Contestație la executare. Jurisprudență. Decizia 24/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI
ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ nr. 24/
Ședința publică din 20.01.2010
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 2: Daniela Petrovici
JUDECĂTOR 3: Mihaela Popoacă
Grefier - - -
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurentul creditor, domiciliat în C, b-dul 1 - 2. nr. 35, -0,.C,.1,.84, județ C - împotriva deciziei civile nr. 317/C din 18 mai 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații contestatori, domiciliat în C,-, cu sediul în C, strada - cel, nr. 60, județ C și intimații debitori și, ambii cu domiciliul în C,-, județ C, cererea de chemare în judecată având ca obiect "contestație la executare".
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 13 ianuarie 2010, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată, pentru a da părților posibilitatea apărătorului intimaților debitori să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 20 ianuarie 2010, pentru când a soluționat astfel:
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 28.06.2007, reclamanții și i-au chemat în judecată pe pârâții, și pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pe cale de contestație la executare să se dispună anularea publicației de vânzare din 05.06.2007, anularea executării silite din dosarul nr. 32/2007, suspendarea executării silite în dosarul sus-menționat, cu obligarea pârâților la plate cheltuielilor de judecată.
La 17.07.2007, contestatorii au formulat o cerere modificatoare a acțiunii, solicitând constatarea nulității parțiale a contractului de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 de -, anulare procesului verbal privind calculul penalităților din data de 06.07.2007 din dosarul de executare nr. 32/2007 al BEJ în ceea ce privește stabilirea penalităților de întârziere și a procesului verbal de licitație și anularea actului de adjudecare.
Prin sentința nr. 16600/30.09.2008, Judecătoria Constanțaa admis, în parte, contestația la executare și a constatat nulitatea parțială a contractului de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 de BNP - în ceea ce privește inserarea clauzei penale de 1% pe zi de întârziere pentru depășirea termenului de 01.03.2007, a fost anulat în parte procesul verbal privind calculul penalităților din data de 06.07.2007 din dosarul de executare nr. 32/2007 al BEJ în ceea ce privește stabilirea penalităților de întârziere datorate de către debitorii și către creditorul, respingând ca nefondate celelalte capete de cerere ale contestației la executare.
Pentru a pronunța aceasta soluție, judecătoria a reținut că și A nu justifică vreun drept de proprietate asupra imobilului urmărit, derivând din contractele de împrumut și de închiriere cu debitorii urmăriți, și. În data de 16.01.1997 s-a încheiat între, în calitate de creditor și și, în calitate de împrumutați, un contract de împrumut autentificat sub nr. 34/16.01.1997 la. G; suma împrumutată - 15300 USD - a fost restituită de către aceștia, iar din probatoriile administrate în cauză nu a rezultat că în contractul de închiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 la. G, este stipulată vreo promisiune unilaterală de vânzare cumpărarea având ca promitenți vânzători pe debitorii și și ca promitenți cumpărători pe contestatorii și Judecătoria a constatat că actul de închiriere menționt a fost încheiat pe o durată de 15 ani, chiria fiind achitată, în avans și în totalitate proprietarului la data de 27.12.1996, contract ce trebuia înscris în cartea funciară pentru opozabilitate, fiind încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996. A mai reținut judecătoria că valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului au fost incluse în prețul pentru care a fost adjudecat imobilul de la licitație de către creditorul. În ceea ce privește cererea precizatoare, judecătoria a constatat nulitatea parțială a contractului de împrumut aut. sub nr. 142/31.01.2007 de -, deoarece acest contract stipulează o clauză penală. Instanța a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 din Legea 313/1879, potrivit cu care "clauza penală este interzisă în contractele de împrumut", act normativ ce nu distinge între un împrumut civil și unul comercial, astfel încât dispozițiile sale erau aplicabile și în speță. Judecătoria a avut în vedere și dispozițiile art. 1 alin.2 din Codul comercial privind completarea legii comerciale cu dispozițiile civ. astfel că, ori de câte ori în contractele de împrumut sunt inserate clauze penale, instanța va constata nulitatea absolută a acestora și va respinge cererea eventualilor reclamanți de obligare a eventualilor pârâți la plata penalităților de întârziere. Ținând cont de principiulaccesorium sequitur principale,judecătoria a anulat în parte procesul verbal privind calculul penalităților din data de 06.07.2007 din dosarul de executare nr. 32/2007 al BEJ în ceea ce privește stabilirea penalităților de întârziere datorate de către debitorii și creditorului. Judecătoria a respins, ca nefondate, celelalte capete ale contestației la executare, deoarece contractul de împrumut autentificat sub nr. 142/2007 la. - este lovit doar de nulitate absolută parțială, neputând avea drept consecință nulitatea actului de adjudecare încheiat în dosarul nr. 32/2007 la BEJ. Împotriva sentinței civile sus menționate au formulat apel contestatorii și A și recurs, calificat apel în temeiul art. 401 alin.2 pr.civ. precum și creditorul, în raport de calitatea de terți față de executare a contestatorilor. În motivarea apelului lor, contestatorii și A au învederat că executarea silită a fost pornită asupra unui bun care nu aparține debitorilor și, deoarece prin actul adițional nr. 1/1997 la contactul de închiriere autentificat sub nr. 22/14.01.1997, pârâții au recunoscut dreptul de proprietate asupra extinderii realizate de către A, în baza autorizației de construire nr. 629/28.05.1997. Prin acest contract, și au permis chiriașului să efectueze lucrări de reparații, modernizări, precum și lucrări de extindere care au fost realizate în baza autorizație de construire nr. 629/28.05.1997, iar la terminarea lucrărilor de construire a extinderii s-a încheiat procesul verbal de recepție nr. 128/10.04.1998, care a fost înscris la Administrația Financiară și pentru care A plătește impozit. Astfel, arată apelanții, dreptul de proprietate s-a dobândit prin faptul construirii în sensul extinderii unei construcții deja existente, fără a se pune problema accesiunii imobiliare, deoarece proprietarul terenului nu este și, ci Municipiul Contestatorii au mai învederat că prin expertiza efectuată în dosarul de executare de către expert, s-a stabilit valoarea de circulație actuală a imobilului, valoare în care a fost inclus și imobilul ce se află în proprietatea A - schimbat în mod esențial prin reparațiile și modernizările efectuate -, situație ce este confirmată și în expertiza efectuată în cauză de expert, rezultând că prin licitația publică efectuată în dosarul de executare au fost vândute și spațiile ce aparțin A, astfel că se impune executarea întregii executării silite. În ceea ce privește contractul de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la BNP - intitulat contract de împrumut fără dobândă, acesta conține o clauză privind penalitatea de 1% pe zi de întârziere, ce are caracter de daună moratorie, respectiv daună cauzată pentru executarea cu întârziere a obligației, daune moratorii care în materia contractului de împrumut de numesc dobânzi, sens în care sunt și dispozițiile art. 6 din OG 9/2000, potrivit cu care prin dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar și alte prestații sub orice titlu sau denumire la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului. De asemenea, se mai învederează că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra nulității absolute a procesului verbal de distribuire și eliberarea a debitului încheiat de către executorul judecătoresc care a încălcat și dispozițiile art. 570 alin.2 pr.civ. conform cărora distribuirea și eliberarea prețului erau suspendate de drept, Prin motivele de apel, creditorul a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul constatării nulității parțiale a contractului de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la BNP -. Prin încheiere pronunțată în ședința publică din 26.03.2009, instanța a admis excepția tardivității apelului formulat de apelantul creditor, pentru considerentele expuse în acea încheiere.Prin decizia civilă nr. 317/18.05.2009, Tribunalul Constanțaa admis apelul contestatorilor și, schimbând în tot sentința civilă nr. 16600/30.09.2008 a admite contestația la executare formulată și a constatat nulitatea absolută parțială a titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la Biroul Notarului Public - - C, în ceea ce privește clauza referitoare la plata penalităților de 1%/zi de întârziere, din valoarea sumei împrumutate; de asemenea, a fost anulată executarea silită însăși precum și toate actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 32/2007 al Biroului Executorului Judecătoresc, în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la Biroul Notarului Public - -
În fine, având în vedere soluționarea excepției tardivității apelului formulat de apelantul creditor, a fost respins apelul acestuia.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin executarea silită pornită în dosarul nr. 32/2007 al împotriva debitorilor și s-a scos la licitație imobilul situat în C-, compus din parter compus inițial din două camere și dependințe, extins cu încă două camere și un hol și mansardă, compusă din cameră, hol, grup sanitar și o chicinetă.
Tribunalul a observat că titlul de proprietate al debitorilor și îl constituie contractul de vânzare cumpărare nr. 28365/27.12.1996, prin care au dobândit dreptul de proprietatea asupra construcției compusă din 2 camere, cu o suprafață utilă de 40,56 mp, concluzionând astfel că imobilul scos la licitație - cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de exp. - nu aparține debitorilor în întregime. De asemenea, tribunalul a considerat că, în cauză, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 492 cod civil, deoarece debitorii și nu sunt proprietarii terenului pentru a prezuma că sunt, prin accesiune, și proprietarii construcției. Tribunalul a mai constatat că reclamanții-contestatori au făcut însă dovada că imobilul asupra căruia s-a pornit executarea se află în proprietatea, în baza autorizației de construire nr. 629/28.05.1997 și a procesului verbal de recepție nr. 128/10.04.1998, societatea fiind cea care a edificat construcția, iar până la dovada contrară, societatea cerea a edificat construcția, fiind prezumată ca proprietară. În ceea ce privește nulitatea clauzei penale inserată în contractul de împrumut aut sub nr. 142/31.01.2007, tribunalul a considerat că aceasta intervine în baza art. art. 1 din Legea 313/1979, care interzice clauza penală în contractele de împrumut, dispoziții care sunt încă în vigoare și constituționale, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond. Nulitatea clauzei penale atrage nulitatea parțială a contractului de împrumut aut sub nr. 142/31.01.2007, cu privire la clauza ce reglementează plata penalităților de 1% pe zi de întârziere, din valoarea sumei împrumutate. Reținând că imobilul asupra căruia s-a pornit executarea nu aparține debitorilor și faptul că s-a constatat nulitatea parțială a titlului executoriu în baza căruia s-a pornit executarea, tribunalul a stabilit că actele de executare - printre care și procesul verbal de distribuire a prețului - și executarea însăși sunt nelegale.Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtul, prin care a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 8 și 9. pr. civ. solicitând modificarea în parte a deciziei civile nr. 317/18.05.2009 a Tribunalului Constanța, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de contestatorii și împotriva sentinței civile nr. 16600/30.09.2008 a Judecătoriei Constanța, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond, ca legală și temeinică.
În motivarea căii de atac s-a arătat că arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a omis a avea în vedere dispoziții legale aplicabile cauzei sau le-a aplicat eronat că, interpretând greșit actul juridic dedus judecății și eludând și aplicând eronat dispozițiile legale incidente în speță, instanța de apel a reținut că proprietatea imobilului urmărit silit, situat în C, bd. - nr. 6. nu ar aparține în întregime debitorilor urmăriți și, "aceștia legitimându-se ca proprietari numai asupra construcției compusă din două camere, cu o suprafață utilă de 40,56 mp, situată la parter", aspect de natură a conduce la anularea executării silite înseși.
Recurentul a precizat că faptul edificării unei construcții (fie el chiar și dovedit prin prezentarea unei autorizații de construire și a unui proces - verbal de recepție la terminarea lucrărilor) nu reprezintă un mod (originar sau derivat) de dobândire a proprietății, astfel cum eronat a reținut instanța de apel.
Pe de altă parte, statuând în sensul că imobilul supus urmăririi silite nu s-ar afla doar în proprietatea debitorilor, ci și în cea a con testatoarei, instanța de apel s-a mărginit a analiza - formal - autorizația de construire nr. 629/28.05.1997 și procesul-verbal de recepție nr. 128/10.04.1998, reținând (eronat) că acestea ar face dovada proprietății asupra construcției și nu analizat raporturile juridice dintre debitori și contestatori, convențiile lor și dispozițiile art. 977, art. 982 și art. 984 din civ.
S-a mai arătat că, prin ontractul de închiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 la BNP G s-a încheiat între debitori, în calitate de locatori, și contestatoarea SA, în calitate de locatar s-a intenționat asigurarea folosinței imobilului proprietatea debitorilor (art. 1 din Contract), pentru o perioadă determinată de 15 ani, în schimbul plății chiriei achitate integral în avans.
Un al doilea contract perfectat între debitori și contestatorul (reprezentant al SC SA) este Contractul de împrumut garantat cu ipotecă autentificat sub nr. 34/16.01.1997 la BNP G, în temeiul căruia contestatorul a împrumutat debitorilor suma de 15.300 USD a cărui restituire a fost garantată prin instituirea unei ipoteci asupra imobilului situat în C, bd. - nr. 6. proprietatea debitorilor împrumutați.
Astfel, învederează recurentul, la data eliberării autorizației de construire nr. 628/28.05.1997, raporturile juridice dintre contestatori și debitori erau guvernate de convențiile mai sus menționate: un contract de închiriere, pe de o parte și un contract de împrumut dublat de o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, pe de altă parte.
În contextul în care,prin contractul de împrumut, se convenise și cu privire la o eventuală vânzare-cumpărare a bunului imobil la prețul determinat de 15.300 USD, pentru recurent este evident că, prin modificarea art. 7 din Contractul de închiriere prin Actul adițional nr. 1/05.05.1997, nu s-a urmărit recunoașterea vreunui drept al contestatoarei SC SA asupra extinderii, ci faptul că, în eventualitatea înstrăinării, debitorii nu vor pretinde majorarea prețului vânzării cu contravaloarea acesteia.
În același sens, recurentul solicită a fi avută în vedere și declarația autentificată sub nr. 890/28.05.1998 la. G, în cuprinsul căreia debitorii nu recunosc dreptul de proprietate al contestatoarei asupra extinderii aduse imobilului, ci arată numai că nu au pretenții asupra acesteia la o eventuală vânzare a imobilului către contestatoare.
În plus, aceștia se obligă a plăti către suma de 28.000 USD reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare și renovare a spațiului de la parterul imobilului, iar în situația nerespectării obligațiilor asumate prin această declarație, prin contractul de închiriere și prin actul adițional la acest contract, se obligă să plătească SC SA contravaloarea lucrărilor de consolidare și renovare, diferența chiriei plătite anticipat și o despăgubire în cuantum de 30.000 USD.
Nu în ultimul rând, recurentul consideră că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că debitorii nu se pot legitima ca proprietari ai întregii construcții (inclusiv ai extinderii), întrucât nu sunt proprietari ai terenului, astfel că, prin raportare la dispozițiile art. 492 din civ. nu pot fi prezumați proprietari ai construcției edificate pe acesta.
Se învederează că instanța de apel a nesocotit însă faptul că, în regulă generală, accesiunea, ca mod de dobândire a proprietății, reprezintă încorporarea materială a unui bun considerat mai puțin important într-un bun mai important, cu efectul dobândirii dreptului de proprietate asupra primului bun de către proprietarul celui de-al doilea.
În acest sens, art. 488 din civ. - dispoziție ce nu a fost avută în vedere de instanța de apel - dispune că "tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului".
Recurent pretinde că, deoareceart. 492 din civ. nu își află aplicabilitatea în cauză, întrucât debitorii nu sunt proprietari ai terenului pe care se află construcția litigioasă, astfel că situația de fapt dedusă judecății nu se bucură de o reglementare proprie, apreciază ca fiind incidente dispozițiile art. 516 din civ. potrivit căruia principiile regulilor de mai sus vor servi judecătorilor și în deciziunea cazurilor analoge cu cele precedente".
Recurent consideră astfel aplicabile, astfel, prin analogie, regulile defipte de art. 504 - 505 din civ care conduc la concluzia că debitorii se legitimează ca proprietari ai întregului imobil căci lucrările efectuate de contestatori asupra acestuia nu pot fi privite decât ca fiind realizate pentru uzul și pentru completarea construcției inițiale ce are caracter de bun principal.
Chiar dacă nu se va aprecia astfel, recurent pretinde că la aceeași concluzie conduce și art. 507 din civ. aplicabil tot prin analogie, căci valoarea întregului imobil din C, bd. - nr. 51 B este, potrivit Raportului de expertiză efectuat în cauză de expert de 496.440 lei, dintre care 156.944 lei reprezintă contravaloarea lucrărilor (inclusiv extinderilor) realizate de contestatori. iar diferența în cuantum de 339.496 lei este valoarea construcției inițiale.
În fine, recurent consideră criticabilă și opinia instanței de apel, potrivit căreia constatarea nulității absolute parțiale a titlului executoriu ar fi de natură a conduce la anularea în tot, iar nu doar în parte, a actelor de executare și a executării silite.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurent, raportat de situația de fapt reținută de instanțele de fond, curtea constată că recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Prealabil, verificării soluțiilor pronunțate de cele două instanțe de fond impun relevarea situației de fapt reținută doar fragmentar în cele două hotărâri.
Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28355/27.12.1996, intimații și au dobândit de la Municipiul C proprietatea unui apartament format din 2 camere în suprafață utilă de 40,56 mp și folosința terenului aferent locuinței în aceeași suprafață; s-a menționat în contract interdicția de înstrăinare - stabilită de art. 9 din Legea nr. 112/1995 în baza căreia s-a vândut locuința - timp de 10 ani a bunului astfel dobândit; bunul situat în C,- B parter a fost identificat printr-o schiță din care reiese că apartamentul măsoară în total 55,3 mp.
Pentru acest imobil proprietatea și au încheiat cu reclamanta, reprezentat de, un contract de închiriere pentru o perioadă de 15 ani începând cu 01.02.1997, pentru care chiria a fost calculată la suma de 8.298 lei, părțile stipulând că a fost achitată în avans proprietarilor la 27.12.1996.
În contractul de închiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 la. G, s-a menționat că dă acordul chiriașului să executeîn numele și pe cheltuiala salucrări de reparații, modificări, modernizări, extinderi, construcții și alte amenajări, obținerea avizelor și autorizațiilor intrând în sarcina și pe cheltuiala chiriașului (art.6 pct.1 și 2).
În contract, s-a mai prevăzut că la data încetării locațiunii (31.01.2012), proprietarul va achita contravaloarea lucrărilor prevăzute la art. 6, efectuate și justificate cu documente înregistrate în evidența contabilă; în situația în care nu va fi posibilă efectuarea acestei plăți, închirierea urma a se prelungi cu un număr egal de luni și cu contravaloarea lucrărilor împărțită la o chirie lunară de 46, 1 USD pe lună (art. 7 pct. 1 și 3); de asemenea, s-a instituit un drept de preemțiune convențional în favoarea chiriașului în eventualitatea în care proprietarul se va hotărî să vândăapartamentul.
La două zile de la încheierea contractului de închiriere, s-a încheiat între proprietarii și și administratorul, "contract de împrumut garantat cu ipotecă imobiliară" autentificat sub nr. 34/16.01.1997, prin care familia primea de la contestator suma de 15.300 USD pentru care s-a stabilit ca termen de restituire data de 15.04.2007; restituirea a fost garantată prin instituirea unei ipoteci asupra unui apartament al debitorilor (altul decât cel cumpărat prin contractul nr. 28365/27.12.1996).
Fără legătură aparentă cu împrumutul, s-a mai stipulat că - dacă până la împlinirea termenului de restituire, legea va permite înstrăinarea imobilului dobândit conform Legii nr. 112/1995 - debitorii se obligă să încheie cu creditorul un contract de vânzare-cumpărare în formă autenticăpentru apartamentulsituat în C,- parter, prețul constituindu-l împrumutul de 15.300 dolari USD; în situația încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare creditorul se obligă să radieze ipoteca și să nu mai pretindă restituirea împrumutului.
La 28.05.1995, a obținut autorizația de construire nr. 628/1997 prin care lui pentru și i s-a permis să execute lucrări de extindere a construcției existente în- B, cu două birouri și hol la parter și la etaj mansardarea în vederea realizării a 2 garsoniere; autorizația a fost emisă în baza certificatului de urbanism obținut tot de șipentruși.
După obținerea autorizației de construire, și și au încheiat un act adițional la contractul de închiriere (autentificat sub nr. 586/05.06.1997) prin care s-a modificat art. 7, ale cărei noi prevederi stipulau că "proprietarul nu are și nu va avea nici un fel de pretenții asupra extinderilor realizate de către în baza autorizației nr. 628/1997, respectiv două camere și grup sanitar la parte și o garsonieră la mansardă peste etajul 1"; de asemenea, s-a convenit că "la data întocmirii actului de vânzare cumpărare a imobilului ce face obiectul contractului de închiriere proprietarii nu vor pretinde nici o sumă de bani pentru extindereacare urmează a fi înstrăinatcătre.
După cum reiese din procesul-verbal de recepție nr.128/10.04.1998, lucrările de extindere au fost finalizate la 25.03.1998, actul confirmând respectarea prevederilor autorizației de construcției nr. 628/1997.
În fine, după terminarea construcției părțile au mai încheiat un contract intitulat "declarație" (autentificată sub nr. 890/28.05.1998 la. G, ), prin care proprietarii și au recunoscut că toate drepturile și obligațiile izvorâte din autorizația de construire nr. 628/1997 trec în sarcina, această societate fiind cea care avea obligația de a executa lucrările de extindere (parter 2 camere și garsonieră la etajul 2) și de achitare a contravalorii acestora către terți, familia neavând nicio obligație; de asemenea, familia s-a declarat de acord ca înregistrarea fiscală să se efectueze în numele (lucru care s-a și făcut), asigurând că nu vor avea nicio pretenție, societatea fiind cea care are toate drepturile izvorâte din extindere.
De asemenea, și au recunoscut că a efectuat lucrări de consolidare-renovare la imobilul închiriat în valoare de 28.000 USD, pentru care, în situația în care, la 30.01.2007 nu o vor putea achita, creditorul va putea trece la executarea silită asupra imobilului din C,-
Prin contractul autentificat sub nr. 142/31.01.2007, la. -, și au primit cu titlu de împrumut de la recurentul, suma de 120.000 euro pentru care s-a stabilit drept termen de restituire data de 01.03.2007 a cărui nerespectare atrage o penalitate în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere.
În baza acestui contract de împrumut - titlu executoriu conform art.66 din Legea nr. 36/1995 -, creditorul s-a adresat pentru recuperarea sumei; acesta a deschis dosarul de executarea nr. 32/2007, în care a pornit la executarea silită a bunului aparținând debitorilor, situat în C, b-dl - nr. 51 B, identificat de expert (la solicitarea executorului judecătoresc) ca fiind alcătuit din 2 camere și beci modernizat în suprafață totală de 65, 33 mp și mansardă în suprafață de 32, 94 mp (cameră, hol, incinta terasei, grup sanitar) toate în valoare de 151.780 euro la data întocmirii raportului -19.05.2007.
Executorul judecătoresc a procedat la calcularea penalităților datorate de și în baza contractului nr. 142/2007 până la data de 06.07.2007, rezultând un total a acestor penalități de 152.400 euro, care astfel se adaugă la debitul inițial de 120.000 euro.
Executarea silită s-a concretizat prin scoaterea, în data de 06.07.2007, la licitație a imobilului din- B, care a fost adjudecat în favoarea creditorului urmăritor în contul creanței sale de 272.400 euro.
În urma pronunțării sentinței civile nr. 16600/30.09.2008 a Judecătoriei Constanța prin care - între altele - s-a admis, în parte, contestația la executare și a constatat nulitatea parțială a contractului de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 de BNP - în ceea ce privește inserarea clauzei penale de 1% pe zi de întârziere pentru depășirea termenului de 01.03.2007 și drept consecință a respingerii ca tardiv formulat a apelului lui în care se critică această hotărâre, soluția de nulitate a clauzei penale are caracter irevocabil.
Consecința este aceea că debitul pentru care se putea porni executarea silită era doar creanța nominală din contractul nr. 142/2007, respectiv împrumutul de 120.000 euro.
De asemenea, analiza coroborată a hotărârii instanței de fond raportată la soluția de respingere a apelului lui conturează și limitele investirii instanței de recurs conform principiuluitantum devolutum, qantum judicatum: recursul nu mai poate viza soluția de anulare a procesului verbal de calcul a penalităților din 06.07.2007 (analiza devenind irevocabilă prin respingerea apelului), ci doar hotărârea de anulare a executării silite însăși și a tuturor actelor de executare-altele decât procesul-verbal de calcul a penalităților.
Soluția tribunalului se întemeiază (într-o motivare extrem de sumară, dar totuși inteligibilă) pe două considerente: 1. constatarea că bunul urmărit nu aparține în întregime celor împotriva cărora s-a pornit executarea silită și 2. faptul că nulitatea parțială a titlului executoriu atrage și nulitate tuturor actelor de executare și a executării însăși.
Ambele argumente în pronunțarea deciziei sunt pertinente deoarece debitorii urmăriți într-adevăr, nu erau proprietarii întregului bun scos la licitație situat în C,- b, astfel cum a fost identificat încă dinaintea vânzării, de expert iar nulitatea parțială a titlului executoriu,cu consecințe asupra sumei de recuperat pentru care s-a pornit executarea silită,afectează legalitatea tuturor actelor de executare.
În mod corect, tribunalul a considerat că intimații și sunt doar proprietarii părții de construcție formată din 2 camere, 2 holuri și bucătărie în suprafață totală de 55,3mp (util 40,56) astfel cum apartamentul era individualizat în schița anexă a contractului nr. 28365 /27.12.1996 (fila 17, dosar judecătorie).
Astfel, intimații și nu sunt proprietarii extinderii de la parter în suprafață de 28,78 mp (util 24,77 mp) rezultând din adăugarea unei camere, refacerea și mărirea holului principal, mutarea grupului sanitar, refacerea holului camere de intrare și mutarea ușii de acces principal în apartamentul inițial (schița de la fila 33 dosar judecătorie, prin comparație cu cea de la fila 17).
De asemenea, intimații nu sunt proprietarii garsonierei de la mansardă în suprafață de 47,88 mp (util 32,94 mp) alcătuită din cameră, chicinetă, grup sanitar și terasă.
Referitor la proprietatea "extinderilor", în primul rând, curtea observă că în apărările din acțiunea introductivă (pe care intimatul-recurent le-a concretizat abia în concluziile scrise, deși a beneficiat de apărare calificată încă de la primul termen de judecată) s-a arătat că debitorii și ar avea în proprietate aceste noi construcții "în baza principiului accesiunii imobiliare artificiale" (fila 258, dosar judecătorie); nu se indică în continuare care dintre dispozițiile legale reglementând instituția accesiunii ar fi incidente în cauză.
Din poziția procesuală exprimată în aceste concluzii și din cea reieșind din lipsa oricărei opuneri la susținerile contestatorilor potrivit cărora ei au edificat noile construcții, reiese că ar fi aplicabile dispozițiile art. 494 cod civil (art. 492 și 493 Cod civil fiind excluse prin chiar afirmația intimatului că a ridicat construcția, respectiv de înscrisurile aflate la dosarul cauzei - în special procesul-verbal de recepție nr. 128/10.04.1998, dar și recunoașterile și - din care rezultă că noile lucrări s-au făcut cu cheltuiala altor persoane decât proprietarii apartamentului de la parterul imobilului situat în- B).
Accesiunea - ce constituie temeiul juridic al apărării pârâtului - este un mod de dobândire a proprietății prin care, tot ce se unește cu un lucru sau se încorporează în acesta, devine proprietatea celui căruia îi aparține lucrul la care s-a făcut unirea sau incorporațiunea.
Accesiunea imobiliară reglementată de art. 489-503 Cod civil are la bază ideea centrală că pământul este considerat lucrul principal, iar tot ce se încorporează în acesta are caracter accesoriu.
Unul dintre cazurile de accesiune imobiliară artificială (ce presupune intervenția omului și implică și plata unor despăgubiri către cel în detrimentul căruia operează conform principiului îmbogățirii fără justă cauză) este reglementat de art. 494 Cod civil, ce vizează situația în care construcțiile sunt făcute de o persoană cu materialele salepe terenulproprietatea altcuiva.
Niciuna dintre cele două ipoteze reglementate de art. 494 Cod civil (în lipsa indicării din partea intimatului dacă cel care a edificat lucrările a acționat cu bună sau cu rea-credință), nu se regăsește în cazul de față.
Oricum distincția dintre buna sau reaua credință a făcută de art. 494 Cod civil nu produce consecințe de natură a crea în patrimoniul pârâților și a unui drept de proprietate asupra noilor edificii, ci doar cu privire la posibilitatea de a solicita ridicarea construcțiilor, respectiv la întinderea obligației de dezdăunare.
Când terțul a construit fără a ști că terenul aparține altcuiva, proprietarul acestui teren nu va putea cere ridicarea lucrării. El devine proprietar al edificiilor și este obligat să-l dezdăuneze pe constructor, însă conform unui drept de opțiune ce prevede alegerea între contravaloarea materialelor și prețului muncii și sporul de valoare.
În materia accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra construcției se naște în patrimoniul proprietaruluiterenuluiodată cu încorporarea construcției în teren, dreptul de accesiune - adică legea - fiind cel care creează în favoarea proprietarului un titlu legal de proprietate.
Concluzia este justificată de concepția Codului civil, conform căruia accesiunea se produce de plin drept, la momentul edificării construcției, nefiind condiționată de existența unui acord între constructor și proprietarul terenului.
care se impune în concluzia celor expuse este aceea că, vorbind despre "proprietatea pământului", nici art. 494 Cod civil nu își găsește aplicarea lui prin analogie și la situația în care noile lucrări sunt făcuteasupra unor construcții.
Chiar și în lipsa acestei excluderi (care ar putea rezulta dintr-o interpretare logică cu argumentul a pari), dispozițiile legale privind accesiunea imobiliară artificială nu este incidentă în situația unei înțelegeri dintre proprietarul lucrului cu care se face incorporarea și terțul care efectuează noi lucrări.
Art. 494 al. 3 Cod civil, face o diferențiere (rezultând dintr-o interpretareper a contrario) situației juridice pentru două ipoteze: constructorul este de bună-credință respectiv, constructorul este de rea-credință.
Deoarece legiuitorul nu a considerat necesar să dea un înțeles specific noțiunii de "persoană de bună credință", reiese că semnificația acestei sintagme se va extrage din reglementarea cu caracter general conținută de art. 1898 alin. 1 Cod civil conform căruia buna-credință este credința posesorului ca, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
Va fi deci considerat constructor de bună-credință persoana care ridică noi construcții sau lucrări pe teren despre care consideră - în mod legitim, în opinia sa - că îi aparține în proprietate, apreciind că persoana de la care l-a dobândit avea, la rândul ei, calitatea de proprietar.
Având în vedre atitudinea psihică a de a se crede proprietar, reiese că nu poate fi vorba despre o "înțelegere" dintre cele două persoane: constructor și titularul dreptului de proprietate pe teren, din moment ce, în opinia, el întrunește cea de-a doua calitate.
Cea de-a doua situației - constructorul de rea-credință - își găsește înțelesul în interpretarea contrarie a prevederilor art.1898 alin. 2 Cod civil: constructorulposedăun teren despre care știe că este în proprietatea altei persoane, teren față de care înțelege să se comporte însă ca un adevărat proprietar.
Curtea consideră că situația de rea-credință se regăsește doar în ipoteza posesiei și nu a detenției care, în esența ei este o stare de drept.
Deși art. 1846 al. 2. civ. definește posesia drept "deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru", totuși, în mod riguros, posesia este caracterizată ca fiindstăpânirea de fapta unui bun, care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real.
Spre diferență,detențiaconstituie întotdeauna o starede dreptrezultând -astfel cum prevede și art.1853 civ. - din dreptul de folosință ce include încheierea anumitor contracte (de locație, de depozit, de uzufruct etc.).
Analiza prevederilor aliniatului 2 al art.1853 civ. duce la aceeași concluzie deși formularea este aparent diferită. ". proprietarului" este în fapt tot un contract (ca și cel de locațiune, uzufruct etc.) care însă nu s-a concretizat prin întocmirea unui act scrisinstrumentum- ca în situația alin. 1-, fiind unnegotiumiurisce urma a fi dovedit cu alte mijloace de probă decât înscrisuri.
În acest mod, detentorul, care deține bunul de la o altă persoană,întotdeauna în puterea unui act juridic, nu stăpânește bunul pentru sine, ci pentru altul.
Astfel, detentorul nu ci, dimpotrivă, recunoaște dreptul de proprietate a celui de la care și pentru care deține bunul, întotdeauna pe baza unei situații juridice născută dintr-un act juridic și nu dintr-o situație de fapt.
De aceea, având în vedere caracterul de stare juridică, reglementată între părți printr-un act juridic, situația edificării unor noi construcții de către detentor își va regăsi rezolvarea fie în înțelegerea părților, fie în actul de îmbogățire fără justă cauză.
Rezultă că - pentru ipoteza art. 494 al.3 Cod civil - constructorul de rea-credință având calitatea de posesor - element constitutive ale posesiei fiind întrunite cumulativ: elementul material - contractul direct cu lucrul concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosință, culegerea fructelor, efectuarea unor transformări etc.) și elementul psihologic - intenția celui care stăpânește bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar -, nu poate acționa nici el în temeiul unui acord cu proprietarul terenului.
Or, în cazul de față a executat lucrările de extindere și adăugare în temeiul unei înțelegeri cu proprietarii - atât cu proprietarii construcției inițiale cât și cu proprietarii bunului principal-terenul.
Astfel, din toate contractele pe care societatea le-a încheiat cu și (în ciuda formulărilor ezitante, contradictorii și insuficiente, deși au fost întocmite de un specialist - un notar public) reiese cu evidență un aspect: are dreptul să execute "în numele și pe cheltuiala sa" (art. 6 alin. 1 din contractul de închiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997), lucrări de reparații, modificări, modernizări, extinderi,
Apoi în actul de modificare a art. 7 din contractul de închiriere precum și în declarația autentificată sub nr. 890/28.05.1998, intimații și au arătat cănu au și nu vor avea nici un fel de pretenții asupra extinderilor(conform formulării din actul adițional), respectiv că "toate drepturile și obligațiile izvorâte din autorizația de construcție nr. 628/1997 trec în sarcina " ("declarație").
Coroborat cu conținutul autorizației de construcție și certificatului de urbanism în care acționapentru, rezultă că în temeiul înțelegerilor expuse și autorizației de construire, societatea contestatoare a devenit încă de la edificare, proprietara extinderilor de la parter și a garsonierei de la mansardă.
Aceasta deoarece - contrar susținerii recurentului care a invocat prevederile art. 644 Cod civil - faptul edificăriiîn temeiul unei convențiicu proprietarii construcției și terenului și în baza unei autorizații de construcție constituie o modalitate de dobândire a proprietății: efectele coroborate aleconvenției și legii.
În privința acordului proprietarilor terenului la înfăptuirea lucrărilor de extindere, este neîndoielnic că el există fiind concretizat într-o formă specifică (și atipică în cazul de față) prin eliberarea autorizației de construire: terenul aparține Municipiului C care este una și aceeași persoană cu emitentul autorizației.
Autorizația de construire este actul de autoritate al administrației publice locale în baza căruia se pot edifica/desființa construcții cu respectarea prevederilor legale referitoare la amplasarea proiectarea, executarea și funcționarea construcției, în concordanță cu cerințele deciziei de urbanism și amenajare a teritoriului (art. 2 din Legea nr. 50/1991, în formă publică în Monitorul Oficial nr. 3/13.01.1997).
Astfel definită autorizația de construcție, reiese că, în principiu, aceasta nu confirmă decât respectarea imperativelor de urbanism și disciplină în construcții; situația că proprietarul terenului era chiar autoritatea care a emis autorizația de construcție, face ca, prin forța acestei situații, prin chiar eliberarea autorizației această autoritate să își exprimă neechivoc acordul la edificarea de către un terț a unor lucrări, terț ce va deveni astfel proprietarul noilor construcții și titularul dreptului de folosință pe teren.
În privința titularului autorizației, este neîndoielnic că aceștia nu sunt pârâții și (care nu au pretins că ar fi proprietarii extinderilor niciodată, deși prin executare silită pierdeau un bun foarte valoros) căci, pentru obținerea autorizației nu a acționat în nume propriu ci "pentru C ".
Or, efectul contactului de mandat ce rezultă din art. 6 al contractului de închiriere, era acela că drepturile și obligațiile rezultate din îndeplinirea acestuia reveneau direct persoanei care a dat însărcinarea (aici, ) și nu celui care s-a îndatorat a executa mandatul (în speță și ), conform art. 1532 și 1546 Cod civil.
În fine, intenția părților că extinderile să devină proprietatea societății contestatoare reiese și din conținutul actelor succesive referitoare la apartamentul dobândit de și conform Legii nr. 112/1995.
Interpretarea coroborată a prevederilor contractului de închiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 și a contractului de împrumut autentificat sub nr. 34/16.01.1997 (deși ambele contracte au fost întocmite de notar a cărui pregătire juridică ar fi trebuit să facă inutilă operațiunea de lămurire a conținutului și sensului clauzelor în scopul justei lor aplicări și încadrării în diferite situații ce s-ar putea ivi, totuși acest demers este imperios necesar) duc la concluzia indubitabile că și au intenționat să înstrăineze apartamentul cu 2 camere situat în bulevardul - nr. 51 B, încercând să eludeze interdicția conținută de art. 9 din Legea nr. 112/1995).
Astfel, pentru bunul în cauză părțile au încheiat o locațiune pe o perioadă extrem de lungă a cărei contravaloare a fost achitată integral în avans la27.12.1996-chiar data cumpărării apartamentului; dovadă că nu le prisosea folosința acestui bun - astfel încât să simtă nevoia unei bune administrări a bunului, prin închiriere - este și declarația autentificată sub nr. 3459/24.08.2000 la. (aflată în copia dosarului de executare atașat la cel al judecătoriei) din care reiese că și au închiriat un alte apartament în loc.
Imediat după "închiriere" administratorul societății locatare a acordat proprietarilor un împrumut fără dobândă în sumă de 15.300 USD pentru care s-a stabilit un termen de restituire de peste 10 ani (15.04.2007), epocă în care expiră și interdicția de înstrăinare a locuinței (achiziționate la 27.12.1996 cu plata integrală, în aceeași zi în care și primiseră suma ce reprezintă chiria pe 15 ani).
După cum precizează și recurentul în calea de atac, convenția de împrumut era dublată de o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a imobilului închiriat (douănegotiumconținute de un singurinstrumentum), prin care și se obligau să încheie un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică a apartamentului în care prețul asupra căruia părțile au convenit să fie exact suma împrumutată a cărei restituire promitenții cumpărători se obligau să nu o mai solicite.
Or, faptul că pârâții și au părăsit în fapt locuința (situație necontestată în cauză) încă de la întocmirea contractului de închiriere primind anticipat suma reprezentând chiar contravaloarea proprietății, deși au cedat doar folosința au promis numai vânzarea ulterioară, duce la concluzia că aceștia au intenționat părăsirea definitivă a locuinței.
De aceea, voința de scoatere a bunului din patrimoniul lor are drept consecință concluzia că și nu au avut niciodată intenția de a emite vreo pretenție asupra extinderilor (după cum reiese din actul adițional la contractul de împrumut și declarația din 28.05.1998).
Pentru aceste motive - convenția părților prin care s-a dat acordul la edificarea noilor lucrări, eliberarea autorizațiilor pe numele și voința internă a contractanților și, respectiv, de a vinde-cumpăra apartamentul de la parter pe care l-au predat-primit anticipat - curtea consideră că, în mod corect, tribunalul a stabilit că urmărirea silită s-a pornit asupra unui bun care nu aparține în întregime debitorilor și.
Referitor la această constatare, curtea observă că invocarea prevederilor art. 504-505 raportat la art. 516 Cod civil (după ce, în prealabil, recurentul a recunoscut - contrar poziției anterioare constante din prima instanță și apel - inaplicabilitatea prevederilor art. 492 Cod civil) constituie o cauză nouă, prohibită în recurs.
Potrivit art. 294 Cod procedură civilă (aplicabil conform art. 316 Cod procedură civilă și în recurs), în apel/recurs nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.
Recursul este o cale de atac comună, extraordinară, de reformare și nedevolutivă în temeiul căreia părțile pot invoca doar nemulțumiri legate de nelegalitatea față de hotărârea primei instanțe/instanței de apel (în funcție de incidența art. 2821Cod procedură civilă).
Recursul nu provoacă o nouă judecată în fond cu privire la toate problemele de fapt cât și cele de drept, ci implică doar verificarea corectei aplicări a legii la o situație de fapt definitiv stabilită în limita a două reguli: una impusă de aplicarea principiului disponibilității și în calea de atac a recursului și cealaltă de atribuțiile de control judiciar ce se exercită de instanță prin intermediul căilor de atac.
Efectul enunțat anterior este deci restrâns de regula "tantum devolutum quantum judicatum" potrivit cărora prin recurs nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Astfel, instanța superioară este chemată să judece numai ce a judecat și prima instanță, nefiind posibile modificarea elementelor cererii de la prima instanță și nici să se formuleze cereri noi.
Controlul judiciar trebuie înțeles ca fiind ansamblul drepturilor și obligațiilor pe care le au - în cadrul unui sistem judiciar - instanțele de judecată superioară de a verifica, în condițiile și procedura prevăzută de lege, legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de instanțele inferioare lor și de a desființa acele hotărâri care sunt greșite sau de a le confirma pe cele care sunt legale și temeinice.
Revenind la prevederile art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă, prin acest text este instituită regula conform căreia în recurs nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată (printre altele) și a cauzei.
Obiectul cererii îl constituie pretenția concretă a reclamantului - restituirea unei sume, executarea unei obligații, etc. Lucrul reclamant nu poate fi, însă, conceput independent de calificarea juridică în virtutea căreia s-a făcut cererea și în virtutea căreia ar putea fi primită de judecător.
De aceea, pretenția nu este doar un lucru (sume, bunul, etc.), ci un drept subiectiv asupra lucrului reclamat, prin care pretenția devine juridică.
legată de problema obiectului cauzei este și noțiunea de "cauză" din perspectiva dispozițiilor art. 294 Cod procedură civilă, textul referindu-se "cauza dreptului - causa debendi", înțeles ca fundamentul dreptului invocat de cel care a formulat pretenția.
Or, întemeindu-și apărările și apelul - în privința problemei de drept în discuție - doar pe dispozițiile art. 492. civ. creditorul urmăritor nu poate invoca, direct în recurs, pentru prima oară, prevederile art. 504-505. civ. deoarece acțiunea a fost analizată de instanțele de fond numi prin prisma art. 492. civ. astfel că nu se poate stabili nelegalitatea deciziei din punctul de vedere al altor prevederi legale decât cele referitor la care părțile și-au exprima poziția în condiții de contradictorialitate, oralitate și respectarea dreptului la apărare.
Și cel de al doilea argument al tribunalului care a dus la admiterea apelului contestatorului - conform căruia nulitatea parțială a titlului executoriu în baza căruia s-a pornit executarea atrage anularea tuturor actelor de executare și a executării înseși - este corect, din perspectiva conținutului executării silite, al soluțiilor ce se pot pronunța în contestația la executare și al posibilității invocării nelegalității unor acte de executare pe calea executării silite.
Executarea silită este o procedură prin intermediul căreia creditorul (titularul unui drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau un alt titlu executoriu) constrânge - cu concursul organelor competente - pe debitorul său, care nu își execută de bună voie obligațiile decurgând dintr-un asemenea titlul, de a-și aduce la îndeplinire în mod silit.
În cazul în care obligația stabilită printr-un titlu executoriu nu se aduce la îndeplinire de bună voie, legea prevede posibilitatea recurgerii la procedura executării silite până la realizarea integrală a dreptului recunoscut prin titlul care se execută, inclusiv debite sau penalități precum și a cheltuielilor la executare.
Procedurile de executare sunt realizate de executorul judecătoresc cu încuviințarea/sub controlul instanței judecătorești, pentru că există și posibilitatea intervenției instanței pentru rezolvarea unor incidente procedurale ivite în cursul executării sau pentru soluționarea contestației la executare.
De aceea, executarea silită trebuie văzută ca un proces complex, de acte succesive și interdependente, întocmite de organul competent cu respectarea strictă a unor dispoziții legale imperative (de ordine publică pentru că, în cele mai multe cazuri, este o fază de continuare a procesului civil, care urmează judecății) care se circumscriu unui scop unic realizarea efectivă a unui drept recunoscut printr-un titlu executoriu.
În temeiul răspunderii debitorului cu toate bunurile sale, mobile și imobile în baza dreptului de gaj general și comun al creditorilor, persoana care are a-și realiza o creanță bănească, poate cere ca executarea silită să se îndrepte împotriva unor bunuri aflate în patrimoniul debitorului său, care, fiind indisponibilizate și apoi valorificate, în condițiile legii, permit ca, din sumele astfel deținute, să fie îndestulată creanța pusă în executare.
Actele de executare trebuie îndeplinite cu strictă respectare a prevederilor legale pentru a nu prejudicia dreptul părților sau au altor persoane. De aceea, pentru a asigurând desfășurarea legală a procedurii de executare s-a revăzut un mijloc procedural prin care, părțile din raportul de executare sau terțe persoane vătămate, se pot plânge instanței competente în scopul de a obține desființarea actelor ilegale de executare - calea contestației la executare.
Deoarece executarea silită este supusă de lege sub controlul instanței, art. 399 Cod procedură civilă prevede principiul general că împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare; de asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum și în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condițiile prevăzute de lege. Nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.
Art. 399 Cod procedură civilă, în alin. 1 și alin. 2, stabilește obiectul contestației: se poate pune în discuție legalitatea executării silite însăși sau a oricărui act de executare, precum și - în cazuri particulare - legalitatea chiar a titlului executoriu.
Contestația la executare poate avea temeiuri diferite precum alegerea procedurii execuționale, vicii de formă ale titlului sau ale altor acte de executare (ex.: somația de executare sau publicația de vânzare), încălcarea oricăror forme în cadrul executării, modul în care se desfășoară executarea, inopozabilitatea titlului executoriu față de o terță persoană cu drepturi proprii asupra bunului urmărit.
În cazul în care procedura urmăririi silite se desfășoară în baza altor titluri decât hotărâri care emană de la organele cu activitate jurisdicțională, debitorul (sau cel care pretinde că drepturile sale legitime ar fi efectuate prin executarea unor acte procedurale) are drept de a invoca, pe calea contestației, toate apărările de fond referitor la existența, întinderea și valorificare creanței; această posibilitate există numai în măsura în care legea nu deschide celui interesat o cale specială.
Condiția de admisibilitate a contestației la executare astfel impusă este în concordanță cu natura juridică a contestației la executare - o adevărată acțiune în realizare și nu o cale de atac (ea judecându-se după procedura pentru judecarea în primă instanță) - putându-se astfel obține reducerea sumelor datorate când titlul executoriu este modificat în condițiile stabilite de lege.
Soluția ce se poate pronunța în urma analizării contestației la executare diferă în funcție de rațiunile care au fundamentat acțiunea și actele vizate de contestație: dacă admite contestația la executare, instanța, după caz, anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executării înseși, anularea ori lămurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată (art. 404 alin. 1); soluțiile sunt în concordanță cu cele prevăzute de art. 399, în special alin. 2 potrivit căruia nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal
Se observă o abatere de la regimul general al nulității procedurale stabilite de art. 105 alin. 2 conform căruia actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
De aceea, ori de câte ori se va constata "nerespectarea dispozițiilor " instanța investită cu contestația va pronunța una dintre soluțiile conturate de art. 404 alin. 1 Cod procedură civilă, indiferent dacă vătămarea poate sau nu fi înlăturată altfel decât anularea actelor de executare.
În urmărirea silită care face obiectul prezentei acțiuni s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că prevederea contractuală - din contractul de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la. - privind stabilirea unei penalități de 1% pentru fiecare zi de întârziere de la expirarea termenului de restituire - este nulă absolut.
Deși această nulitate nu afectează existența obligației principale - restituirea sumei împrumutate de 120.000 euro -, caracterul complex al procedurii executării silite, situația că executarea se concretizează într-o serie de acte întocmite de organele competente, cu respectarea unei proceduri guvernate de norme imperative, această succesiune găsindu-și singura justificare în obiectul executării silite, realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, face ca întreaga executare silită contestată să fie afectată de nulitate.
Astfel, curtea observă că, în chiar cererea de executare silită înregistrată la. sub nr. 22/05.03.2007, creditorul urmăritor a solicitat ca urmărirea silită să se efectueze asupra imobilului proprietatea debitorilor din C,- B, iar suma de recuperat să includă și penalitățile de 1% pe zi de întârziere.
Pentru realizarea acestei creanțe, executorul judecătoresc a emis, la 28.03.2007, o somație de executare, în care a pus în vedere debitorilor urmăriții și ca în termenul de 15 zile, să achite suma de 120.000 euro și penalitățile de 1% pentru fiecare zi de întârziere de la 02.-, în caz contrar urmând a se trece la vânzarea prin licitație publică a imobilului proprietatea acestora format din construcție parter patru camere și mansardă cu terasă (imobil astfel identificat cu largul concurs al reprezentantei convenționale debitorilor).
Pentru evaluarea acestui bun s-a numit un expert (proces-verbal din 20.04.2007) și, după stabilirea valorii de 151.780euros-a emis publicația de vânzare din 05.06.2007, stabilindu-se termen de licitație 06.07.2007; chiar în ziua emiterii publicației de vânzare, executorul judecătoresc a înregistrat o nouă cerere a creditorului de calculare a penalităților la suma de 152.400 euro (stabilită de executor la data vânzării, întâmplător probabil, chiar la suma de 152.400 euro).
După adjudecarea bunului de către creditor, în contul creanței și satisfacerea creanțelor altor persoane care și-au depus titlurile până la concurența sumei de 115.205 lei, s-a emis actul de adjudecare și s-a procedat la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.
Actele enumerate (amintite tocmai în dovedirea caracterului interdependent și al situației că fiecare dintre ele sunt o consecință firească a celor anterioare) sunt lovite de nulitate.
Pentru executarea silită imobiliară, legea a stabilit minuțios un cadru ce cuprinde o serie de formalități premergătoare ce se constituie în tot atâtea operațiuni distincte în executare.
După primirea cererii (și eventual, încuviințarea executării silite de instanță) se întocmește actul începător de executare - somației de executare - care, datorită caracterului său de act autentic cu conținut formal bine stabilit, nu reprezintă doar o simplă înștiințare premergătoare executării silite.
Din punctul de vedere al debitorului, somația îl încunoștințează despre inițierea procedurii, dar îi permite să ia toate măsurile sau să urmărirea începută,plătind - până la termenul fixat pentru vânzare - întreaga datorieși cheltuielile, de orice natură, exigibile în momentul plății.
De asemenea, debitorul se poate folosi de facultatea conferită de art. 499 Cod procedură civilă potrivit căruia, după primirea somației, acesta poate cere instanței de executare, în termen de 10 zile de la comunicare, să-i încuviințeze ca plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile și cheltuielile de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de 6 luni. (alin. 1).
Conținutul somației de executare este stabilită - în mod imperativ - de art. 387 Cod procedură civilă potrivit căruia în afară de cazurile în care legea prevede altfel, executarea poate începenumai dupăce se va comunica debitorului o somație care va cuprinde următoarele: 1. denumirea și sediul organului de executare; 2. data emiterii somației și numărul dosarului de executare; 3. numele și domiciliul sau, după caz, denumirea și sediul debitorului; 4. arătarea titlului executoriu anexat în baza căruia urmează să se facă executarea silită; 5. termenul în care cel somat urmează să-și execute de bunăvoie obligația prevăzută în titlul executoriu și arătarea consecințelor nerespectării acesteia; 6. semnătura și ștampila organului de executare; în plus, legiuitorul a stabilit că încălcarea dispozițiilor art. 384, 385, 387 și 389atrage anularea executării(art. 391 Cod procedură civilă).
Rezultată de aici, caracterul esențial al somației, importanța sa capitală în ansamblul executării silite,oriceabatere de al conținutul art. 387 Cod procedură civilă fiind sancționată cu nulitatea întregii executări.
Este și cazul somației emise la 28.03.2007, care, contrar prevederilor art. 387 pct. 5 nu conține indicația obligației prevăzute în titlul executoriu - astfel cum ea a fost stabilită în urma constatării nulității absolute parțiale.
Lipsa indicării cuantumului creanței a cărei realizare se intenționează a se face silit, privează de orice efect practic termenul acordat pentru executarea de bună voie stabilită conform art. 387 pct. 5 Cod pr. civ. (fiind evident că neprecizarea obligației se face imposibilă plata când, potrivit art. 3715Cod pr. civ. executarea silită ar înceta; de asemenea, este frustrat de consecințe art. 3714Cod pr. civ. părțile nemaiputând conveni ca vânzarea să se facă prin bună învoială, din moment ce suma care se urmărește nu este cunoscută).
Pentru aceleași argumente, dispare posibilitatea acordată de art. 499 alin. 1 de acordare a unui termen - altul decât cel stabilit de art. 500 alin. 1 Cod pr. civ. - pentru plata integrală a datoriei; determinarea exactă a cuantumului sumei datorate are relevanță și asupra incidenței prevederilor art. 510 alin. 2 Cod pr. civ. - aplicat în vânzarea silită de față - când creditorul urmăritor are facultatea de a adjudeca bunuri oferite spre vânzare la un preț de cel mult 75 % valoarea imobilului (în această situație este evident că procentul fixat de lege va da un alt preț de adjudecare dacă el se raportează la creanța nominală sau și la penalitățile nelegale - spre exemplu, în cazul de față, nu ar fi putut adjudeca bunul în contul creanței).
Pentru aceste argumente (expuse doar pentru a justifica soluția legală de anulare a întregii executări, pentru că art. 391 Cod procedură civilă nu condiționează anularea executării de producerea unei vătămări, în sensul că este suficientă constatarea ignorării dispozițiilor legale, fără a fi necesar să rezulte și o pagubă efectivă pentru parte sau terțul interesat - ca în cazul de față), curtea constată că, în mod legal, tribunalul a procedat la anularea tuturor actelor de executare (în care sunt deci incluse publicația, somația de executare, până la ultimul, în cazul de față procesul-verbal de distribuire a sumelor rezultate din executare) motiv pentru care recursul se impune a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul creditor, domiciliat în C, b-dul 1 - 2. nr. 35, -0,. C,.1,.84, județ C - împotriva deciziei civile nr. 317/C din 18 mai 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații contestatori, domiciliat în C,-, cu sediul în C, strada - cel, nr. 60, județ C și intimații debitori și, ambii cu domiciliul în C,-, județ C, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 20.01.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
pt. Grefier,
- -
aflată în concediu medical,
potr. disp. art. 261(2) pr. civ.
semnează Grefier șef,
jud.fond -
jud.apel - /
red.dec. rec. jud. /17.03.2010
tehnored. grefier /2ex./26.03.2010
Președinte:Gabriel LefterJudecători:Gabriel Lefter, Daniela Petrovici, Mihaela Popoacă
