Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 613/2009. Curtea de Apel Pitesti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PITEȘTI

SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DOSAR NR- DECIZIE NR. 613/R-CM

Ședința publică din 26 Martie 2009

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Florina Andrei judecător

JUDECĂTOR 2: Georgiana Nanu

JUDECĂTOR 3: Paula Andrada

Grefier

S-a luat în examinare, pentru pronunțare, recursul declarat de reclamanții EN. G, G, G, (), și, împotriva sentinței nr.106/F-CM din 21 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.

Recursul este scutit de plata taxei de timbru.

Cauza a avut termen de judecată la data de 24 martie 2009 când s-a întocmit încheierea de amânare a pronunțării de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie.

Pronunțarea a fost amânată pentru astăzi, când în urma deliberării s-a dat următoarea soluție:

CURTEA

Asupra recursului civil de față,

Constată că prin cererea înregistrată la data de 23.09.2008, reclamanții, G, G, G, (), și, au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Argeș și Curtea de APEL PITEȘTI, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pentru a fi obligați să calculeze și să le plătească diferențele salariale dintre indemnizațiile acordate și cele ale procurorilor de la și, începând cu luna aprilie 2006 la zi și pe viitor, actualizate cu indicele de inflație la momentul plății efective, iar în privința magistraților până la data de 14.05.2008, G până la data de 1.05.2008, până la data de 10.07.2008, până la data de 1.09.2008.

Reclamanții au mai solicitat efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă și au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru a fi obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.

În motivarea acțiunii au arătat că potrivit art.11 din nr.OUG27/2006, procurorii din cadrul și cei din cadrul sunt salarizați potrivit nr.crt.6-13 de la lit.A din anexă, în raport de funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii.

Textul de lege menționat stabilește coeficienți de multiplicare cuprinși între 23 și 19.

discriminarea rezidă atât în modul diferit de salarizare a acestor categorii de procurori față de restul magistraților, cât și în condițiile efective de promovare și numire în cadrul și reglementate de art.75 și urm. din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

De fapt, salarizarea acestora a fost justificată prin faptul că odată numiți în aceste structuri, procurorii dobândesc grad de procurori la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, modul de selecție a procurorilor în cadrul și este discriminatoriu deoarece condiționează numirea de o vechime mai mică în magistratură și elimină obligația parcurgerii tuturor treptelor ierarhice.

Numirea procurorilor la și se face în baza unui interviu organizat de o comisie a cărei compunere este diferită de cea a comisiei prevăzute de lege pentru organizarea și susținerea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor.

Dincolo de aspectele privind condițiile de numire și promovare diferite, se ridică probleme legate de exercitarea aceleiași munci de către magistrații implicați în soluționarea unei cauze.

Primele instanțe competente să instrumenteze rechizitoriile sau sesizările din faza de urmărire penală ale și sunt în marea lor majoritate tribunalele. În aceste condiții, se creează o diferențiere nejustificată între procurorii care instrumentează astfel de cauze și judecătorii învestiți ulterior cu judecarea lor.

Luarea în considerare doar a naturii unor cauze pe care o parte dintre procurori sunt desemnați să le soluționeze pe un anumit parcurs al carierei lor, fără a se ține seama că toți magistrații necesită aceeași pregătire de specialitate, aceeași experiență, responsabilitate profesională, precum și risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu, constituie un criteriu subiectiv și discriminatoriu.

Distincția făcută în salarizare în funcție de acest criteriu este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.

Modul de salarizare și promovare arătat este în contradicție cu principiul egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de art.16 alin.1 din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin art.23 alin.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu cel al interzicerii oricărei discriminări, prevăzut în art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În punctul de vedere comunicat instanței, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a prezentat liniile directoare de care trebuie să se țină seama în calificarea unei fapte ca fiind faptă de discriminare în sensul art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale: existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, a unui criteriu de discriminare; tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie necesare și adecvate.

Pârâtul Ministerul Justiției a formulat, prin întâmpinare, următoarele apărări:

A invocat mai întâi excepția de inadmisibilitate a acțiunii în considerarea principiului separației puterilor în stat.

A arătat, în susținerea excepției, că cererea având ca obiect acordarea altor drepturi salariale decât cele stabilite prin lege nu poate fi soluționată de către instanțele de judecată, competența de a reconsidera sau cenzura poziția față de drepturile salariale ale reclamanților aparținând legiuitorului.

În acest sens a făcut trimitere și la deciziile Curții Constituționale nr.818/819/820 din 3.07.2008, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederile cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative, considerate discriminatorii.

Pe fond, apărările pârâtului au fost următoarele:

Acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 procurorilor din cadrul și s-a făcut avându-se în vedere nu criteriul cauzelor instrumentate, ci criteriul gradului instanței sau al parchetului la care funcționează, în acord cu dispozițiile art.3 din nr.OUG27/2006 și ale art.74 alin.1 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor, republicată.

În privința încadrării procurorilor la, legiuitorul a menținut regula numirii acestora, iar nu a promovării, respectiv a exercitării pe o durată temporară a funcției de procuror în cadrul acestui parchet, precum și a revenirii pe postul deținut anterior.

Odată numiți în cadrul, chiar și pe durată temporară, acestor procurori trebuie să li se recunoască un tratament salarial identic cu cel al procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, o tratare diferențiată din punct de vedere al salarizării fiind discriminatorie.

În privința reclamanților asistenți judiciari, a arătat că aceștia sunt o categorie profesională distinctă de procurori, nu au același statut, prin urmare nu se află în situații comparabile.

Acordarea pe viitor a pretențiilor solicitate reprezintă, în opinia pârâtului, un drept eventual, care nu este născut și actual, prin urmare este inadmisibilă.

În fine, s-a arătat că s-ar putea pretinde drept echivalent al prejudiciului încercat prin întârziere la executarea unei obligații având drept obiect o sumă de bani numai dobânda stabilită de lege, care este datorată numai cu începere din ziua cererii de chemare în judecată.

Nici dobânda legală nu poate fi însă acordată deoarece pârâtul Ministerul Justiției nu este debitorul respectivei obligații bănești.

Iar în măsura în care operează actualizarea în funcție de rata inflației nu se mai justifică și dobânda legală căci s-ar ajunge astfel la o dublă reparare a prejudiciului și o îmbogățire fără justă cauză.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pentru următoarele motive:

Suplimentarea cheltuielilor stabilite prin legea bugetului de stat este o problemă de legiferare.

Raportul juridic de serviciu este creat între reclamanți și Tribunalul Comercial Argeș, iar una dintre componentele acestui raport de serviciu este și achitarea drepturilor salariale, a primelor, sporurilor și indemnizațiilor la care angajații sunt îndreptățiți.

Potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor are ca atribuții întocmirea proiectului legii bugetului de stat pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, și nu pe aceea de a vira fonduri de la bugetul de stat.

A mai invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru motivele arătate mai sus.

Curtea de APEL PITEȘTI prin sentința civilă nr.106/FC/21 octombrie 2008 a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii în care se invocă principiul nediscriminării, următoarele:

În interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Thlimmenos vs. din 6 aprilie 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.

Protecția egală a legii consacrată de Constituția României din 2003 - art.16 - se concretizează în următoarele obligații ale statului: de a se abține de la tratamentul diferențiat nejustificat în procesul de adoptare și aplicarea legii, de a interzice și sancționa prin lege discriminarea, de a crea remedii legale eficiente pentru victimele discriminării.

Această din urmă obligație pozitivă a statului presupune asigurarea accesului liber la justiție pentru repararea prejudiciului suferit prin discriminare.

Tratamentul diferențiat interzis de norma internațională menționată anterior trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.

Prin Hotărârea Frett din 2002 Curtea de la Strasbourg a rupt complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, conferindu-i caracter autonom.

În speța de față, dreptul protejat prin interzicerea discriminării este recunoscut de normele interne și internaționale, respectiv de art.5 și 6 din Codul muncii, potrivit cărora în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, iar orice salariat are dreptul la plată egală pentru muncă egală.

În considerarea celor arătate mai sus și a prevederilor art.20 din Constituția României, instanța a apreciat că acțiunea este admisibilă.

În analiza tratamentului diferențiat de salarizare a judecătorilor și asistenților judiciari, pe de o parte și a procurorilor numiți la și, pe de altă parte, trebuie stabilit mai întâi dacă reclamanții, judecători și asistenți judiciari la Tribunalul Argeș, și procurorii care funcționează în cadrul sau se află în situații analoage sau comparabile.

Potrivit art.1 din Legea nr.508/2004, modificată și completată, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este o structură specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României.

Condițiile de numire a procurorilor în cadrul acestei structuri sunt reglementate de dispozițiile art.75 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, modificată și completată.

Aceștia pot fi revocați prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, iar la data încetării activității în cadrul revin la parchetul la care au dreptul să funcționeze potrivit legii.

Potrivit art.80 din lege, Direcția Națională Anticorupție își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României și funcționează pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Este organizată ca structură autonomă în cadrul Ministerului Public și este coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Art.87 prevede că se încadrează cu procurori numiți prin ordin al procurorului șef al, cu avizul

Avându-se în vedere aceste prevederi, se va reține că cele două categorii de personal nu se află în situații comparabile, întrucât funcționează la instanțe/parchete de grad diferit.

Iar indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora și a magistraților asistenți se stabilește, în conformitate cu prevederile art.3 din nr.OUG27/2006, în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută.

Prin urmare, diferența de tratament în salarizarea celor două categorii de personal, stabilită prin anexa la nr.OUG27/2006, la care trimit dispozițiile art.3 alin.(1) și art.11 alin.(1) decurge din situarea acestora pe poziții diferite în ceea ce privește gradul instanței sau parchetului la care funcționează.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în jurisprudența sa că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art.14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Câtă vreme cele două categorii de personal nu se află în situații analoage, analiza celorlalte elemente ale tratamentului discriminatoriu nu mai este necesară. De astă dată funcționează principiul diferențierii salariilor după funcția îndeplinită.

Nici analiza condițiilor de încadrare sau promovare în funcție a procurorilor în cele două structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu se impune deoarece se invocă drept temei al acțiunii în despăgubire discriminarea în privința plății drepturilor salariale și nu în privința accesului la o funcție sau a promovării în funcție.

De asemenea, asistenții judiciari nu se află în situație de comparabilitate cu procurorii din cadrul și spre a invoca încălcarea principiului nediscriminării, câtă vreme potrivit art.16 din nr.OUG27/2006 sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare brută lunară conform coeficienților de multiplicare prevăzuți, după caz, la lit.A din anexă, nr. crt. 28-31, în raport cu vechimea în funcții juridice.

Stabilirea indemnizației de încadrare a acestei categorii de personal este supusă unor reguli distincte de cele după care se reglementează indemnizația de încadrare a magistraților.

Pentru aceștia din urmă, art.3 alin.(1) din nr.OUG27/2006 prevede următoarele criterii după care se calculează indemnizația de încadrare brută lunară: instanța/parchetul în cadrul căruia își desfășoară activitatea, funcția îndeplinită și vechimea în magistratură.

S-a reținut prin urmare că în cauză nu poate fi vorba despre o încălcare a prevederilor art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale întrucât tratamentul diferit nu vizează persoane aflate în situații analoage și astfel s-a respins cererea de plată a despăgubirilor ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen legal reclamanții criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, astfel:

În mod nelegal s-a reținut inexistența unui tratament nediscriminatoriu, în sensul art.2 din nr.OG137/2000 în ce privește salarizarea recurenților față de procurorii din cadrul și; în acest s-au invocat prevederile Directivei 2000/CE/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, existența tratamentului diferențiat trebuind analizată prin prisma unor persoane aflate în situații comparabile, ci nu neapărat similare.

S-a arătat că prin salarizarea procurorilor din cadrul și potrivit art.11 din nr.OUG27/2006 și art.II din Legea nr.47/2007, s-a instituit un sistem dublu de salarizare, astfel încât acestora li s-a acordat un nivel privilegiat la salarizare deși nu îndeplinesc condiția minimă de vechime necesară pentru promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce este o măsură discriminatorie.

S-a invocat prin motivele de recurs și decizia nr.51/2007 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a susținut că tocmai pentru salarizarea nediscriminatorie a fost emisă nr.OUG27/2006, așa cum s-a stabilit și prin Capitolul VI pct.33 din Planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005-2007 aprobată prin nr.HG232/2005, ținându-se cont și de Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr.185/22 iulie 2005, prin care s-a constatat existența unei discriminări directe între judecătorii și procurorii care au beneficiat de sporul de 40% și cei care nu au beneficiat de acest spor.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a mai arătat că salarizarea personalului prevăzut de nr.OUG27/2006, potrivit art.3 alin.1 a fost stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură, toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare.

Aceste criterii își pierd însă relevanța, existând un dublu sistem de salarizare atât în interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, încălcându-se criteriile de tratament egal în salarizare prin salarizarea privilegiată a procurorilor în cadrul și

S-a invocat și doctrina și practica judiciară care au statuat constant existența discriminării în materie de muncă ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale, indiferent de funcție, care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.

Se susține că recurenții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din nr.OUG137/2000, prin refuzarea asimilării salarizării pentru că aparțin unor anumite categorii socio-profesională și sub pretextul locului de muncă, criterii declarate expres de lege ca discriminatorii.

Existența discriminării directe rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974, art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 din Convenție, art.4 din Carta Socială Europeană revizuită, ratificată prin Legea nr.74/1999, art.5, 6, 8, 39 alin.1 lit.a și art.40 alin.2 lit.c și f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 și art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție.

Recursul este nefondat pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.

În mod corect instanța de fond a reținut că acțiunea reclamanților este neîntemeiată și a pronunțat soluția respingerii acesteia.

Curtea, urmează să analizeze dacă soluția instanței de fond în sensul că tratamentul diferențiat de salarizare a judecătorilor și asistenților judiciari, pe de o parte și a procurorilor numiți la și, pe de altă parte este discriminatorie și astfel hotărârea primei instanțe este rezultatul aprecierii judicioase a probelor administrate și al aplicării corecte a dispozițiilor legale.

În analiza pretinsei discriminări trebuia stabilit mai întâi dacă reclamanții, judecători și asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Argeș și procurorii care funcționează în cadrul sau se află în situații analoage sau comparabile.

Condițiile de numire a procurorilor în cadrul acestei structuri sunt reglementate de dispozițiile art.75 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, modificată și completată.

Potrivit art.80 din lege, Direcția Națională Anticorupție își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României și funcționează pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Este organizată ca structură autonomă în cadrul Ministerului Public și este coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Art.87 prevede că se încadrează cu procurori numiți prin ordin al procurorului șef al, cu avizul

Avându-se în vedere aceste prevederi, se va reține că cele două categorii de personal nu se află în situații comparabile, întrucât funcționează la instanțe/parchete de grad diferit.

În conformitate cu jurisprudența, salarizarea procurorilor și a avut în vedere respectarea raportului de proporționalitate necesar între mijloacele folosite și scopul urmărit prin adoptarea acesteia.

Se va reține prin urmare că în cauză nu poate fi vorba despre o încălcare a prevederilor art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale întrucât tratamentul diferit nu vizează persoane aflate în situații analoage.

În privința reclamanților asistenți judiciari, aceștia sunt o categorie profesională distinctă, atât față de judecători, cât și față de procurori, nu au același statut, prin urmare nu se află în situații comparabile, pentru a putea invoca încălcarea principiului nediscriminării, câtă vreme potrivit art.16 din nr.OUG27/2006 sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare brută lunară conform coeficienților de multiplicare prevăzut după caz, la litera A din anexă, nr.crt.28-31, în raport cu vechimea în funcții juridice.

Stabilirea indemnizației de încadrare a acestora este supusă unor reguli distincte de cele după care se reglementează indemnizația de încadrare a magistraților.

Ca atare, art.11 alin.1 din nr.OUG27/2006 nu constituie o discriminare, deoarece acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 pentru procurorii din cadrul este făcută în considerarea nivelului parchetului unde funcționează aceștia.

În raport de dispozițiile art.11 alin.1 din nr.OUG27/2006 și de dispozițiile art.1 alin.1 și 2 din nr.OUG43/2002, și sunt structuri cu personalitate distinctă, iar procurorii din cadrul acestor structuri sunt salarizați potrivit anexei la nr.OG27/2006, iar în stabilirea indemnizațiilor acestora se are în vedere criteriul naturii cauzelor pe care le instrumentează și anume, combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, precum și a corupției.

În mod just, în considerarea condițiilor specifice de numire, funcționare și mai ales a atribuțiilor pe care le au diferite categorii de persoane, legiuitorul a stabilit drepturi diferite de care beneficiază aceste persoane, ce sunt legate indisolubil de rolul, răspunderea, complexitatea și de privațiunile inerente fiecărei funcții în parte, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului egalității persoanelor în fața legii și a autorităților publice, garantat de art.16 din Constituție și de reglementările internaționale.

Netemeinicia cererilor accesorii având drept obiect actualizarea cu indicele de inflație și plata dobânzii legale este determinată de netemeinicia pretenției principale stabilite conform celor de mai sus.

Ca urmare, cererea de alocare de fonduri formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice a rămas fără obiect.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.304 pct.9 și art.304¹Cod procedură civilă coroborate cu art.312 Cod procedură civilă, recursul declarat de reclamanți va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

CU MAJORITATE

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții EN. G, G, G, (), și, împotriva sentinței nr.106/F-CM din 21 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Grefier,

Red./8.04.2009

GM/2 ex.

Jud.fond:

Opinie separată

Apreciem că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă.

Potrivit Legii nr.500/2002 și a nr.HG208/2005 și a nr.HG386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

Calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Cu privire la pârâtul Ministerul Justiției, apreciem că acesta este ordonator principal de credite față de reclamanți, ceea ce îi conferă calitate procesuală pasivă față de aceștia.

În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii, reținem că, prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).

Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță, așa cum se va arăta mai jos.

De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.

Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.

În altă ordine de idei, instanța reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.

A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.

Pentru toate aceste considerente, apreciem că prezenta acțiune este admisibilă.

Cu privire la fondul cauzei, se va reține că raporturile juridice de muncă ale reclamanților sunt guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea coeficientului de ierarhizare instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.

Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza OUG nr.27/2006, aceștia fiind judecători.

Prin G nr.27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.

Conform art.11 alin.1 din G nr.27/2006 și a art. II din Legea nr.45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.

Cercetând sistemul de salarizare instituit prin G nr.27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art.3 alin.1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art.86 din Legea nr.303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.

Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.

Astfel, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel.

Nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza nr.OUG27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit.A, nr.crt.28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art.11 alin.2 și 3, art.16 din OUG nr.27/2006, lit.A, nr. crt.28 și lit.B nr. crt.13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt.28 din anexa ordonanței).

Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr.27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.

Totuși, în cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art.44 alin.1 lit.c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art.87 alin.2 și art.75 alin.4 din Legea nr.304/2004).

Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare.

Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr.27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.

În plus, nu toți procurorii din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art.5 alin.1 din G nr.43/2002 și art.4 alin.3 din Legea nr.508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că și sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin.1 din OUG nr.43/2002 și art.1 din Legea nr.508/2004.

Mai mult, apartenența procurorilor și la aceste structuri este doar temporară, conform art.87 alin.9 și art.75 alin.11 din Legea nr.304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).

Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul și CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de și ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.

Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr.27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din și CO.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr.VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, următoarele:folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial, iardistincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art.14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice.

Deci, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției.

. acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul și CO. respectiv unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza G nr.27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională și de locul de muncă.

Sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).

Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Potrivit art.2 al.1 G nr.137/2000 prin discriminare se înțelegeorice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată căsunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza G nr.27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii și CO.

Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii și CO. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.

Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă, tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza G nr.27/2006 are aceeași calificare.

Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza G nr.27/2006.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora apreciem că acțiunea este întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, se vor aplica, doar prin analogie, prevederile art.11 alin.1 din G nr.27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.

Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.

În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.

Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o va găsi admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.

Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.

Pe cale de consecință, va fi admis recursul în sensul că vor fi obligați pârâții Curtea de APEL PITEȘTI, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice la calcularea și plata către reclamanți a unei despăgubiri egale cu diferența dintre îndemnizațiile fiecăruia și cele ale procurorilor DNA și DIICOT, începând cu luna aprilie 2006 și pe viitor, până la încetarea stării de discriminare, cu excepția magistraților C-tin-14.05.2008,.-01.05.2008, -10.07.2008, -01.09.2008.

Va fi obligată pârâta Curtea de APEL PITEȘTI să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor salariale respective.

Judecător,

- -

Red./10.04.2009

GM/2 ex.

Președinte:Florina Andrei
Judecători:Florina Andrei, Georgiana Nanu, Paula Andrada

#Judecator Florina Andrei

Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 613/2009. Curtea de Apel Pitesti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 613/2009. Curtea de Apel Pitesti