Drepturi salariale (banesti). Decizia 848/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 848/R-CM
Ședința publică din 29 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Lică Togan JUDECĂTOR 2: Maria Ploscă
JUDECĂTOR 3: Irina Tănase
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5 reprezentat de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului V și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr. 93/F-CM din 15 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, prin consilier juridic în baza delegației depusă la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanta recurentului- pârât, având cuvântul susține că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Reprezentantul recurentului- pârât, având cuvântul solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român- prin Ministerului Economiei și Finanțelor.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Constată că, prin acțiunea înregistrată la data de 30.05.200, reclamanții -, -, și - au chemat în judecată pe pârâții Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției, Tribunalul Vâlcea, Curtea de APEL PITEȘTI și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pentru a fi obligați la plata drepturilor salariale, reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15%, începând cu data de 17.12.2007 la zi și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor, sume actualizate la data plății efective; efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, precum și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare pentru plata sumelor arătate.
În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că au fost edictate mai multe acte normative menite să ofere persoanelor care gestionează informații clasificate, sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la astfel de informații, făcându-se referire la dispozițiile articolului unic pct.1 din Legea nr.444/2006, pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ale personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, care beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din indemnizația lunară.
Reclamanții au invocat și disp. art.15 alin.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici cu referire la sporul de confidențialitate care se acordă și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, etc. precum și disp. art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor.
Reclamanții au susținut că, prin Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor le revene obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri, decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile pe care le-au obținut în această calitate, obligație sancționată potrivit dispozițiilor art.99 litera d din Legea nr.303/2004.
Prin neacordarea acestui spor s-ar crea un tratament discriminatoriu față de celelalte categorii de personal care beneficiază de sporul de confidențialitate, discriminare sancționată de art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de art.11 și 20 din Constituția României și art.1 din Protocolul nr.12 la Convenție, precum și art.21 alin.1 din OG nr.137/2000, acte normative care sancționează toate formele de discriminare.
Reclamanții au menționat că prin sentința civilă nr.1402/17.12.2007, le-a fost admisă acțiunea și s-a dispus plata sporului de confidențialitate de 15% până la data pronunțării sentinței amintite.
Deoarece nu s-a dispus plata acestor drepturi bănești și pentru viitor s-a solicitat admiterea acțiunii, cu obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate, atât pentru perioada 17.12.2007 la zi, cât și pentru viitor.
Prin întâmpinarea aflată la filele 49-51 dosar, Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că sporul de confidențialitate pretins nu este prevăzut de legislația care reglementează salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiție.
Pe de altă parte s-a susținut că reclamanții rețin eronat existența unei stări de discriminare, în realitate fiind vorba de un conținut diferit al raporturilor juridice de muncă, cu statute profesionale distincte, cu drepturi și obligații specifice fiecărei categorii și cu conținut diferit al informațiilor pe care le au aceștia.
S-a menționat că prin Hotărârea nr.232/29.08.2007, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că nu există un tratament diferențiat, discriminatoriu, potrivit prevederilor nr.OG137/2000, în cazul magistraților și personalului auxiliar care nu beneficiază de sporul de confidențialitate.
La filele 52-56 dosar a fost depus punctul de vedere al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în care sunt expuse condițiile cerute cumulativ pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare, invocându-se aprecierea Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la art.14 din Convenție.
Prin încheierea din 3.07.2008, Tribunalul Vâlceaa dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea cauzei la Curtea de APEL PITEȘTI, în baza art.II alin.2 din OUG nr.75/2008, dosarul fiind înregistrat pe rolul curții la data de 10.07.2008.
La dosar au fost depuse sentințe civile, aflate la filele 126-150 dosar.
Prin întâmpinarea de la filele 151-152 dosar, Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat respingerea acțiunii, invocând lipsa calității procesuale pasive, arătând că între acest pârât și reclamanți nu există raporturi de muncă, iar acordarea acestor drepturi salariale revine angajatorului, respectiv Tribunalului Vâlcea.
Curtea de APEL PITEȘTI, prin sentința civilă nr.93/F/15.10.2008 a admis acțiunea reclamanților și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Vâlcea să plătească acestora drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate, de 15%, începând cu data de 17.12.2007 la zi și pentru viitor, actualizat cu indicele de inflație, până la data plății efective.
Pârâtul Tribunalul Vâlceaa fost obligat să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare efectuării acestor plăți.
Pentru a pronunța această sentință, curtea a reținut următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor a fost respinsă, cu motivarea că potrivit dispozițiilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, această instituție elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat .
Ca urmare, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
În ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, Curtea a reținut următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța a reținut că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, curtea a apreciat că prezenta acțiune este admisibilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea pârâtului Ministerul Justiției în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod. Ei sunt încadrați ca grefieri și judecători la Judecătoria Horezu.
Reclamanților, în calitate de judecători și personal auxiliar de specialitate, le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanții se află sub aspectul analizat într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamanților, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a personalului auxiliar din instanțele judecătorești sau judecătorii) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
Instanța a apreciat că prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
În concluzie, curtea a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamanți reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Față de aceste considerente, Curtea a admis acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Vâlcea să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, de la data de 17.12.2007, la zi și pentru viitor, actualizat cu indicele de inflație, până la data plății efective.
Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 Codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamanților prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamanții ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
Cererea reclamanților privind acordarea sporului de 15% și pentru viitor s-a constatat a fi întemeiată, întrucât salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.
În temeiul Decretului nr.92/1996 a fost obligat pârâtul Tribunalul Vâlcea să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termen legal, Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Prin recursul său, Ministerul Justiției a criticat sentința pentru nelegalitate, sub motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă arătând, în esență, următoarele:
- instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, aplicând texte de lege care se referă la alte categorii de personal bugetar, ajungându-se ca reclamanților să le fie acordate drepturi neprevăzute de actul normativ de salarizare a acestora, reținându-se greșit și aplicabilitatea nr.OG137/2000 în cauză, deși dispozițiile art.1, art.2 al.3 și art.27 al.1 din aceasta au fost declarate neconstituționale;
- sentința este criticabilă și sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor de drept substanțial, deoarece nu există nici un act normativ care să prevadă sporul de confidențialitate față de reclamanți, iar reglementarea prin lege a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit de nr.OG137/2000, existând doar posibilitatea invocării excepției de neconstituționalitate a prevederilor legale contrare art.16 din Constituție;
- instanța de fond a reținut în mod eronat existența unei stări de discriminare în raport de prevederile art.1 al.3 din nr.OG137/2000 în condițiile în care, astfel cum a stabilit și Curtea Constituțională, diferențierea indemnizațiilor și a salariilor din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului;
- față de dispozițiile art.12 din Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public și de cele ale art.121 al.1 Cod procedură civilă privind publicitatea ședințelor de judecată nu există obligația confidențialității pentru judecătorii ce-și desfășoară activitatea în materie civilă, iar pentru cei ce lucrează în materie penală doar în anumite situații, prevăzute de art.290 al.2 Cod procedură penală, astfel că obligația de confidențialitate nu are un caracter absolut.
Prin recursul său, Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat sentința pentru nelegalitate sub motivele prevăzute de art.304 pct.8, 9 și art.3041Cod procedură civilă, arătând, în esență, următoarele:
- în mod greșit a respins instanța excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului, soluție ce nici nu a fost motivată în sensul indicării temeiului de drept al obligării acestuia la alocarea fondurilor necesare plății sporului de confidențialitate, față de obiectul acțiunii și de inexistența raportului de muncă între reclamanți și recurent;
- practica curții de apel este lipsită de fundament și contrară opiniei potrivit căreia sunt inadmisibile acțiunile prevăzute în contradictoriu cu terții față de raportul de dreptul muncii, iar acțiunea este și prematură în condițiile în care Ministerul Justiției nu a solicitat deschiderea de credite pentru reclamanți;
- reclamanții nu au făcut dovada culpei procesuale a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru ca acesta să cadă în pretenții, în sensul de a fi obligat la alocarea fondurilor, fiind evident că nu recurentul este titularul obligației ce formează conținutul juridic de drept material asupra judecății.
Ambele recursuri sunt nefondate.
Recursul formulat de către Ministerul Justiției este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4 Cod procedură civilă, este nefondat pentru că prima instanță nu a făcut decât să analizeze incidența unor dispoziții legale, fiind atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii, prin Decizia nr.VI/2007, a statuat că este atributul instanței de a verifica dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane, respectiv sporul acordat magistraților ce au soluționat cauze privind fapte de corupție, s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de art.16 din Constituția României, republicată, și cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Ca atare, nu se poate reține ca fondată critica privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Și cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă este nefondat pentru că, față de considerentele reținute de prima instanță, sentința recurată este legală și temeinică.
Astfel, instanța de fond a admis acțiunea reclamanților, reținând că aceștia în calitate de magistrați și personal auxiliar de specialitate la judecătorie au impusă prin lege o obligație specifică de confidențialitate, iar prin natura activității lor, reclamanții se află într-o situație nu doar comparabilă ci, chiar identică, cu celălalt personal din unitățile bugetare.
Mai mult, nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară, potrivit art.84 lit.e din Legea nr.567/2004.
păstrării secretului profesional, instituită prin lege și în seama altor categorii de personal bugetar, îi corespunde un spor de confidențialitate de până la 15% din salariu, spor reglementat prin art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se acordă personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională.
Același spor este reglementat prin art.15 al.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici din sfera puterii executive și, de asemenea, prin art.20 al.3 din Legea nr.656/2002, modificată, privind Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Reclamanții se află într-o situație comparabilă cu celelalte categorii de personal care beneficiază de sporul în discuție și prin prisma faptului că și în sarcina acestora este prevăzută de lege obligația de confidențialitate, având în general același conținut.
Ca atare, excluderea reclamanților de la plata acestui drept nu poate fi justificată prin reglementarea diferențiată a salariilor, invocarea salarizării diferite în funcție de categoria profesională conducând la criteriul de discriminare al categoriei socio-profesionale.
În lipsa unei justificări obiective a tratamentului diferențiat se reține existența discriminării, sancționată nu doar de legea română ci și de dispozițiile art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care au prioritate față de legea internă, potrivit art.20 din Constituția României.
Față de aceste dispoziții, chiar și în situația constatării neconstituționalității art.1, art.2 al.3 și art.27 al.1 din nr.OG137/2000 prin deciziile Curții Constituționale, acțiunea reclamanților este admisibilă și fondată.
Deosebit de important este și faptul că fiind sesizată cu recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.46/15.12.2008 a admis acest recurs și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrați asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Recursul formulat de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
În primul rând, instanța de fond a analizat și s-a pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului recurent, excepție ridicată prin întâmpinarea depusă la fond, așa cum rezultă din considerentele sentinței recurate, astfel că dispozițiile art.137 al.1 Cod procedură civilă au fost aplicate corect în cauză.
În al doilea rând, instanța de fond a respins corect excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor față de atribuțiile acestuia astfel cum sunt reglementate de lege, respectiv Legea nr.500/2002 și nr.HG208/2005, precum și nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002.
Potrivit acestor reglementări, Ministerul Economiei și Finanțelor răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, iar în situația obligării la plata drepturilor salariale doar a primului pârât-recurent, acesta ar fi în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata drepturilor solicitate.
Este adevărat că legea bugetului este o lege organică și nu poate fi modificată direct de pârât, dar rectificarea acestei legi implică și întocmirea proiectelor de rectificare a bugetului, proiecte ce se întocmesc atât de către ordonatorii principali de credite cât și de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Chiar dacă nu există un raport de muncă între pârât și reclamanți, pârâtul-recurent este cel ce răspunde de proiectele de rectificare ale bugetului pe baza proiectelor de rectificare întocmite de ordonatorii principali de credite.
În consecință, curtea, în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE V, împotriva sentinței civile nr.93/F din 15.10.2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29 aprilie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
, Pl.,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2/21.05.2009.
Jud.fond:.
-.
Președinte:Lică ToganJudecători:Lică Togan, Maria Ploscă, Irina Tănase
