Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 169/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 169
Ședința publică din 27 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Carmen Pârvulescu DR.- -
GREFIER: - -
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr.1449 din 20 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâta intimată B, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâta intimată B, avocat C în substituirea avocatului, lipsă fiind reclamantul recurent.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul intimatei depune la dosar împuternicirea avocațială, delegația de substituire și notificare, prin care învederează că societatea intimată și-a schimbat denumirea din A în fiind depus certificat de înregistrare mențiuni eliberat de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, încheierea nr.89793 din 16.12.2009 a Tribunalului București, precum și întâmpinare.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul pârâtei intimate solicită respingerea recursului potrivit motivelor expuse pe larg în întâmpinare, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad la 30.09.2009 sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pârâta SC SA B solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să fie obligată pârâta la plata unor drepturi salariale restante.
Prin sentința civilă nr. 1449/20.10.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, instanța a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Arad, invocată de către pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 care stabilesc competența de soluționare în favoarea instanței în circumscripția căruia își are sediul unitatea sunt în vigoare și se aplică cu prioritate față de dispozițiile art. 284 alin. 2 Codul Muncii.
A apreciat că art. 298 alin. 2 pct. 10 Codul Muncii nu a putut abroga dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 dat fiind raportul dintre norma specială și norma generală; că asupra acestui aspect s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție B prin decizii de speță, fără a lua în considerare prevederile art. 63 din Legea nr. 24/2000.
În termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei la Tribunalul Arad spre competentă soluționare a acțiunii.
În motivarea cererii de recurs se arată că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, întrucât instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 284 din Codul muncii, conform cărora cele referitoare la conflictele de muncă se adresează instanțelor competente în a căror circumscripție reclamanții își au domiciliul sau reședința.
În speță, nu se poate trage concluzia că legea nouă, respectiv Codul muncii, nu este în vigoare, fiind aplicabile dispozițiile legii vechi, respectiv a Legii nr. 168/1999. Din interpretarea teleologică a prevederilor art. 284 din Codul muncii, rezultă că legiuitorul a urmărit apropierea justiției de angajații care au calitatea de justițiabili, iar nu centralizarea litigiilor în capitală, unde mari societăți își au sediile centrale, deși desfășoară activitate și în țară.
În drept, se invocă art. 158 și art. 3041Cod procedură civilă.
Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 2, art. 15, art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000, competența teritorială a instanței investită cu soluționarea unui conflict de muncă se stabilește prin raportare la dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, care reprezintă legea specială în materie de judecare a litigiilor de muncă, iar nu la cele ale art. 284 din Codul muncii, care sunt dispoziții generale. Prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999 au caracter absolut.
Analizând recursul reclamanților prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, instanța a apreciat recursul întemeiat, urmând a-l admite cu următoarea motivare:
Instanța constată că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 284 Codul muncii, în vigoare la data sesizării instanței, potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform codului d e procedură civilă alin (1). (2) al aceluiași text prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamanții își au domiciliul sau reședința ori, după caz sediul.
Așadar, competența materială aparține în primă instanță tribunalului, potrivit art. 2 pct.1 lit.1) Cod procedură civilă, iar competența teritorială aparține instanței competente în a cărei circumscripție își au domiciliul reclamanții, cum se prevede expres în alin (2) al textului redat.
Aplicarea prevederilor Codului Muncii în speță se impune atât în raport de împrejurarea că noua reglementare este ulterioară legii nr. 168/1999, cât și având în vedere prevederile art. 298 (2) Codul muncii, potrivit căruia "pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă orice alte dispoziții contrare".
Este evidentă intenția legiuitorului de a renunța la vechea reglementare în materie de competență, cu scopul de a se ralia prevederilor europene și internaționale referitoare la jurisdicția muncii, prin instituirea unor norme procedurale în beneficiul salariatului pentru eficientizarea actului de justiție, în spiritul principiului celerității și garantării accesului liber și imediat la justiție.
Principiul potrivit căruia o normă specială înlătură de la aplicare o dispoziție cu caracter general, chiar dacă ultima este ulterioară, nu poate servi drept justificare pentru aplicarea unei norme abrogate, deoarece o asemenea interpretare ar permite încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin lipsirea de efecte a unui act normativ cu putere de lege prin intervenția instanțelor de judecată, pe motiv că aceasta nu respectă tehnica legislativă instituită printr-o lege specială.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât limitele controlului judiciar al actelor emise de autoritățile publice sunt fixate în mod expres prin art. 126 alin. 6 din Constituția României, iar depășirea acestora, nu numai că ar conduce la încălcarea legii fundamentale, dar ar pune autoritățile judiciare în ipostaza de a săvârși un veritabil abuz de putere.
Față de cele de mai sus, apreciază că tribunalul a aplicat eronat prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999, depășindu-și atribuțiile conferite de lege.
Raportat la cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 3 și 5 Cod procedură civilă, instanța va admite recursul reclamanților, va casa sentința recurată și va trimite cauza la Tribunalul Arad în vederea soluționării acțiunii deduse judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul reclamantului declarat împotriva sentinței civile nr.1449 din 20 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâta intimată ( fostă B ).
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Arad.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 27 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - DR.- -
GREFIER,
- -
Red./01.02.2010
Thred./01.02.2010
Ex.2
Prima inst. - - - Trib.
Președinte:Ioan JivanJudecători:Ioan Jivan, Vasilica Sandovici, Carmen Pârvulescu
