalul Curții de Conturi ( nr.OG 10/2007, nr.OG 27/2007 ).
În aceste condiții, argumentația instanței de fond este extrem de clară, în sensul în care în baza actelor normative enumerate anterior s-a conturat existența unor măsuri legislative pentru majoritatea personalului salarizat de la bugetul de stat, măsuri care nu au vizat și categoria reclamanților.
Susținerile recurenților, potrivit cărora aceste măsuri au avut natura unor măsuri de protecție socială nu pot fi primite, prin prisma celor arătate anterior, cum de altfel nu poate fi acceptat argumentul potrivit căruia în anul 2007 veniturile salariale ale reclamanților au fost majorate substanțial prin efectul Legii nr. 45/2007. Majorarea salarială despre care se face astfel vorbire nu a avut în vedere altceva decât înlăturarea unei stări precedente de discriminare, a acoperit o nevoie obiectivă și firească a modalității de salarizare și nu a avut în niciun fel ca finalitate înlăturarea efectelor produse de creșterea indicelui de inflație. Această din urmă măsură legislativă nu a fost astfel fundamentată și deci, nu putea produce astfel de efecte.
Prin urmare, instanța de fond a concluzionat în mod temeinic că reclamanților nu le-au fost acordate aceste despăgubiri salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condițiile de acordare (salariile reclamanților nu ar fi afectate de creșterea indicelui prețului de consum) ci, sub simpla motivație că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, criteriu discriminatoriu potrivit art. 2 alin.1 din nr.OG 137/2000.
O altă critică formulată de recurenți are în vedere aplicabilitatea nr.OG 137/2000 în cauza de față, în sensul în care se susține că acest act normativ se referă strict la modul de aplicare a legii și nu la examinarea soluțiilor legislative.
Curtea va înlătura această critică pornind de la definiția legală cuprinsă în art.2 din nr.OG137/2000, în sensul că legiuitorul a definit discriminarea ca fiind orice deosebire,excludere și restricție sau preferințăpe bază de (.) categorie socială, (.) precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a - drepturilor recunoscute de lege, în domeniul - economic - sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Pentru a exista discriminare, este necesar să existedeosebiri, excluderi, restricții sau preferințe, întemeiate pe orice criteriu care are ca scop sau efect înlăturarea recunoașterii, înlăturarea folosinței sau a exercitării drepturilor omului și a libertăților fundamentalesaua drepturilor recunoscute de lege în orice domeniu al vieții publice. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a impus, pentru constatarea stării de discriminare, existența unei prevederi legale ca punct de plecare pentru analizarea elementelor definitorii ale acesteia. De altfel, situația sporului de vechime pentru magistrați a fost similară, fiind vorba de un drept neacordat în mod discriminatoriu magistraților, drept față de care a fost apreciată ca existentă starea de discriminare atât de către CNCD, cât și de către instanțe, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, prin soluția dată în recursul în interesul legii și instanțele judecătorești, prin hotărârile irevocabile pronunțate.
De asemenea, Curtea reține că, referindu-se la prevederile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a apreciat în mai multe cauze (prin hotărârile Freding c/a Suediei din 23 iunie 1993, Hoffman c/a Austriei din 28 septembrie 1995, și Scalambrino c/a Italiei din 22 octombrie 1996, și alții c/a Regatului Unit) că statele contractante dispun de o marjă de apreciere pentru a determina în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament aplicabile. De asemenea, printr-o altă hotărâre, respectiv Thlimmenos c/a Greciei, curtea a arătat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
În situația de față, dreptul garantat prin art.14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a fost încălcat, statul, prin puterea sa legiuitoare tratând în mod diferit,fără justificări obiectiveșirezonabilepersoane aflate în situații analoage. Prin urmare, curtea reține că pretențiile reclamanților sunt justificate, iar hotărârea pronunțată de instanța de fond în temeiul dispozițiilor art.1, 2 și 27 din nr.OG 137/2000 este legală și temeinică.
Referitor la dispoziția primei instanțe, vizând actualizarea cu indicii de inflație, la data plății, a sumelor acordate prin hotărârea pronunțată, Curtea de apel relevă, de asemenea, justețea unei astfel de soluții, dată fiind lipsirea reclamanților de beneficiul utilizării respectivelor drepturi bănești la momentul la care acestea ar fi trebuit să le fie acordate și având în vedere efectele devalorizării în timp a monedei naționale.
Temeiul legal al acordării acestor sume îl constituie prevederile art. 1082, 1084 Cod civil și ale art. 161 alin. 4 Codul muncii.
Fiind întrunite cerințele prevăzute de aceste texte de lege, rezultă că respectiva cheltuială are o bază legală, după cum are bază legală, potrivit celor arătate mai sus, și acordarea drepturilor bănești solicitate, dreptul reclamanților neputând fi condiționat de sumele alocate Ministerului Public prin Legea bugetului de stat.
În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a primei instanțe, în soluționarea cauzei, Curtea reține că aceasta a fost în mod corect respinsă, deoarece conform art. 21 alin. 1 din nr.OG 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul nr. 1/2001 - 23-30).
De altfel, în același sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 și ale art. 295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii în raporturile de muncă), precum și ale art. 5 din Codul muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, se constată că acesta vizează modalitatea de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive.
Cu privire la această excepție, instanța de control judiciar constată că acest minister are, potrivit Legii nr. 500/2000, responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat, materializat ulterior în legea bugetară anuală. Proiectul bugetului de stat are la bază proiectele de buget ale ordonatorilor principali, printre care se numără și Ministerul Justiției. Cheltuielile de personal reprezintă un capitol distinct al proiectelor de buget întocmite de fiecare ordonator. În activitatea sa, așa cum chiar recurentul invocă, în caz de divergență între Ministerul Economiei și Finanțelor și ordonatorii principali de credite, guvernul este competent să ia decizii în acest sens. Cu toate acestea, responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat aparține în exclusivitate pârâtului, calitatea sa procesual pasivă derivând din această obligație legală și nu, cum în mod greșit apreciază recurentul, din raporturi de muncă. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din nr.HG 208/2005 și art. 3 din nr.HG 386/2007.
Pe de altă parte, se observă că, având în vedere competențele legale ale acestui pârât în materie bugetară, prima instanță a stabilit în sarcina sa obligația de aalocafondurile necesare plății drepturilor bănești stabilite prin hotărârea atacată. Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 24 martie 2005, publicată în 1048/2005, a apreciat calitatea Ministerului Economiei și Finanțelor, ca fiind aceeade garant legalal acestor categorii de obligații.
Prin urmare, în mod greșit se susține că Ministerul Economiei și Finanțelor este lipsit de calitate procesuală pasivă în cauze precum cea supusă examinării.
Pentru considerentele expuse, constatând că în privința hotărârii primei instanțe nu se identifică niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate recursurile deduse judecății, în baza prevederilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5, Direcția Națională Anticorupție, cu sediul în B,--81, sector 1 și Ministerul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 1936/18 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18 martie 2008.
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.
Tehnored.
2 exemplare
21.04.2008
Jud.fond.,
Asist.jud.;
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
