Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 1082/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA COD OPERATOR 2928
SECȚIA CONFLICTE de muncă
și Asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1082
Ședința publică din 23 iunie 2009
PREȘEDINTE: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 2: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 3: Raluca Panaitescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de intimații Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 212/04.03.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care nemaifiind alte probe de administrat instanța reține cauza spre competentă soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată că prin decizia civilă nr. 3243 din 04.11.2008, a fost admisă contestația în anulare formulată de contestatorii, și, împotriva deciziei civile nr. 1394/10.06.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații Curtea de Conturi a României, Direcția Generală a Finanțelor Publice A, în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor și Camera de Conturi A, a fost anulată decizia civilă mai sus menționată și în baza dispozițiilor OUG nr.75/2008, a fost scoasă cauza de pe rol și înaintată la Înalta Curte de Casație și Justiție B spre competentă soluționare a rejudecări recursurilor declarate de intimații Curtea de Conturi a României și Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr.212/04.03.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA în urma declinării competenței de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 212/04.03.2008 pronunțată de Tribunalul Arad, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi A și Ministerul Economiei și Finanțelor B, și în consecință dispunându-se repunerea în termen, pârâții au fost obligați să achite către reclamanți și drepturile bănești reprezentând sporul de vechime în muncă calculat la salariul de bază brut lunar pe perioada 01.09.2000 - 30.06.2003, actualizate cu indicele de inflație, începând cu data nașterii drepturilor până la data achitării integrale a debitelor, cu efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă, precum și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății sumelor ce urmează a fi încasate. De asemenea s-a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Curtea de Conturi a României, respingându-se excepțiile privind necompetența materială a Tribunalului Arad, excepția lipsei calității procesuale pasive și a prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă este nefondată, arătând că prin decizia nr. XXXVI din 07.05.2007, dată în dosar nr. 4/2007 de Înalta Curte de casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și s-a stabilit față de dispozițiile art. 33 alin. 1 din legea nr. 50/1996 raportat la art. 32 din OUG - și art. 6 din OUG 160/2000, că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați au beneficiat până la intrarea în vigoare a legii 45/2007 de sporul de vechime în cuantumul prevăzut de lege.
Decizia Înaltei Curți, precum și HG nr. 232/2004 fiind acte de recunoaștere a acestui drept al magistraților la sporul de vechime făcută în beneficiul reclamanților, potrivit art. 16 alin. 1 lit. a din decretul 167/1958, a fost întreruptă prescripția, întreruperea care conform prevederilor art. 17, șterge prescripția începută înainte de aceste acte de recunoaștere, după întrerupere urmând să înceapă o nouă prescripție.
Excepția necompetenței materiale invocate de același pârât a fost respinsă față de dispozițiile art. 248 Cod civil, care sunt incidente în speță, fiind vorba de executarea unor drepturi ce decurg din lege și nu de stabilirea unor drepturi care ar atrage competența art. 36 din OUG 27/2006.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor a fost respinsă cu motivarea că acest minister, potrivit Legii 500/2002 a HG 208/2005, coordonează activitățile privind sistemul bugetar, răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor de rectificare a acestor bugete și aprobă prin bugete sume pentru instituțiile publice, care în temeiul OG 22/2007 vor executa obligațiile de plată potrivit cu titlurile executorii.
În ce privește fondul cauzei, s-a reținut că reclamanții sunt judecători și procurori financiari în cadrul Camerei de Conturi A, iar prin legea nr. 50/1996, reclamanții au beneficiat de un spor de vechime diferențiat pe tranșe de vechime în muncă, spor care nu s-a mai achitat acestei categorii profesionale odată cu intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000, ale cărei dispoziții nu abrogă expres dispozițiile art. 31 devenit art. 33, nici legile speciale privind salarizarea magistraților, și nici Constituția neinterzicând dreptul magistraților la sporul de vechime în muncă, acesta nefiind retras expres prin lege.
De asemenea s-a mai reținut existența unei discriminări între personalul auxiliar al instanțelor judecătorești care beneficiază de acest spor de vechime și magistrații judecători cărora nu li s-a acordat acest spor fără să existe o restrângere sau o retrogradare a acestor drepturi printr-o reglementare legală.
Împotriva sentinței au declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
În motivarea cererii de recurs, pârâta Curtea de Conturi a României a criticat sentința pentru ne legalitate sub aspectul greșitei respingeri a excepției prescripției dreptului la acțiune, dar și pentru netemeinicia pretențiilor deduse judecății, întrucât începând cu data de 01.11.2000, data aplicării OUG 83/2000, Curtea de Conturi a României nu a mai avut temei legal pentru plata sporului de vechime pentru judecătorii și procurorii financiari salarizați conform legii nr. 50/1996.
A mai arătat recurenta că drepturile avute anterior au fost incluse în cuantumul indemnizației lunare la data aplicării OG 160/2000, salariile judecătorilor și procurorilor financiari dublându-se, iar începând cu data de 01.01.2003, magistrații și personalul asimilat magistraților sunt salarizați în baza prevederilor OUG 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, în care nu există vreo referire la sporul de vechime în muncă.
Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând excepția prescripției acțiunii pentru acordarea drepturilor salariale pentru anii 2000 - 2003, motivat de prevederile art. 231 alin. 1 lit. c din Codul muncii, fiind neîntemeiată și cererea de repunere în termen, învederând dispozițiile art. 19 din Decretul 167/1958.
A mai arătat recurentul că în mod greșit s-a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, întrucât potrivit art. 21 alin. 1 din Legea 500/2002, "ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora potrivit legii", fiind evident că Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate aloca sume de bani care nu sunt legate de activitatea acestei instituții.
În consecință s-a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de Curtea de Conturi a României, ca urmare a admiterii recursului.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 ind. 1 și 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
Examinând cauza sub toate aspectele sale potrivit disp. art. 3041.pr.civ. și cu precădere prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți Curtea cu majoritatea membrilor completului de judecată, constată recursurile întemeiate pentru următoarele motive:
Conform art. 19 din Decretul 167/1958 republicat privind prescripția extinctivă, instanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită. Rezultă faptul că pentru repunerea în termenul de prescripție trebuie să existe o cauză temeinic justificată.
Curtea, cu majoritatea membrilor completului de judecată, nu poate reține motivarea instanței de fond cu privire la faptul că decizia nr. 36 din 07.05.2007 dată în dosarul nr. 4/2007 de către Înalta Curte de casație și Justiție, prin care s-a admis recursul declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție, și prin care s-a stabilit față de dispozițiile art. 33 al. 1 din legea 50/1996 raporta la art. 1 pct. 32 din OUG 177/2002 și a art. 6 alin. 1 din OG 160/2000 că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați au beneficiat până la intrarea în vigoare a legii 45/2007 de sporul de vechime în cuantumul prevăzut de lege, împreună cu HG 232/2005 sunt acte de recunoaștere a acestui drept, care a făcut să se întrerupă prescripția potrivit art. 16 al. 1 lit. a din Decretul 167/1958, întrerupere care conform art. 17 face să curgă o nouă prescripție.
În primul rând, instituția repunerii în termen este o instituție diferită de instituția întreruperii termenului de prescripție.
Conform art. 19 din Decretul 167/1958 republicat privind prescripția extinctivă, instanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită. Rezultă faptul că pentru repunerea în termenul de prescripție trebuie să existe o cauză temeinic justificată.
Întreruperea prescripției extinctive poate fi definită ca modificarea cursului acesteia, care constă în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerea unei alte prescripții extinctive.
Cauza de întrerupere a termenului de prescripție reținută de instanța de fond, recunoașterea dreptului, presupune prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcuta de cel in folosul căruia curge prescripția Recunoașterea la care se refera textul trebuie sa fie neîndoielnică.
Curtea, cu majoritatea membrilor completului de judecată, constată că decizia nr. 36 din 07.05.2007 dată în dosarul nr. 4/2007 de către Înalta Curte de casație și Justiție nu poate fi privită ca un act de întrerupere a prescripției, deoarece decizia invocată a fost dată în temeiul art. 329 Cod procedură civilă, și are rolul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, nefiind un act unilateral de recunoaștere făcut de debitor.
În ceea ce privește HG 232/2003, Curtea constată că în anexa 2, titlul VI - Administrarea Economico-Financiară a Instanțelor și Parchetelor, l-a punctul 3.3. s-a prevăzut "Eliminarea discriminării cauzate de acordarea sporului salarial de 40% pentru anumite categorii de magistrați", astfel încât a avut loc o recunoaștere a dreptului solicitat de judecătorii și procurorii care au formulat acțiunii în justiție cu privire la acest spor, nu și cu privire la alte sporuri. Pentru ca HG 232/2005 să întrerupă prescripția și cu privire la dreptul de a primii sporul de vechime, era necesar ca să se recunoască expres faptul că acest spor se cuvine și magistraților.
Cu privire la repunerea în termen, Curtea, cu majoritatea membrilor completului de judecată, constată că nu a existat o cauză temeinic justificată, pentru care reclamanții nu au respectat termenul de prescripție.
Având în vedere cele expuse, în temeiul art. 304 pct. 9 și 312 din Codul d e procedură civilă, Curtea cu majoritatea membrilor completului de judecată, va admite recursul formulat de Curtea de Conturi a României și recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 212/04.03.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, va modifica sentința în sensul respingerii cererii de repunere în termenul de prescripție, și va respinge acțiunea ca fiind prescris dreptul material la acțiune, și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 212/04.03.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Modifică în tot sentința recurată în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 23.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red. / 10.07.2009
Tehnored. /2 ex/ 10.07.2009
Notă:
Cu opinia separată a doamnei judecător, în sensul respingerii recursurilor.
OPINIE SEPARATĂ
Examinând motivele de recurs invocate de către recurenți apreciez că sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile nr.OG 137/2000 și pe dispozițiile deciziei civile XXXVI/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și au solicitat obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale cuvenite și neacordate. modul de stabilire a drepturilor salariale, nu sunt incidente dispozițiile art.86 din nr.OUG27/2006, așa cum susține recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Art.19 prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume, pregătirea proiectelor legilor bugetare și ale legilor de rectificare, iar potrivit prevederilor art.28, elaborează proiectele legilor bugetare.
Având în vedere aceste atribuții, pârâtul va fi obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale, care urmează să se facă de către ordonatorul principal de credite, Ministerul Justiției, și nu la plata unor drepturi salariale către angajații altor instituții, fără alocarea acestor fonduri nefiind posibilă plata unor drepturi acordate printr-o hotărâre judecătorească și nu s-ar finaliza procesul. Ori, neexecutarea hotărârii ar contraveni dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Guvernul României, prin nr.HG232/30.03.2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005-2007, recunoscut efectul imperfecțiunilor legislative în domeniul salarizării magistraților și a personalului auxiliar și s-a obligat să aducă o reparațiune acestui personal prin plata drepturilor salariale restante și asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților.
Mai mult, prin anexa nr.2 pct. VI/3.2 s-a angajat să efectueze și plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente perioadei 2000-2004.
Acest act normativ reprezintă o recunoaștere a dreptului în sensul prevederilor art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958 și, conform acestora, întrerupe cursul prescripției, iar potrivit dispozițiilor art.17, curge o nouă prescripție ștergându-se prescripția începută înainte de a se fi emis nr.HG232/2005, aspecte reținute de instanța de fond care, respingând excepția prescripției, a făcut o aplicare corectă a acestor dispoziții legale.
De altfel, interpretarea dispozițiilor art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996 în raport cu prevederile art.1 pct.32 din OG83/2000, art.50 din nr.OUG177/2002 și art.6 alin.1 din nr.OUG160/2000 a făcut obiectul deciziei XXXVI/7.05.2007, pronunțată în dosarul nr.4/2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care admițându-se recursul în interesul legii, s-a statuat că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați beneficiau și de sporul de vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că art. I pct. 32 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 nu a mai prevăzut sporul de vechime pentru magistrați, dar nici nu a abrogat prevederile art. 31 (devenit 33) din Legea nr.50/1996 care a instituit acordarea acestui drept salarial.
În consecință, fără a abroga dreptul la sporul de vechime, actul normativ în discuție a determinat în fapt neacordarea acestuia cu începere de la data intrării sale în vigoare, 1 septembrie 2000 și, atât din perspectiva angajatorului cât și din cea a salariatului magistrat consecințele au fost de a suprima un drept subiectiv recunoscut în dreptul pozitiv.
Din perspectiva dreptului comun privitor la prescripție, respectiv a Decretului nr.167/1958 și a prevederilor art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens procesual.
Dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, ori în condițiile în care prin nr.OG83/2000 s-a prevăzut inaplicabilitatea prevederilor referitoare la sporul de vechime, titularii acestui drept subiectiv au fost abuziv împiedicați să exercite dreptul la acțiune.
Astfel, dreptul salarial a fost recunoscut magistraților de prevederile art. 31 (devenit 33) din Legea nr. 50/1996, ori modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a acestui act normativ nu putea avea loc, potrivit art. 56 din Legea nr. 24/2000, decât printr-un act normativ de același nivel sau de nivel superior, nicidecum printr-un act de nivel inferior, așa cum s-a întâmplat ca urmare a adoptării nr.OG 83/2000.
Această conduită abuzivă a statului nu a făcut altceva decât să înlăture incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive.
În legătură cu prescrierea dreptului la acțiune se mai cuvine menționat și faptul că actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, influențându-i în mod direct, inclusiv în domeniul muncii și securității sociale.
Atunci când este cazul, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată.
Acest aspect rezultă din practica judiciară, - obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, - aCurții de Justiție a ComunitățilorEuropene,care a statuat că:judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional(Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/-thal, nr. C 106/77).
În același sens, prin Hotărârea din 19 iunie 1990, Qeen Secretary of for Transport, ex parte:, C-213/89, s-a statuat că:
1. Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art. 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.
2. Ar fi incompatibilă cu cerințele inerente naturii înseși a dreptului comunitar orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul ca ar refuza judecătorului competent să aplice acest drept și puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale ce ar putea împiedica, chiar și numai temporar, aplicarea deplină a normelor comunitare.
Fără nici o îndoială, dreptul care face obiectul judecății în cauza de față este protejat, complementar, și deart. 1al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,în conformitate cu careorice persoană fizică sau juridică "are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Rezultă deci că protecția instituită de acest text se realizează prin includerea în cuprinsul noțiunii de proprietate a bunurilor mobile și imobile ce pot aparține unei persoane fizice sau unei persoane juridice (CEDO, 8 februarie 1979, nr. 7456/1976, Wiggins c/-).
În raport de această accepțiune și de protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO, dreptul la sporul de vechime pretins prin acțiunea introductivă este imprescriptibil, situație reglementată de prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.
De altfel, obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constituțională, a actelor normative de drept internațional ratificate de România rezultă neechivoc și din conținutul art. 11, art. 20, și art. 148 din Constituție, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestora.
Sporul de vechime, drept subiectiv civil constituit în materia dreptului muncii, consacrat printr-o normă juridică organică, face parte din categoria drepturilor câștigate, iar deposedarea abuzivă cu privire la un bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, face ca acțiunii în justiție care tinde la valorificarea lui să nu-i poată opune prescripția.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Dumitru PopescuJudecători:Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu
