Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 69/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR.69/
Ședința publică din 26 martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Corina Pincu Ifrim
JUDECĂTOR 2: Veronica Șerbănoiu Bădescu
Grefier - -
S-au luat în examinare, pentru pronunțare, apelurile civile declarate de intimata A, cu sediul în Pitești, B-dul.-, nr.156, județul A și de chemata în garanție AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, cu sediul ales în B,--11, sector 1, împotriva sentinței civile nr.203 din 14 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimat-contestator fiind.
Apelurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
Dezbaterile asupra apelurilor au avut loc la 19 martie 2009 și s-au consemnat în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar în urma deliberării s-a pronunțat următoarea soluție:
CURTEA
Deliberând, în condițiile art.256 Cod procedură civilă, asupra apelurilor civile de față;
Constată că, prin sentința civilă nr.294 din 30 noiembrie 2006, Tribunalul Argeș, admițând în parte contestația formulată de împotriva hotărârii nr.84 din 30 septembrie 2003 A Pitești, a constatat că petentul este îndreptățit a-i fi restituită în natură suprafața de 1680. situată în C,-, județul A, potrivit identificării făcute de expertiză, pentru diferența de 870. imposibil de restituit în natură, constatându-se îndreptățirea acestuia la despăgubiri.
A fost, totodată, admisă cererea de chemare în garanție formulată de intimata A Pitești împotriva B, fără a se stabili obligații în temeiul acestei admiteri.
În motivare, s-a reținut în fapt că autorul petentului a deținut, în localitatea C, circa 2 ha. teren preluate abuziv de către stat, acesta notificând-o pe intimata deținătoare a unui total de 2550. din teren de a-i restitui în natură 2600. din care 1680. s-a constatat a fi liberi și neafectați de construcții sau investiții, sau afectați de construcții mici și demontabile.
Restituirea în natură s-a considerat posibilă față de faptul că deținătoarea nu a făcut obiect al privatizării integrale decât în februarie 2005, când a fost vândut de, către Oltenia, pachetul său de acțiuni, către INTERNAȚIONAL Pitești, deci după formularea notificării.
Cei 870m.p. s-a constatat că sunt ocupați de construcția depozitului de vin și a secției de vinificație.
Calitatea de persoană ce ar putea fi obligată la restituire ca deținătoare a fost constatată pentru faptul că aceasta nu avea un patrimoniu integral privat, Oltenia având capital majoritar de stat, de vreme ce, în anul 1998, AVAS a cesionat pachetul său de acțiuni, neavând loc o vânzare.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, aceasta a fost motivată în drept pe dispozițiile art.60 Cod procedură civilă, fără a se arăta care sunt temeiurile de fapt și de drept material pentru care soluția a fost adoptată în privința acesteia.
Împotriva sentinței au declarat apeluri intimata deținătoare, dar și chemata în garanție, prin decizia nr.189/A din 24 aprilie 2007 Curții de Apel Pitești fiind admise, sentința desființată și cauza trimisă, spre rejudecare, aceluiași tribunal, după constatarea lipsei oricărei analize în privința cererii de chemare în garanție, deși persoana invocase lipsa calității sale procesual pasive, ca și netemeinicia acesteia.
Recursul declarat de către contestator, împotriva deciziei, a fost constatat nul după respingerea cererii de repunere în termenul de motivare formulată de acesta, prin decizia civilă nr.6674 din 16 octombrie 2007 Înaltei Curți de casație și Justiție.
Astfel reinvestit, Tribunalul Argeșa dispus suplimentarea probatoriului în sensul calculării valorii pe care o are la data judecății terenul despre care s-a considerat a fi imposibil de restituit și, prin sentința civilă nr.203 din 14 octombrie 2008, după respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a AVAS B, a fost admisă, în parte, contestația și constatată îndreptățirea petentului de a primi în natură suprafața de 1680. așa cum a fost identificată în expertiză, precum și despăgubiri bănești în sumă de 32.430 lei echivalent a 8700 Euro pentru suprafața de 870. imposibil de restituit.
A fost, totodată, admisă cererea de chemare în garanție a AVAS B, fără a fi stabilite obligații în sarcina acesteia, față de intimată.
În motivare, s-a reținut în fapt că autorul petentului, a deținut circa 2 ha.pe raza comunei C din care, în posesia intimatei, se regăsesc 2550. din care 1680. liberi, fără construcții, sau ocupați de construcții mici și demontabile, restul de 870. fiind afectați de construcții ale deținătoarei. Pentru aceștia, s-a stabilit valoarea din expertiza tehnică.
În privința excepțiilor lipsei calității procesual pasive, invocate pe de o parte de intimata-deținătoare, pe de altă parte de către chemata în garanție, s-a constatat, în ceea ce o privește pe prima, că privatizarea acesteia nu s-a efectuat integral decât în anul 2005 când s-a vândut pachetul de acțiuni deținut de către Oltenia unei societăți private, până la acel moment, neputându-se vorbi despre un act de înstrăinare în privința căruia să fie cercetată buna sau reaua credință.
În privința chematei în garanție s-a apreciat că aceasta are calitate de a răspunde în cererea de chemare în garanție, întrucât intimata a dobândit imobilul în litigiu de la AVAS B, instituție ce a efectuat privatizarea, fiind, deci, întrunite cerințele art.60 Cod procedură civilă.
Împotriva sentinței, în termen, au declarat apel atât intimata-deținătoare A Pitești, cât și chemata în garanție
Prin apelul său, deținătoarea critică sentința pentru netemeinicie și nelegalitate, considerând că instanța în mod greșit nu a clarificat aplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor art.29, fost 27, sau ale art.20 alin.1 din Legea nr.10/2001 republicată, după cum, greșit a stabilit că, la data intrării în vigoare a acestei legi, capitalul său era deținut parțial de către stat.
Astfel, se arată că obligativitatea restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul reglementării prin Legea nr.10/2001, nu revenea decât societăților în care statul deținea capital, ceea ce nu era cazul său, câtă vreme dobândise, cu bună credință, așa cum prevăd dispozițiile art.27 din lege, bunurile.
Dacă instanța ar fi observat că Oltenia, deținător, într-adevăr, al unora dintre acțiunile societății, la data de referință a legii, nu era un fond de stat, ci un fond privat, prin contrapondere cu FPS, devenit AVAS, ar fi constatat lipsa calității procesual pasive a sa, dispozițiile art.29 din Legea nr.10/2001 exceptând-o de la retrocedarea bunurilor ce fac parte din activele sale, dobândite în anul 1989, când au fost cesionate de către FPS toate acțiunile pe acesta le deținea în societate, către Oltenia, metodă de privatizare specială prevăzută de legiuitor ca atare.
Vânzarea de acțiuni, survenită în februarie 2005, către o altă societate privată, este lipsită de relevanță sub acest aspect, câtă vreme Oltenia este un fond de investiții private.
Nici faptul că procedura ieșirii statului dintre acționarii societății a fost cea a cesionării de acțiuni nu înlătură aplicarea legii, întrucât ea este una prevăzută de lege, tocmai în vederea privatizării integrale a capitalului societăților comerciale, neexistând temeiuri pentru ca dispozițiile art.27 să fie aplicate numai în cazul unor contracte de vânzare-cumpărare.
Un alt motiv pentru care se pretinde că restituirea în natură nu ar fi posibilă, l-ar constitui acela că, în condițiile modificării art.33 din Legea nr.247/2005, pentru imobilele la care au fost adăugate pe orizontală sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri de construcții, foștilor proprietari li se acordă, sau după caz li se propun, măsură reparatorii prin echivalent de către entitatea investită legal cu soluționarea notificării, în cauză AVAS B, ca entitate publică ce a efectuat privatizarea societății apelante.
Un alt motiv de netemeinicie și nelegalitate, arată apelanta, îl constituie obligarea sa de a despăgubi cu suma de 32.430 lei pe contestator, AVAS B putând fi, eventual, obligat, în temeiul art.13 și 14 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 și art.27 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001, republicată.
Pe de altă parte, instanța nu a observat că o asemenea obligație nu putea fi instituită decât în măsura în care moștenitorul fostului proprietar notifica instituția publică atât pentru stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, cât și pentru stabilirea cuantumului acestora.
Un alt argument pentru care chemata în garanție trebuia obligată față de reclamant la plata sumei, îl constituiau dispozițiile art.324al nr.OUG88/1997, așa cum a fost el modificat și completat prin Legile nr.99/1999 și 137/2002, potrivit cărora, instituțiile publice implicate în privatizare au a plăti, direct, fostului proprietar suma stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă în sarcina societăților comerciale obligate la plata echivalentului bănesc al imobilului.
Pe cale de consecință, se solicită respingerea acțiunii față de A și obligarea chematei în garanție AVAS B la plata, direct către contestator, a despăgubirilor pentru întreaga suprafață de 2550
Chemata în garanție critică soluția atât pentru greșita respingere a excepției lipsei calității procesual pasive a sa, cât și pentru modul în care s-a stabilit calitatea de bun restituibil în natură, în parte, a terenului.
Se formulează totodată critici privind procedura de judecată în fața primei instanțe, arătându-se că ar fi incidentă nulitatea prevăzută de art.105 alin.2 Cod procedură civilă, privitoare la actul îndeplinit cu neobservarea formelor procedurale.
O asemenea greșeală, din partea primei instanțe de fond, se pretinde a fi fost trecerea la judecata fondului, fără a se fi dispus comunicarea, către sine, a unei copii a raportului de expertiză, chestiune ce ar fi încălcat dreptul la apărare și principiul contradictorialității, punând partea în imposibilitatea de a discuta proba, de a formula apărări sau obiecțiuni, de a participa în mod activ la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor sale, câtă vreme nu a putut lua cunoștință de conținutul lucrării tehnice.
Pe de altă parte, se invocă de către AVAS încălcarea dreptului său la apărare, prin faptul că nu i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată și înscrisurile anexate acesteia.
Curtea, examinând sentința, prin prisma criticilor aduse, constată fondat apelul declarat de către chemata în garanție și nefondat pe cel al intimatei-deținătoare, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Referitor la dispozițiile legale aplicabile situației de fapt, urmează a se observa că apelanta nu contestă faptul preluării abuzive a imobilului de la autorul contestatorului, ci numai regula potrivit căreia restituirea s-ar putea sau nu face în natură, în funcție de existența unui patrimoniu de stat în care bunul să se regăsească.
Astfel, regimul juridic pretins de apelanta deținătoare l-ar constitui cel figurat de dispozițiile art.29 fost 27 din lege, în forma pe care acestea au căpătat-o după modificarea prin Legea nr.247/2005.
Textul modificat al acestui articol a fost, însă, declarat neconstituțional, prin decizia nr.830 din 8 iulie 2008 Curții Constituționale, în ceea ce privește abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art.29 alin.(1) din Legea nr.10/2001, întrucât încalcă dispozițiile art.15 alin.(2) și art.16 alin.(1) din Constituție.
Ca atare, sub acest aspect, nu se poate constata vreo greșeală de aplicare a legii din partea primei instanțe de fond, nefiind necesară analiza apartenenței patrimoniului apelantei unuia privat sau statului.
De altfel, se poate ușor observa că, în cauză, discuția pe care apelanta o face vizează numai pe deținătorii de acțiuni, acestea făcând obiectul vânzării-cumpărării în procesul de privatizare, iar nu activele, între care se înscrie bunul litigios.
Acțiunile nu dau acționarilor persoane fizice decât un drept de creanță asupra activității desfășurate de către persoana juridică.
Constatată fiind deci, în mod necontestat de către apelanta deținătoare, lipsa titlului statului asupra fostei proprietăți a lui preluată printr-un act de confiscare, ca urmare a unei condamnări pentru pretinsa părăsire a bunurilor, confiscare infirmată însă prin decizia civilă nr.3085/1957 a Tribunalului Regional Pitești (filele 7-9 dosar fond), chestiunea aptitudinii de a fi restituit în natură a terenului a fost corect soluționată de către prima instanță, critica găsindu-se ca nefondată.
În ceea ce privește afectarea terenului de edificii adăugate de către deținătoare, critica este și ea nefondată, câtă vreme tribunalul nu a dispus restituirea pentru suprafața ce a suferit o astfel de adăugire, ea fiind avută în vedere numai la stabilirea valorii pentru care petentul este îndreptățit a primi despăgubiri în condițiile legii.
Cât despre persoana obligată la plata acestor despăgubiri, urmează a se observa că instanța nu s-a pronunțat asupra unei sarcini a apelantei, ci a stabilit numai îndreptățirea la o astfel de formă de apărare a prejudiciului creat prin pierderea proprietății în natură, regulile stabilite prin lege rămânând aplicabile cât privește procedura de despăgubire în sensul redirecționării cererii astfel soluționate în instanță către instituțiile prevăzute de legiuitor care vor urma la rândul lor procedura stabilită prin dispozițiile art.28 și următoarele din lege.
Nici susținerea potrivit căreia obligarea trebuia să fie făcută direct în patrimoniul AVAS B, în condițiile modificărilor aduse articolului 324din nr.OUG88/1997 cu completările și modificările ulterioare, nu este întemeiată, tocmai datorită faptului că instanța nu a obligat pe deținătoare la plata acestor sume, ci doar a stabilit întinderea imposibil de restituit în natură și îndreptățirea la primirea despăgubirilor în condițiile legii pentru această întindere.
De altfel, urmează a se observa că obligarea unei alte persoane direct față de reclamant nu poate fi făcută în cererea pârâtului, dispozițiile Codului d e procedură civilă nepermițând stipulația pentru altul, instituție de drept material, în materia drepturilor procesuale. C mult, în măsura în care o asemenea obligare avea loc în sarcina patrimoniului deținătoarei, aceasta, în măsura în care beneficia de o garanție pentru evicțiune, o putea invoca împotriva garantului său, spre a solicita obligarea lui la despăgubirea pentru prejudiciul astfel creat.
De aceea, în condițiile art.296 Cod procedură civilă, apelul declarat de către deținătoarea A Pitești urmează a fi respins ca nefondat.
În ceea ce privește însă pe apelanta AVAS B, aceasta critică soluția, în principal, pentru greșita admitere a cererii de chemare a sa în garanție, pe de o parte, ca urmare a greșitei rezolvări a excepției lipsei calității procesual pasive, pe de alta, pentru lipsa vreunei obligații a sa, în raportul de despăgubire a persoanelor foste titulare ale unui drept abuziv acaparat de către stat, o asemenea obligație revenind, potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data emiterii actului contestat și, respectiv, a începerii judecății, prefecturilor, în temeiul art.36 și următoarele din Legea nr.10/2001. Chiar și după modificarea acestei legi, stabilirea și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv a suportat o reglementare care exclude vreo obligație din partea sa, în această direcție, date fiind dispozițiile cuprinse în Titlul VII al Legii nr.247/2005, care vizează inclusiv despăgubirile ce ar fi fost propuse prin decizia motivată a conducătorului instituției publice implicată în privatizare, potrivit art.1 alin.2 al acestui titlu.
Critica este nefondată.
Așa cum s-a arătat mai sus, hotărârea pronunțată de către instanță nu a obligat la restituirea în natură pe chemata în garanție, ci numai pe deținătoare.
Nici în ceea ce privește despăgubirile pentru suprafața de teren nesusceptibilă de restituire în natură, nu s-a fixat vreo obligație în sarcina chematei în garanție, raportat la persoana moștenitorului fostului proprietar contestator.
Așadar, este lipsit de interes a se mai analiza dacă în procedura stabilită de Legea nr.10/2001 la data emiterii deciziei atacate și respectiv, a promovării acțiunii, sau la data pronunțării sentinței atacate, autorității implicate în privatizare îi revenea vreo obligație de a despăgubi pe fostul proprietar.
Singura pronunțare a instanței de fond a fost cea făcută asupra cererii de chemare în garanție, în sensul admiterii acesteia, fără a fi, însă, stabilite obligații curgând dintr-o asemenea admitere, respectiv ce anume ar trebui să facă ori să plătească chemata în garanție, față de pârâta deținătoare.
Sub acest aspect, soluția primei instanțe se constată într-adevăr greșită.
Așa cum rezultă din cele sus arătate, prin cererea sa de chemare în garanție, deținătoarea ar fi solicitat obligarea chematei în garanție aod espăgubi cu valoarea terenului și a construcțiilor pe care instanța ar obliga-o să le restituire contestatorului, precum și cu valoarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. În motivarea cererii, persoana juridică a arătat că a dobândit, în procedura privatizării societăților comerciale, proprietatea capitalului social, respectiv a acțiunilor emise asupra patrimoniului său.
O asemenea susținere este una.
În procesul de privatizare, obiect al transmisiunii dreptului de proprietate îl constituie acțiunile, iar nu activele.
Aceste acțiuni au fost cumpărate de către persoane care nu au înțeles să formuleze vreo cerere în prezenta cauză, societatea deținătoare, cel mult, suferind o diminuare a valorii patrimoniului său, cu reflectare în valoarea acțiunilor emise, diminuare care însă produce efecte în patrimoniul acționarilor. Aceștia ar putea, eventual, avea interes de a formula o cerere în despăgubiri pentru prejudiciul creat. Aceștia sunt cei care au dobândit proprietatea asupra acțiunilor de la instituția implicată în privatizare, iar nu societatea comercială, care este parte în cauza de față.
De aceea, instanța în mod greșit a admis cererea de chemare în garanție, neexistând vreun raport de garantare în urma unui contract de vânzare-cumpărare sau a unei alte modalități de transmisiune a drepturilor patrimoniale între persoana juridică și instituția implicată în privatizare.
De aceea, este inutilă examinarea criticilor vizând modul de soluționare de către prima instanță de fond a chestiunilor legate de obligațiile curgând din aplicarea Legii nr.10/2001 în sarcina acestei apelante, raportat la cele ale prefecturilor sau ale altor persoane fizice ori juridice.
Totodată, este inutil a se examina depășirea cadrului juridic prin aceea că, deși contestatorul nu solicitase prin cererea sa decât obligarea la restituirea integrală în natură a terenului, instanța, pentru o parte din acesta a stabilit îndreptățirea de a se primi despăgubiri.
Este ușor de observat că, prin acțiunea adresată instanței, s-a contestat o măsură, contestația fiind admisă în parte și menținută pentru o altă parte. Aceasta din urmă viza întinderea într-adevăr imposibil de restituit în natură, respectiv cei 870m.p. ocupați de construcții edificate de către deținătoare.
În aceste condiții nu se poate vorbi despre o depășire a limitelor investirii instanței, așa cum se pretinde prin motivele de apel.
Apărările vizând forma de preluare a bunului către stat, au fost deja soluționate în cele arătate în apelul deținătoarei, nici una dintre părți nepretinzând existența unui titlu al statului.
Dimpotrivă, prin hotărâre judecătorească, în anul 1957, fusese dispusă restituirea terenului către autorul contestatorului, statul continuând a exercita abuziv posesia și privând, de proprietatea sa, pe titularul acesteia.
Referitor la forma de despăgubire pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în natură, apelanta pretinde că instanța ar fi aplicat dispoziții abrogate la data pronunțării sale.
Potrivit acțiunii legii materiale în timp, dreptul patrimonial s-a născut la data prevederii sale în lege.
Notificarea și, respectiv, răspunsul la aceasta au avut loc mai înainte de modificarea legii, deci instanța în mod corect s-a raportat la dispozițiile acesteia, în ceea ce privește forma de despăgubire.
Această situație a fost avută în vedere și de modificările aduse legii, atunci când a fost instituită procedura de rezolvare, în continuare, prin fondurile financiare și instituțiile nou create, unitară, inclusiv a cererilor deja rezolvate mai înainte de modificare.
Ultimele critici vizând pretinsele greșeli procedurale săvârșite de către instanță în ceea ce privește exercitarea rolului activ, asigurarea efectivității dreptului la apărare, respectarea principiului contradictorialității în ceea ce privește discutarea probei cu expertiză tehnică, dar și comunicarea cererii de chemare în judecată și a înscrisurilor anexate acesteia, sunt nefondate.
Astfel, tribunalului, ca instanță de fond reinvestită după casarea cu trimitere, la termenul din data de 19 februarie 2008 încuviințat cererea formulată de către chemata în garanție, amânând judecata pentru ca aceasta să ia cunoștință de înscrisurile aflate la dosar și să-și formuleze apărări.
Comunicarea cererii de chemare în garanție nu s-a dispus, chestiune în privința căreia însă nu se constată vreun motiv de nelegalitate, dat fiind că aceasta fusese comunicată potrivit dispoziției din ședința Tribunalului Argeș, din data de 21 octombrie 2003, la acel moment apelanta numindu-se APAPS B - Sucursala Regională Sud Muntenia, cu sediul în P (filele 30-34), patrimoniul acestei instituții fiind preluat atât în ceea ce privește activul, dar și pasivul în care este inclusă calitatea de parte în cauza de față.
După acest moment, potrivit încheierii din 8 iunie 2004, chematei în garanție i-au fost comunicate cererea de chemare în judecată, prima comunicare vizând numai cererea de chemare în garanție.
Ca dovadă că înscrisurile prin care s-a creat cadrul judiciar au ajuns la cunoștința sa, chemata în garanție formulează, în fața Tribunalului Argeș, pentru termenul din data de 22 noiembrie 2005, întâmpinare în care invocă lipsa calității sale procesual pasive, chestiuni referitoare la fondul pricinii (107-111, 117-122) pentru ca, după pronunțarea soluției, să formuleze apel prin care să aducă critici referitoare la fondul judecății atât sub aspectul calității sale procesual pasive, cât și sub aspectul îndreptățirii contestatorului și al obligațiilor impuse prin lege în sarcina diverselor instituții ale statului.
Este evident, apelanta a luat cunoștință de cadrul în care s-a produs chemarea sa în judecată, criticile aduse în apel fiind nefondate.
Cât despre necomunicarea unui exemplar al expertizei întocmită în cauză, urmează a se observa că, dispozițiile art.201-214 Cod procedură civilă nu instituie o asemenea obligativitate, dimpotrivă, dispozițiile art.129, invocate de altfel și de către apelantă, instituie la alin.1 obligația părților ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, dar și să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art.723 alin.1 Cod procedură civilă.
În aceste condiții, apelanta având cunoștință despre faptul că la dosar s-a dispus efectuarea unei astfel de probe fiind, de altfel, citată în vederea efectuării lucrării, la data de 15 mai 2008, trebuia să își exercite cu bună credință dreptul de a fi prezentă la efectuarea lucrării, de a da datele pe care le considera necesare expertizei, iar apoi, după acordarea la 16 septembrie 2008 unui nou termen în vederea studierii expertizei, să ia măsuri pentru a lua cunoștință de lucrare.
Nesăvârșirea de către parte a obligațiilor sale în ceea ce privește desfășurarea procesului civil nu poate fi invocată chiar de către aceasta.
De altfel, nu se învederează instanței vreo vătămare produsă prin lucrarea de expertiză tehnică de stabilire a valorii imobilului, după cum, nici în fața instanței de fond, nu au fost formulate obiecțiuni, nici cu privire la formalitățile desfășurate cu prilejul executării acesteia, nici cu privire la conținutul său.
Față de cele de mai sus, apelul chematei în garanție urmează a fi admis însă numai în ceea ce privește admiterea cererii formulate împotriva sa pentru argumentele sus arătate, potrivit art.296 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de intimata A cu sediul în Pitești,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.203 din 14 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimat fiind contestatorul .
Admite apelul declarat de chemata în garanție AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, cu sediul ales în B,--11, sector 1, față de care, schimbă sentința, respingând cererea formulată împotriva sa, de către intimata-deținătoare.
Obligă apelanta-intimată la 700 lei cheltuieli de judecată către intimatul-contestator.
Menține, în rest, sentința.
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2009, la Curtea de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
-,
Grefier,
Red.-
Tehnored.
Ex.7/08.04.2009.
Jud.fond:
Președinte:Corina Pincu IfrimJudecători:Corina Pincu Ifrim, Veronica Șerbănoiu Bădescu
