Drepturi salariale (banesti). Decizia 849/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 849/R-CM
Ședința publică din 29 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Lică Togan JUDECĂTOR 2: Maria Ploscă
JUDECĂTOR 3: Irina Tănase
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTITIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANTELOR PUBLICE cu sediul în B,-, sector 5 prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A, împotriva sentinței civile nr.90/F-CM din 15 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns recurenta -pârâtă MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANTELOR PUBLICE prin consilier juridic în baza delegației depusă la dosar, lipsind recurentul- pârât MINISTERUL JUSTITIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, intimatul- reclamant, intimații - pârâți Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Argeș și expertul în domeniul discriminării CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că s-a depus prin serviciul registratură întâmpinare de către intimatul- pârât.
S-a procedat la comunicarea întâmpinării reprezentantului recurentului- pârât Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, care nu a solicitat termen să ia cunoștință de conținutul acesteia.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Reprezentanta recurentului- pârât Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, având cuvântul solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de fond în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată a acestei unități, care consideră că nu are calitate procesuală pasivă.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTITIEI ȘI LIBERTĂȚILOR lasă la aprecierea instanței modul de soluționare a acestuia.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin acțiunea înregistrată la data de 25.03.2008, la Tribunalul Argeș, reclamantul, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor -, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Argeș, expert în domeniul discriminării fiind Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, a solicitat instanței să calculeze și să-i plătească sporul de confidențialitate de 15% începând cu martie 2005 și până la data de 15.06.2007; actualizarea cu indicele de inflație a sumelor respective, începând cu data nașterii dreptului și până la data executării judecătorești; efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă și obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că, în perioada martie 2005 - 15.06.2007 și-a desfășurat activitatea la Curtea de Apel Pitești în funcția de grefier - documentarist.
Se susține că au fost elaborate o serie de acte normative menite să confere categoriilor de persoane care gestionează informațiile clasificate sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la astfel de informații.
Aceste sporuri sunt prevăzute de articolul unic, pct.1 din Legea nr.444/2006, pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și de art.15 alin.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, acte normative care prevăd un spor de până la 15% pentru asigurarea confidențialității informațiilor clasificate.
S-a menționat că sporul de confidențialitate este prevăzut și de dispozițiile art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.405/2002, precum și de dispozițiile OG nr.19/2006.
S-a arătat că însăși nr.OG137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prevede în art.30 alin.3 acordarea sporului de confidențialitate de până la 15% pentru personalul din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
S-a menționat că, deși grefierii, conform art.78 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea sunt obligați să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care i-au cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul, sunt discriminați, deoarece nu beneficiază de sporul de confidențialitate de 15% acordat altor categorii de persoane care exercită funcții ce implică păstrarea confidențialității, făcându-se referire și la disp.art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.21 alin.1 din OG nr.137/2000, precum și la dispozițiile art.16 din Constituția României.
Prin întâmpinarea de la filele 20-22 dosar, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, arătând că această instituție este abilitată și învestită prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare, potrivit art.16-20 din OG nr.137/2000, să constate și să sancționeze contravențiile prevăzute de actul normativ amintit, fiind necesară citarea obligatorie a Consiliului, însă nu în calitate de pârât, ci în calitate de expert în domeniul nediscriminării, pentru a-și prezenta poziția cu privire la o posibilă încălcare a legislației în materie de nediscriminare.
Prin întâmpinarea de la filele 24-27 dosar, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Aas olicitat respingerea acțiunii, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia.
În motivarea excepției, pârâtul a arătat că între reclamant și acesta nu există raporturi de muncă. Pârâtul are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată de Legea nr.500/2002 a Finanțelor Publice. Se menționează că ordonatorul principal de credite al reclamanților este Ministerul Justiției.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătându-se că sporul de confidențialitate de 15% este recunoscut numai anumitor categorii de funcționari publici, prin reglementări legale, iar reclamantul nu face parte din asemenea categorii.
S-a menționat că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art.2 alin.2 din OG nr.137/2000, modificată și completată prin OG nr.77/2003, aprobată prin Legea nr.27/2004, arătându-se că acordarea sporului de confidențialitate numai pentru anumite categorii profesionale nu constituie o discriminare, așa cum este definită discriminarea în Legea pentru prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare.
Prin întâmpinarea de la filele 36-43, Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că sporul de confidențialitate pretins nu este prevăzut de legislația care reglementează salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiție.
Pe de altă parte s-a susținut că reclamantul a susținut eronat existența unei stări de discriminare, în realitate fiind vorba de un conținut diferit al raporturilor juridice de muncă, cu statute profesionale distincte, cu drepturi și obligații specifice fiecărei categorii și cu conținut diferit al informațiilor pe care le au aceștia.
S-a menționat că prin Hotărârea nr.232/29.08.2007, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că nu există un tratament diferențiat, discriminatoriu, potrivit prevederilor OG nr.137/2000, în cazul magistraților și personalului auxiliar care nu beneficiază de sporul de confidențialitate.
Prin încheierea din 11.07.2008 pronunțată de Tribunalul Argeș, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia către Curtea de Apel Pitești, având în vedere dispozițiile art.I alin.1, coroborat cu art.II alin.2 din OUG nr.75/2008, spre competentă soluționare, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel la data de 03.07.2008.
Prin sentința civilă nr.90/F-CM din 15 octombrie 2008, Curtea de Apel Piteștia admis acțiunea și a obligat pe pârâți să plătească reclamantului sporul de confidențialitate de 15%, începând cu 25 martie 2005 și până la 15.06.2007, cu aplicarea indicelui de inflație, până la data plății efective.
A fost obligată pârâta Curtea de Apel Pitești să efectueze mențiunile cuvenite în cartea de muncă.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
"Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor s-a reținut a fi neîntemeiată, fiind respinsă.
Potrivit dispozițiilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat .
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamantului, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a fost admisă ca întemeiată, constatându-se că această instituție nu are calitatea de pârât, ci este citat în cauză în calitate de expert în domeniul discriminării pentru a-și prezenta poziția cu privire la o posibilă încălcare a legislației în materie de nediscriminare.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției s-a constatat că aceasta este neîntemeiată, urmând aor espinge, având în vedere dispozițiile HG nr.83/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției. Potrivit acestor reglementări legale, Ministerul Justiției asigură elaborarea, coordonarea și aplicarea strategiei și a programului de guvernare în vederea bunei funcționări a justiției ca serviciu public, stabilindu-se principalele funcții și atribuții ale acestuia, între reclamant și acest pârât existând raporturi juridice de muncă.
Pe de altă parte, Ministerul Justiției este ordonator principal de credite, alocând fondurile necesare plății drepturilor salariale ale magistraților și personalului auxiliar.
În ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, Curtea a reținut următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța a reținut că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că acțiunea este admisibilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a apreciat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea pârâtului Ministerul Justiției în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Reclamantul face parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod. El este încadrat ca personal auxiliar de specialitate la Curtea de Apel Pitești.
Reclamantului, în calitate de personal auxiliar de specialitate, i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul d eontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamant implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu).
Reclamantul se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamantul, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitor al acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamantului, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a personalului auxiliar din instanțele judecătorești) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
Instanța a apreciat că prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantul este în mod evident și grav discriminat, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
În concluzie, Curtea a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamant reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Față de aceste considerente, Curtea a admis acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Argeș să plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, începând 25.03.2005 și până la 15.06.2007 cu aplicarea indicelui de inflație, până la data plății efective.
Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 Codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamantelor prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamanții ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
În temeiul Decretului nr.92/1996 a fost obligată pârâta Curtea de Apel Pitești să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi."
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au formulat recurs pârâții Ministerul Justiției, actualmente Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, actualmente Ministerul Finanțelor Publice.
Recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților a susținut că sentința este nelegală și netemeinică pentru motivele prevăzute de art.304 pct.4 și 9 din Codul d e procedură civilă, constând în următoarele:
1 - Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin obligarea ordonatorilor de credite la plata în favoarea reclamantului a unor drepturi salariale care nu sunt prevăzute de actul normativ incident în materia salarizării personalului auxiliar de specialitate, respectiv nr.OUG8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, consacrând un drept salarial care nu este prevăzut de legislația în vigoare și ignorând decizia Curții Constituționale nr.821 din 3 iulie 2008 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1, 2 și 27 din nr.OG137/2000.
2 - Prin hotărârea pronunțată de instanța de fond, prin care pârâții au fost obligați să plătească reclamantului sporul de confidențialitate de 15%, s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale sub următoarele aspecte:
- în speță nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și reținerea discriminării excede cadrului legal stabilit prin nr.OG137/2000;
- dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul auxiliar nu face obiectul art.14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale;
- situația personalului auxiliar, care reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr.567/2004, nu poate fi considerată comparabilă în nici un fel cu personalul militar și funcționarii publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, cu cea a funcționarilor publici, cu cea a membrilor plenului și altor salariați din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor și cu cea a personalului din Aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării;
- discriminarea reținută de către instanța de fond nu există, iar pretențiile reclamantului referitoare la acordarea unui spor de confidențialitate suplimentar față de cele prevăzute de lege sunt neîntemeiate, în condițiile în care dosarele de judecată sunt documente publice și activitățile desfășurate de acesta nu implică intrarea în contact cu vreun tip de informație.
Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice susține că sentința este nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, întrucât în mod greșit a admis acțiunea și față de acesta prin respingerea excepției invocată privind lipsa calității procesuale pasive, obligându-l să vireze fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Se susține că nu s-au avut în vedere prevederile art.25 din Decretul nt.31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, art.3 alin.1 pct.48 din nr.HG386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și dispozițiile Legii nr.500/2002 privind finanțele publice.
Se mai susține că reclamantul este angajatul celorlalți pârâți-intimați și nu există nici un raport juridic de serviciu între acesta și reclamant pentru a fi îndreptățit să solicite asigurarea fondurilor necesare achitării sporului de confidențialitate.
De asemenea se susține că această instituție nu are obligația plății, virării, alocării de fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuții în derularea procesului legislativ prin întocmirea proiectului de lege pe baza propunerii ordonatorilor principali de credite, astfel că nu se justifică calitatea procesuală pasivă a acestuia în cauză.
Examinând sentința recurată sub aspectul motivelor de recurs invocate de către ambii recurenți, în raport cu actele dosarului, Curtea constată că recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse.
Motivul de recurs încadrat în art.304 pct.4 Cod procedură civilă, prin care se susține că instanța prin soluția pronunțată în cauză a depășit atribuțiile puterii judecătorești, este nefondat și urmează a fi respins, întrucât acțiunea prin care reclamantul a solicitat obligarea la plata unui spor salarial este un conflict de muncă care este de competența instanțelor de judecată.
Prin urmare, instanța și-a exercitat atribuțiile puterii judecătorești prin interpretarea legii, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art.304 pct.4 din Codul d e procedură civilă.
Și motivul de recurs încadrat de Ministerul Justiției și Libertăților în art.304 pct.9 Cod procedură civilă este nefondat întrucât, față de considerentele reținute de prima instanță, sentința recurată este legală și temeinică.
Aspectele de nelegalitate invocate de recurent privind acordarea greșită a sporului de confidențialitate de 15% reclamantului, sunt neîntemeiate deoarece, chiar dacă dispozițiile art.2, 11 și 27 din nr.OG137/2000 nu mai pot fi aplicate în speță, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuiesc interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
De menționat este și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție, la 15 decembrie 2008 admis recursul în interesul legii și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
În aceste condiții nu se justifică criticile formulate de către acest recurent privind nelegalitatea soluției pronunțată de prima instanță.
În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă, raportat la situația de fapt rezultată din actele dosarului și la obiectul cauzei, Curtea constată că este nefondat și urmează a fi respins.
Prima instanță a respins corect excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către acest pârât în raport de atribuțiile acestuia, astfel cum sunt reglementate de lege, respectiv Legea nr.500/2002, nr.HG208/2005, nr.OG22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002.
Este adevărat că reclamantul nu este salariatul acestui minister, fiind salariat al Curții de Apel Pitești pentru perioada cât i s-a acordat sporul de 15%, însă potrivit disp. art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și proiectul de rectificare a acestor bugete, iar în situația obligării la plata drepturilor salariale doar a primului pârât recurent, acesta ar fi în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata drepturilor solicitate, dat fiind că potrivit art.131 din Legea nr.304/2004, activitatea instanțelor este finanțată de la bugetul de stat.
De asemenea, potrivit art.3 din nr.OG208/2005, această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară, proiecte ce se întocmesc atât de către ordonatorii principali de credite, cât și de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art.291 Codul muncii, combinat cu art.312 pct.1 Cod procedură civilă, urmează a se respinge ca nefondate ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A, împotriva sentinței civile nr.90/F-CM din 15 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29 aprilie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și pentru cauze cu Minori și de Familie.
, Pl.,
Grefier,
Red.Pl.
Tehnored.
Ex.2/29.05.2009.
Jud.fond: -.
.
Președinte:Lică ToganJudecători:Lică Togan, Maria Ploscă, Irina Tănase
