Constatare nulitate act juridic. Decizia 855/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR.855/R-CM
Ședința publică din 29 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Corina Pincu Ifrim JUDECĂTOR 2: Florina Andrei
JUDECĂTOR 3: Georgiana
Judecător -
Grefier
S-a luat în examinare pentru pronunțare, recursul declarat de contestatorul, împotriva sentinței civile nr.1049 din 19 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
Recursul este scutit de plata taxelor judiciare de timbru
Dezbaterile asupra recursului au avut loc la data de 28 aprilie 2009 și s-au consemnat în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, iar în urma deliberării s-a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA
Deliberând, în condițiile art.256 Cod procedură civilă, asupra recursului civil de față;
Constată că, prin sentința civilă nr.1049 din 19 decembrie 2007, Tribunalul Vâlcea, admițând acțiunea formulată de contestatorul, așa cum a fost precizată, a anulat decizia nr.129/13 iunie 2007 emisă de intimatul Inspectoratul Școlar al Județului V și l-a obligat, pe acesta, la plata, către reclamant, unei despăgubiri egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării, respectiv 13 iunie 2007 și până la data reintegrării efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
A fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale.
În motivare, s-a reținut în fapt că, prin decizia atacată, a fost suspendat raportul de muncă încheiat cu reclamantul, până la soluționarea plângerii penale sau rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, în privința unor fapte legate de activitatea profesională desfășurată în cadrul acestui contract de muncă.
Prin rezoluția nr.1172/P/2007 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgășani la 8 noiembrie 2007, fost confirmată propunerea organelor de poliție de a nu se începe urmărirea penală împotriva contestatorului.
Posibilitatea suspendării, prevăzută de art.52 alin.1 lit.c din Codul muncii, s-a constatat a înceta, în momentul dispariției cauzei ce a determinat-o, moment în care angajatorul avea obligația de a reveni asupra deciziei sale și de a-l reprimi pe salariat, la serviciu.
Pentru acest motiv, instanța a considerat că se impune anularea deciziei, cauza suspendării încetând la momentul confirmării propunerii de neîncepere a urmăririi.
Pentru prejudiciul constatat a fi fost creat prin lipsirea salariatului de drepturile patrimoniale decurgând din contract, a fost obligat intimatul la plată, începând cu momentul suspendării și până la efectiva reintegrare.
Cererea de obligare la plata daunelor morale a fost respinsă, ca urmare a constatării lipsei unui prejudiciu moral produs reclamantului, câtă vreme, în dosar, s-a făcut cunoscut faptul că există numeroase acuze aduse de către elevi și părinții acestora, privitor la fapte de insultă și calomnie ce ar fi fost săvârșite de către acesta, în calitatea sa de profesor, chiar dacă în privința unor astfel de fapte s-a reținut lipsa vinovăției penale.
Împotriva sentinței, în termen, a declarat recurs contestatorul, criticând-o pentru greșita respingere a cererii sale de acordare a daunelor morale în sumă de 200.000 lei, a cheltuielilor de judecată, cu acordarea acestora, în măsura în care se vor face, și în fața instanței de recurs.
Se mai critică soluția și pentru modul în care a fost motivată hotărârea asupra capătului principal de cerere referitor la suspendarea contractului său de muncă.
Cu privire la prima critică, se arată că, prin măsura suspendării contractului de muncă, i-a fost grav afectat prestigiul de care se bucură în calitate de profesor al unei instituții de învățământ de stat, fiindu-i mai ales afectată, datorită traumelor psihice produse în acest mod, starea sănătății. Astfel, pe perioada suspendării, a fost lipsit de posibilitatea obținerii de rețete compensate lunar, i-a fost interzis dreptul la asistență medicală, a fost lipsit de posibilitatea obținerii unui bilet de tratament medical, într-o stațiune balneară, în perioada vacanței de vară a anului școlar 2007.
Soluția se critică a fi greșită și în ceea ce privește modul de calcul al cheltuielilor de judecată în primă instanță, instanța acordând cheltuieli de judecată numai în sumă de 30 lei ca fiind făcute cu transportul, deși la dosar fuseseră depuse mai multe dovezi privitor la aceste cheltuieli, fiind prezent în cinci zile diferite și un singur drum constându-l 30 de lei.
O altă greșeală se pretinde a fi aceea a neacordării, cu titlu de despăgubiri, a valorii zilelor de lucru pierdute pentru a fi prezent la judecată, raportat la venitul minim pe economia națională, așa cum a fost el calculat în luna noiembrie a anului 2007, sau a diferenței dintre acesta și salariul de profesor care s-a dispus a-i fi plătit.
În ceea ce privește critica asupra modului de motivare a soluției pe capătul principal de cerere, arată că nemulțumirile sale privesc soluția de anulare a deciziei, după mai multe termene de judecată, deși instanța trebuia, încă de la primul termen, să constate că suspendarea era una inadmisibilă și nu una de drept, chiar dacă nu s-ar fi emis rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, o astfel de măsură putând opera exclusiv după trimiterea în judecată prin rechizitoriu.
Astfel, Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic exclude posibilitatea suspendării contractului individual de muncă pentru orice motiv, deci chiar și în situația trimiterii în judecată, o astfel de măsură nefiind prevăzută de legea specială. Singurul caz ar putea fi cel prevăzut de art.4 alin.1 privitor la interdicția de ocupare a unei funcții didactice de către persoanele cărora le-a fost interzis acest drept printr-o hotărâre penală de condamnare definitivă.
Instanța greșește, în opinia recurentului, atunci când arată, în motivarea soluției, că suspendarea era obligatorie față de dispozițiile generale ale Codului muncii, în acest fel, ea însăși instigând și ațâțând la săvârșirea de infracțiuni.
Pentru ilustrarea atmosferei ce a condus la măsura luată împotriva sa, recurentul relatează în motivele de recurs faptul că dispunându-se suspendarea contractului său de muncă s-a prelungit anul școlar pentru trei clase, timp în care, au fost acordate note la materia pentru care este titular de curs, în mod nelegal, pentru încheierea mediilor anuale.
În ședința publică din data de 28 aprilie 2009, recurentul a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a i se da posibilitatea de a chema în judecată, alături de intimatul inițial și pe judecătorii ce au pronunțat soluția în primă instanță.
Curtea, examinând sentința prin prisma criticilor aduse, constată recursul ca fiind fondat, însă în limita celor ce se vor arăta.
În ceea ce privește cheltuielile făcute de reclamant pentru susținerea acțiunii sale, urmează a se observa că instanța i-a acordat acestuia suma de 30 de lei cu titlu de cheltuieli de transport, ținând cont de valoarea dovedită cu copiile biletelor de transport pe ruta -D-Râmnicu
Înscrisurile originale doveditoare a plății unor astfel de cheltuieli nu au fost depuse nici măcar în instanța de recurs, așa cum s-a solicitat.
De aceea, urmează a se lua în calcul valoarea unui bilet de călătorie pe cele două segmente de drum de 4 și respectiv 10 lei (fila 72 verso dosar fond).
Contestatorul a fost prezent la instanță la un număr de patru termene de judecată (24 septembrie 2007, 8 octombrie 2007, 22 octombrie 2007 și 17 decembrie 2007), așa încât se poate presupune că a cheltuit suma de circa 100 lei, pentru aceste deplasări, dubiul nedepunerii biletelor de transport pentru fiecare termen, de către reclamant, urmând a profita debitorului. Cât privește celelalte sume solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată la prima instanță, ele se referă la onorarii pentru dactilografierea acțiunii, transportul în acest scop, timbre de expediție și valoarea plicului, diferite onorarii pentru xerocopierea de înscrisuri.
Aceste cheltuieli însă nu sunt dovedite prin depunerea originalelor chitanțelor, ele fiind titlurile în baza cărora instanța poate dispune obligarea. Deși s-a pus în vedere recurentului să depună la dosar originalele în recurs, acesta nu s-a conformat.
Reținerea titlului original la dosar dă posibilitatea instanței de a pronunța hotărârea sa care astfel se constituie titlu executoriu, după reținerea chitanței doveditoare originale spre a nu mai putea servi unei noi pretenții fondată pe același titlu.
Cum însă recurentul refuză să depună aceste originale, în mod corect nu au fost acordate și aceste cheltuieli și nici nu poate fi schimbată soluția, în recurs, în privința lor.
În sfârșit, în ceea ce privește valoarea zilelor de muncă în care a fost prezent la instanță:
Recurentul nu pretinde și nu dovedește că, în zilele în care s-a prezentat la instanță, desfășura o altă activitate remunerată, fiind astfel nevoit a renunța la plata acelei activități.
De altfel, în toată această perioadă, nu s-a dovedit că ar fi fost reintegrat în muncă și deci, învoindu-se spre a absenta din cadrul activității la catedra sa, a fost lipsit de salariu pentru cele patru zile de prezență la instanță. În măsura în care reîncadrarea nu a avut loc, este evident, obligația de plată a drepturilor salariale în baza contractului de muncă subzistă și pentru aceste zile, până la data efectivei reîncadrări, de către intimat.
Ca atare, în mod corect, instanța a respins ca nedovedită cererea sa privind un astfel de prejudiciu.
Cea de-a doua critică, vizând greșita apreciere a stării de fapt în ceea ce privește producerea de daune morale asupra reputației contestatorului, precum și ca urmare a agravării stării sănătății acestuia, este și ea nefondată.
Astfel, instanța a reținut, din probele cauzei, că numeroși destinatari ai actului educațional desfășurat de către contestator își manifestă nemulțumirea față de comportamentul său, în calitate de cadru didactic.
Înscrisurile prezentate la fond, depuse în copie la instanță, nu au fost contestate spre a se discuta eventuala înlăturare a acestora.
Este real, în motivarea sa, instanța reține că nu s-ar fi început cercetarea penală sub aspectul faptelor pentru care au fost făcute asemenea sesizări, fapte de violență fizică sau verbală. În realitate, rezoluția la care se referă instanța privește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art.288 Cod penal, iar nu faptele de violență pentru care se formulează asemenea sesizări.
În privința unor asemenea fapte, autoritățile cărora plângerile le-au fost adresate au îndatorirea de a efectua cercetări și, eventual, a le transmite altor organe competente; ceea ce, însă, se desprinde din ele, confirmă o stare generală de animozitate între contestator pe de o parte și o parte a personalului didactic, ca și a unora dintre elevii ale căror clase fac parte din programul școlar al contestatorului.
În privința acestui mediu profesional, el nu este de natură a atrage, în măsura în care s-ar dovedi vreo culpă a contestatorului în provocarea lui, o mai multă afectare a prestigiului persoanei, printr-o eventuală faptă denigratoare.
Suspendarea contractului de muncă însă în perioada în care angajatorul formulează o plângere penală împotriva angajatului, cum este cazul de față, reprezintă, așa cum instanța de fond a reținut, potrivit art.52(1) lit.c din Codul muncii, o posibilitate legală.
Luarea unei măsuri prevăzută de lege nu este de natură a afecta prestigiul moral al persoanei, de altfel, recurentul nedovedind în vreun fel că, după suspendarea contractului de muncă, ar fi suportat, din partea societății, începând din climatul familial, imediat social și, respectiv, profesional, vreo scădere a acestuia.
Dimpotrivă, prejudiciul pe care acesta îl pretinde, s-ar constitui în lipsirea sa de la asistență medicală gratuită, prin eliberarea de rețete medicale gratuite sau compensate, eliberarea biletelor de tratament gratuite și eventuala agravare a stării sănătății sale.
Din nici una din probele administrate de recurent însă, nu rezultă că ar fi achiziționat medicamente pentru care ar fi beneficiat de compensare sau gratuitate, că ar fi plătit consultații medicale incluse în asigurarea medicală sau ar fi plătit bilete de tratament balnear pentru care avea recomandare medicală și care altfel ar fi fost suportat din bugetul asigurărilor medicale.
Dimpotrivă, cu actele nou prezentate în recurs, recurentul dovedește faptul că a beneficiat, în cursul lunii aprilie a anului 2007, de tratament balnear în stațiunea, unde a primit recomandarea de a repeta tratamentul la 6-12 luni. Ca atare, în perioada vacanței de vară, când acesta pretinde că ar fi trebuit să urmeze o nouă cură balneară, nu se impunea, față de recomandarea aflată la dosar, o astfel de cură, iar ea poate fi efectuată și în prezent, după anularea măsurii suspendării.
Ca atare, nici un asemenea prejudiciu nu a fost dovedit, chiar dacă el nu se poate prefigura ca unul moral, ci tot ca unul patrimonial indirect, produs prin pierderea calității de asigurat pentru sănătate.
Înscrisurile prezentate la dosar nu confirmă, nici ele, o eventuală agravare a stării de sănătate și o legătură de cauzalitate într-un astfel de rezultat și suspendarea contractului de muncă, până la data introducerii acțiunii, după cum nici până la data soluționării prezentului recurs.
De aceea, nefiind dovedit un asemenea prejudiciu moral sau mai îndepărtat material, chiar dacă dispozițiile art. 269(1)din Codul muncii obligă pe angajator, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa sa, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, în mod corect a fost respins acest capăt de cerere.
În sfârșit, ultima critică vizând motivarea soluției de admitere a contestației în ceea ce privește suspendarea contractului de muncă, urmează a fi și ea constată nefondată.
Este real că ceea ce intră în autoritatea lucrului judecat o constituie dispozitivul, iar nu motivarea hotărârii.
, însă, este o măsură care produce efecte de la momentul pronunțării sale, în cazul deciziei atacate în prezenta cauză, întrucât instanța a avut în vedere la pronunțarea soluției sale, intervenirea încetării cauzei ce a determinat luarea ei.
Astfel, nu s-a cercetat, prin prisma apărărilor formulate de către recurent, prin raportare la actele normative ce reglementează strict domeniul său de activitate, legalitatea și temeinicia luării măsurii, ci s-a mărginit la a arăta că acesta nu subzistă și ea este corect luată față de dispozițiile generale ce reglementează raporturile de muncă.
Lipsa unei astfel de analize, însă, nu poate fi calificată ca o necercetare a fondului, spre a se putea casa soluția și trimite cauza spre rejudecare, așa cum va rezulta din cele ce se vor arăta în continuare,
Astfel, recurentul pretinde, mai întâi, că decizia nu i-a fost comunicată în termenul de 5 zile calendaristice de la data emiterii sale, așa cum prevăd dispozițiile art.268 (3) din Codul muncii.
Apărarea nu a mai fost susținută prin motivele de recurs, recurentul apreciind că raporturile sale de muncă ies cu totul de sub incidența Codului muncii.
Ca atare, ea nu are a fi tratată în recurs.
O a doua critică formulată prin acțiune privea comunicarea măsurii în timpul efectuării concediului de odihnă, critică de asemeni nereluată prin motivele de recurs.
Recurentul, însă, se apără, atât prin cererea adresată instanței, cât și prin recursul de față, prin aceea că, împotriva sa, distinct de orice altă categorie profesională, nu ar putea fi luată măsura suspendării contractului de muncă în condițiile art.52 alin.1 Codul muncii, singurul moment când un profesor ar putea fi lipsit de dreptul de a profesa fiind acela al intervenirii unei condamnări penale care i-ar interzice ocuparea funcției sau exercitarea profesiei de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care a fost condamnat.
Apărarea este însă una nefondată.
Raporturile de muncă ale personalului didactic, într-adevăr reglementate prin statutul lor special, introduc interdicții exprese, în aplicarea normelor generale de drept penal, pentru situația la care se referă recurentul.
Acestea însă, câtă vreme nu conțin o derogare specială de la normele general aplicabile Codului muncii prin care acestea să fie înlăturate, se completează cu ele.
De aceea, în mod corect instanța a reținut că permisivitatea acordată de textul Codul muncii se aplică și acestui tip de raport pe care îl are cadrul didactic cu inspectoratul școlar, el fiind caracterizat în domeniul special de toate acele elemente ce caracterizează orice alt raport de muncă.
În aceste condiții, corectă este soluția de anulare a măsurii suspendării, începând cu momentul dispariției cauzei ce a atras aplicarea sa, pentru perioada în care însă suspendarea a operat, luându-se măsura reparării prejudiciului material creat prin lipsirea de drepturile salariale ale angajatului suspendat.
În sfârșit, cererea formulată în ședința publică din data de 28 aprilie 2009, de casare a soluției, pentru ca, la rejudecarea în fond, să fie chemate în judecată și alte persoane, nu poate fi primită, față de dispozițiile art.112 Cod procedură civilă, care arată modul în care reclamantul creează vinclul judiciar prin cererea adresată instanței, prin care sunt indicate părțile acestuia, precum și față de dispozițiile capitolului II al Cărții a II-a a Codului d e procedură civilă care reglementează modalitatea de chemare în judecată a altor persoane la art.57 alin.3 Cod procedură civilă.
Față de toate acestea, recursul urmează a fi admis, însă numai în limita celor mai sus arătate, prin modificarea, în parte, a sentinței, în sensul creșterii cheltuielilor de judecată de la 30 de lei la 100 de lei, la instanța de fond, în temeiul art.312 Cod procedură civilă
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, pentru recurs se va constata că au fost depuse dovezi ale costurilor transporturilor de la la Pitești de 3oo lei, la această instanță fiind prezent de două ori, motiv pentru care se vor acorda cheltuieli în sumă de 140 lei, așa cum s-a cerut în mod expres, prin notele scrise de la dosar, de către recurent.
Se mai solicită costuri de transport între și Râmnicu V, fără a se arăta, în ce măsură, judecata prezentului recurs ar fi determinat un astfel de transport, motiv pentru care cererea referitoare la acestea urmează a fi respinsă ca nefondată.
În ceea ce privește solicitarea, cu titlu de cheltuieli de judecată, a valorii zilei de muncă potrivit venitului minim pe economia națională, recurentul nu dovedește că a fost lipsit de un astfel de venit, nici prin realizarea lui la un angajator, nici prin realizarea unei activități individuale în condițiile legii, așa cum nu s-a dovedit, nici în fața primei instanțe de fond. De aceea și această cerere urmează a fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de contestatorul, împotriva sentinței civile nr.1049 din 19 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, intimat fiind INSPECTORATUL ȘCOLAR AL JUDEȚULUI
Modifică în parte sentința, în sensul că obligă pe intimat să plătească recurentului suma de 100 lei cheltuieli de judecată, în loc de 30 lei.
Menține, în rest, sentința.
Obligă pe intimat să plătească recurentului suma de 140 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 aprilie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
-,
Grefier,
Red.-
Tehnored.
Ex.4/06.05.2009
Jud.fond:
Președinte:Corina Pincu IfrimJudecători:Corina Pincu Ifrim, Florina Andrei, Georgiana
