Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 591/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 591/R-CM
Ședința publică din 25 Martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Maria Ploscă JUDECĂTOR 2: Irina Tănase
JUDECĂTOR 3: Lică Togan
Judecător: - -
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul civil declarat de reclamanta, împotriva sentinței civile nr.225/F-CM din data de 26 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile, respectiv: recurenta-reclamantă și intimații-pârâți Ministerul Justiției, Statul Român-prin Ministerul Economiei și Finanțelor-V și Curtea de Apel București, precum și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea constată recursul în stare de judecată și îl reține, în vederea deliberării.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată la data de 08.04.2008, pe rolul Tribunalului București, reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat obligarea acestora la repararea prejudiciului cauzat reclamantei, ca urmare a discriminării prin neacordarea aceleiași indemnizații cu cea primită de procurorii care-și desfășoară activitatea în cadrul, pentru perioada aprilie 2005 - septembrie 2007, indemnizația cuvenită reclamantei trebuind să fie egală cu cea a procurorilor care-și desfășoară activitatea în instituția amintită, urmând ca pârâții să fie obligați la plata unei indemnizații corespunzătoare coeficientului de multiplicare conform Anexei 11 la nr.OUG27/2006, pentru funcțiile de prim procuror și procurori de execuție; obligarea pârâților la plata sumelor, cu aplicarea indicelui de inflație, începând cu aprilie 2005 până la data plății efective; obligarea pârâților la plata dobânzilor legale, potrivit art.3 alin.1.3 din Ordonanța nr.9/2000, pentru fiecare sumă lunară, aferentă diferenței între indemnizația încasată și cea la care avea dreptul dacă nu ar fi intervenit cazul de discriminare.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat următoarele:
În calitate de fost judecător în cadrul Curții de Apel București, a fost discriminată de pârâtul Statul Român în principal, dar și de către Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, în raport de procurorii care-și desfășoară activitatea în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (structura centrală sau serviciile și birourile teritoriale) sub aspectul remunerației diferite a muncii (deși în cea mai mare măsură munca desfășurată este aceeași sau poate chiar mai importantă) fiind încălcate prin aceasta prevederile art.I alin.1.2 litera e pct.I din OG nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare care prevăd că "rincipiul p. egalității între cetățeni, al excluderii discriminărilor sunt garantate prin exercitarea drepturilor -.economice. în special dreptul la un salariu egal pentru muncă egală la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare", dar și dispozițiile art.I din Protocolul nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Legea nr.508/2004 a fost creată Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism ca o structură distinctă în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Direcția are în teritoriu servicii - în localitățile unde funcționează curți de apel - și birouri în toate reședințele de județ unde funcționează tribunale.
Prin legea de organizare și funcționare, dar și prin alte legi speciale, a fost stabilită competența materială și funcțională a acestei Direcții.
Conform art.2 alin.3 din Legea nr.508/2004, dar și prevederile Codului d e procedură penală, în faza efectuării urmăririi penale, procurorilor de la parchetele de pe lângă judecătorii le-au rămas largi competențe, în special pentru îndeplinirea celor mai importante acte procesuale.
Conform legii, procurorii - indiferent că activează la nivelul structurii centrale sau la nivelul structurilor teritoriale, pentru luarea măsurii arestării preventive, pentru prelungirea arestării preventive, pentru autorizarea percheziției ori a interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice, a înregistrărilor audio și video; pentru liberarea provizorie pe cauțiune sau sub control judiciar și altele, trebuie să se adreseze instanțelor de judecată competente a judeca în fond, care hotărăsc asupra cererilor ce le sunt deduse spre soluționare.
Persoanele nemulțumite de soluțiile dispuse de procurorii în cauzele instrumentate, conform art.2781Cod pr.civilă, pot formula plângere la instanța competentă a judeca în fond. Judecarea acestor cauze se face tot de către instanțele competente, care apreciază asupra legalității soluțiilor dispuse de procurorii DIICOT.
Judecarea în fond, apel și recurs a cauzelor instrumentate de DIICOT se face de către curțile de apel, tribunale sau judecătorii.
Din cele expuse este evident că atât judecătorii de la curțile de apel, tribunale și judecătorii, cât și procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe sunt discriminați, că pentru aceeași muncă și competență ca și a procurorilor de la DIICOT au salarii mult inferioare.
Statul român în principal, dar și ceilalți pârâți nu au asigurat magistraților pentru muncă egală un salariu egal, nu au respectat magistraților dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
În perioada mai 2004 - septembrie 2007, reclamanta a exercitat funcția de judecător în cadrul Curții de Apel București, iar prin Decretul Președintelui nr.350/10.03.2008, publicat în Of. nr.191/12.03.2008 s-a dispus eliberarea acesteia din funcția de judecător, prin demisie, iar în perioada anterioară demisiei a fost suspendată din funcție la cerere începând cu octombrie 2007.
Prin întâmpinarea de la filele 15-19 dosar, Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că acesta nu are atribuții de legiferare ci doar de aplicare a legii, iar discriminarea la care face referire reclamanta rezultă din lege, și nu din modul de interpretare și aplicare a acesteia.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, susținând că salarizarea procurorilor de la DIICOT este identică cu cea a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 este făcută în considerarea criteriului gradului instanței sau al parchetului unde funcționează.
Pe de altă parte, în privința procurorilor de la DIICOT, legiuitorul a menținut regula numirii acestora, ci nu a promovării.
Prin sentința civilă nr.4706 din 5.06.2008, pronunțată de Tribunalul Bucureștia fost admisă excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu de către instanță, în baza art.284 Codul muncii, reclamanta având domiciliul în Rm. V, în raza teritorială a Tribunalului Vâlcea, motiv pentru care s-a declinat competența soluționării cauzei la instanța amintită.
Prin sentința civilă nr.738/15.09.2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosar nr-, s-a dispus declinarea cauzei la Curtea de Apel Pitești, având în vedere dispozițiile art.I și II din nr.OUG75/2008, cauza fiind înregistrată pe rolul instanței amintite la data de 8.10.2008.
Prin întâmpinarea de la filele 41-43 dosar, Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond respingerea acțiunii ca inadmisibilă, având în vedere că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile nr.OG137/2000, iar prin decizia nr- a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției cu privire la dispozițiile art.2 alin.1 și 11, precum și art.27 din nr.OG137/2000.
Prin întâmpinarea de la filele 65-69 dosar, Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu mențiunea că în cauză nu se poate vorbi despre discriminare, arătându-se modul de salarizare și de numire a procurorilor de la și
Prin sentința civilă nr.225/F-CM din 26 noiembrie 2008, Curtea de Apel Piteștia respins acțiunea formulată de către reclamantă, reținând următoarele:
"În conformitate cu dispozițiile art.137 Cod procedură civilă, s-au analizat cu prioritate excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Cu privire la pârâtul Ministerul Justiției, Curtea a constatat că acesta este ordonator principal de credite față de reclamantă, ceea ce îi conferă calitate procesuală pasivă față de aceasta.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea a constatat că acest pârât a fost chemat în judecată, nu în considerarea unor raporturi juridice de muncă sau a calității de angajator a acestui pârât, ci pentru a fi obligat la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor solicitate, fiind respinsă excepția invocată, pârâtul având calitate procesuală pasivă.
Potrivit art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat. onform prevederilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este numai acela de a elabora proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
În ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, rt.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit.e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Ca atare, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța a reținut că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că acțiunea este admisibilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, din actele dosarului rezultă că reclamanta, fost judecător în cadrul Curții de Apel București se consideră discriminată, față de procurorii care funcționează în cadrul și, apreciind că se află într-o situație similară cu aceștia.
Înființarea, organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este reglementată de Legea nr.508/2004, ca structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (art.1).
Art.75 alin.3 și 4 din Legea nr.304/2004 prevede că se încadrează cu procurori numiți prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul de funcții, aprobat potrivit legii, iar pentru a fi numiți în cadrul procurorii trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproșabilă, o vechime de cel puțin 6 ani în funcția de procuror sau judecător și să fi fost declarați admiși în urma interviului organizat de comisia constituită în acest scop.
Art.2 din Legea nr.508/2004 reglementează următoarele atribuții pentru: a) efectuarea urmăririi penale pentru infracțiunile prevăzute în prezenta lege și în legile speciale; b) conducerea, supravegherea și controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispoziția procurorului de către ofițerii și agenții de poliție judiciară aflați în coordonarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism; c) sesizarea instanțelor judecătorești pentru luarea măsurilor prevăzute de lege și pentru judecarea cauzelor privind infracțiunile date în competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism; 1) conducerea, supravegherea și controlul activităților de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, numiți în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism; d) studierea cauzelor care generează săvârșirea infracțiunilor de criminalitate organizată, trafic de droguri, criminalitate informatică și terorism și a condițiilor care le favorizează, elaborarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației penale în acest domeniu; e) constituirea și actualizarea bazei de date vizând infracțiunile ce sunt date în competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism; f) exercitarea altor atribuții prevăzute de Codul d e procedură penală și de legile speciale.
Conform art.75 alin.11 din Legea nr.303/2004, la data încetării activității în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcționeze potrivit legii.
Pe de altă parte, potrivit art.80 din Legea nr.304/2004, Direcția Națională Anticorupție se organizează ca structură autonomă în cadrul Ministerului Public, funcționând pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este coordonată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, are personalitate juridică, este specializată în combaterea infracțiunilor de corupție, potrivit legii, și își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României.
Conform art.87 din Legea nr.304/2004 se încadrează cu procurori numiți prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul de funcții, aprobat potrivit legii, iar pentru a fi numiți în cadrul, procurorii trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproșabilă, o vechime de cel puțin 6 ani în funcția de procuror sau judecător și să fi fost declarați admiși în urma unui interviu organizat de comisia constituită în acest scop.
Potrivit art.87 alin.9 din Legea nr.303/2004, la data încetării activității în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcționeze potrivit legii.
Rezultă din toate dispozițiile legale arătate mai sus că pentru procurorii din cadrul și condițiile de numire în funcție și atribuțiile sunt diferite față de ceilalți magistrați - judecători și procurori.
Aceștia din urmă, potrivit art.31 alin.1 din Legea nr.303/2004, după ce au promovat examenul de capacitate, sunt numiți de Președintele României la propunerea De asemenea, potrivit art.33 alin.1 pot fi numiți în magistratură, pe bază de concurs, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art.14 alin.2, foști judecători și procurori care și-au încetat activitatea din motive neimputabile, avocații, notarii, asistenții judiciari, consilierii juridici etc. cu o vechime în specialitate de cel puțin 5 ani.
În ceea ce privește promovarea judecătorilor și procurorilor conform art.43 din Legea nr.303/2004 se poate face numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante existente, concursul de promovare fiind organizat anual sau ori de câte ori este necesar de către Consiliul Superior la Magistraturii prin Institutul Național al Magistraturii.
Pe de altă parte, așa cum s-a arătat mai sus, din dispozițiile art.75 alin.11 și art.87 alin.9 din Legea nr.303/2004, rezultă că la încetarea activității în cadrul sau, procurorul revine la parchetul de unde provine sau la un alt parchet unde are dreptul să funcționeze potrivit legii, ceea ce înseamnă că funcția de procuror la și este exercitată pe o perioadă limitată de timp, la sfârșitul mandatului procurorul revenind la parchetul de unde a plecat. Rezultă deci că în cazul procurorilor din cadrul acestei structuri nu se poate vorbi despre o promovare în funcție, ci numai de o numire temporară în funcția respectivă. Mai mult, nici o dispoziție legală nu prevede pentru un procuror ce a funcționat în cadrul sau și care nu are grad profesional de procuror la Parchetul de pe lângă, dreptul de a păstra această salarizare și după ce s-au întors în unitatea din care a făcut parte.
În altă ordine de idei, instanța a constatat că, potrivit art.3 din nr.OUG27/2006, udecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art.86 din Legea nr.303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din actul normativ.
Conform art.11 alin.1 din același act normativ, procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt salarizați potrivit nr. crt. 6 - 13 de la lit. A din anexă, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii.
Prin urmare, diferența de tratament în salarizarea celor două categorii de personal decurge din situarea acestora pe poziții diferite în ceea ce privește gradul instanței sau parchetului la care funcționează.
Câtă vreme reclamanta nu se află în situații analoage sau comparabile cu procurorii din cadrul și, curtea a constatat că nu poate fi reținută existența discriminării, în condițiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat constant în jurisprudența sa că diferența de tratament devine discriminare în sensul art.14 din Convenție numai atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. În speță însă diferența de salarizare în cadrul categoriei profesionale a magistraților rezultă din gradul diferit al instanței sau parchetului în care aceștia funcționează.
Față de aceste considerente, acțiunea a fost respinsă ca nefondată".
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a formulat recurs reclamanta, susținând că este nelegală pentru următoarele motive:
1 - Prima instanță nu a cercetat fondul cauzei sub aspectul motivelor invocate în fapt și în drept care au format convingerea instanței, potrivit art.261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă, situație care constituie o cauză de nulitate a sentinței potrivit art.105 alin.2 Cod procedură civilă, motiv pentru care solicită casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, conform art.304 pct.5 raportat la art.313 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea acestui motiv se arată că aceasta nu a pretins că ar fi trebuit să aibă aceeași indemnizație în perioada de referință cu cea a procurorilor care își desfășurau activitatea în cadrul DIICOT, ci că modul de salarizare a fost unul discriminator, diferența dintre indemnizația încasată de către aceasta și cea plătită procurorilor fiind solicitată cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs prin discriminare.
S-a mai susținut că aceasta a solicitat în probațiune obligarea pârâtei de a depune la dosar nota de calcul aferentă drepturilor salariale solicitate și instanța nu s-a pronunțat asupra cererii în probațiune.
2 - Recurenta a solicitat modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii și reparării prejudiciului cauzat acesteia ca urmare a discriminării, astfel cum a fost formulată, în baza art.304 pct.9 raportat la art.3041coroborat cu art.314 Cod procedură civilă, întrucât instanța de fond a procedat la o greșită aplicare și interpretare a prevederilor legale aplicabile în cauză, respectiv:
- au fost ignorate prevederile nr.OUG43/2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.503/2002, cu modificările și completările ulterioare și ale Legii nr.508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Publica Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și alte acte normative care stabileau expres drepturi salariale pentru procurorii care își desfășurau activitatea în cadrul;
- instanța de fond nu a raportat prevederile art.11 alin.1 din nr.OUG26/2007, cu modificările și completările ulterioare, la prevederile nr.OUG43/2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.503/2002 și ale Legii nr.508/2004;
- prima instanță a aplicat în mod eronat prevederile art.14 al Protocolului nr.12 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, reținând lipsa situației analoage sau comparabile între categoria de magistrați din care făcea parte aceasta și procurorii care își desfășurau activitatea în cadrul în perioada de referință, deși atât aceasta cât și procurorii făceau parte din aceeași profesie, cea de magistrat.
Examinând sentința recurată sub aspectul motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, în raport cu actele dosarului, Curtea constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins.
Susținerile recurentei în sensul că instanța de fond nu a procedat la cercetarea fondului sub toate aspectele invocate, rezumându-se doar la enunțarea diferențelor de numire în funcție a diverselor categorii de magistrați prin comparație cu procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul și, sunt nejustificate în raport de considerentele sentinței.
Rezultă că în motivarea acesteia, instanța face referire la dispozițiile legale ce reglementează condițiile de numire în funcție și atribuțiile procurorilor, dar acest lucru s-a făcut în scopul de a dovedi că diferența de tratament în salarizarea celor două categorii de personal decurge din situația acestora pe poziții diferite în ceea ce privește gradul instanței sau parchetului la care funcționează.
De asemenea, rezultă din considerentele sentinței faptul că prima instanță a arătat argumentele de fapt și de drept pentru care acțiunea reclamantei nu a fost admisă în temeiul dispozițiilor de drept invocate de către aceasta prin acțiune, nefiind întemeiat motivul de recurs încadrat în art.304 pct.5 Cod procedură civilă.
Al doilea motiv de recurs invocat de recurentă, prin care se susține că sentința este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor legale aplicabile în cauză, încadrat în art.304 pct.9 Cod procedură civilă, este de asemenea nefondat și urmează a fi respins.
Se constată că instanța de fond în mod corect a statuat că reclamanta nu se află într-o situație analogă sau comparabilă cu procurorii din cadrul și, și drept consecință nu poate fi reținută existența discriminării potrivit nr.OG137/2000.
Din cuprinsul nr.OG137/2000, rezultă că atribuțiile Consiliului și controlul exercitat de acest organ nu privesc modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori alte acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt: "exercitarea următoarelor drepturi", "exercitarea drepturilor enunțate", "restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege", "comportament discriminatoriu" (art.1 alin.2 și 3 și art.2 alin.1) etc.
Rezultă așadar, că exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi și nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor, astfel că în afara legii nu se poate vorbi de discriminare în sensul nr.OG137/2000, cu modificările și completările ulterioare.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin deciziile nr.820/3 iulie 2008 și nr.1325 din 4 decembrie 2008.
La pronunțarea soluției prima instanță a avut în vedere atât dispozițiile nr.OUG43/2002, aprobată prin Legea nr.503/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Legii nr.508/2004, cât și dispozițiile art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, pe care le-a interpretat și aplicat corect în speță față de reclamantă care, în calitate de fost magistrat în cadrul Curții de Apel București, se consideră discriminată în raport cu procurorii care și-au desfășurat activitatea în cadrul și, astfel că nu se impune modificarea soluției din acest punct de vedere.
Se constată din actele dosarului că reclamanta nu se află în situație analogă sau comparabilă cu procurorii din cadrul și, astfel că nu se poate reține un tratament diferențiat nelegal între cele două categorii de magistrați.
În concluzie, se constată că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, motiv pentru care în temeiul art.291 Codul muncii și art.312 (1) Cod procedură civilă, urmează a se respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanta, împotriva sentinței civile nr.225/F-CM din data de 26 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25 martie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
Pl.,
Grefier,
Red.Pl.
Tehnored.
Ex.2/02.04.2009.
Jud.fond: -.
.
Președinte:Maria PloscăJudecători:Maria Ploscă, Irina Tănase, Lică Togan
