Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 171/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 171
Ședința publică din 27 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Carmen Pârvulescu DR.- -
GREFIER: - -
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanții, G, și intervenienta împotriva sentinței civile nr. 1377 din 6 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, R, și pârâții intimați Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au fost lipsă reclamanții recurenți, G, intervenienta recurentă, reclamanții intimați, R, și pârâții intimați Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, constatându-se că s-a solicitat judecarea în lipsă în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, cauza a fost lăsată în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la 22.10.2008, reclamanții, G, R au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței să-i oblige pe aceștia la plata diferenței dintre indemnizațiile încasate de procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Direcția Națională Anticorupție și cele încasate efectiv de către reclamanți, începând cu data de 1 aprilie 2006 și până la data pronunțării hotărârii, sume ce solicită să fie actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective și să se efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților, în motivare arătând că judecătorii și procurorii de la tribunale și curți de apel sunt discriminați în condițiile în care hotărăsc cu concluziile puse de procurori care au competența de a exercita eventuale căi de atac, iar pentru aceeași muncă și competență au salarii inferioare, ori o astfel de salarizare discriminatorie nu are la bază un criteriu rațional și obiectiv.
Prin cererea de intervenție în interes propriu depusă la dosar la 7 noiembrie 2008, intervenienta a chemat în judecată aceeași pârâți și a formulat aceleași cereri, cu aceeași motivare.
Prin sentința civilă nr. 1377/6.10.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr- a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta, tribunalul reținând:
Astfel, este indeniabil, cum de altfel corect s-a subliniat și de către pârâți, că drepturile salariale pretinse prin acțiunea de față nu sunt prevăzute în favoarea reclamanților de nici o dispoziție legală în vigoare, pentru perioada enunțată în cererea introductivă de instanță.
Pe de altă parte, în conformitate cu dispozițiile în materie ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, republicată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, care soluționează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director, care dispune măsurile specifice constatării existenței discriminării, iar hotărârea acestuia poate fi atacată, în condițiile legii, la instanța de contencios administrativ (art. 20), dispozițiile menționate fiind declarate neconstituționale numai în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ori este lesne de observat că reclamanții din cauza de față nu s-au adresat instituției deja menționate pentru a-i solicita să ia măsurile care se impun pentru înlăturarea consecințelor faptelor pretins discriminatorii și respectiv restabilirea situației anterioare discriminării.
Dintr-un alt punct de vedere, prin Decizia nr. 819 din 3.07.2008 a Curții Constituționale, care este definitivă și general obligatorie, s-a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Astfel fiind, singura concluzie judicioasă care se impune cu necesitate este aceea că, în măsura în care instituția abilitată să se pronunțe în materia discriminării nu a emis o hotărâre prin care să consfințească existența unei atare stări, precum în speța de față, în ceea ce îi privește pe reclamanți și intervenientă, pretențiile acestora apar ca fiind nefondate.
Nu în ultimul rând apare ca întemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor câtă vreme între reclamanți și acest pârât nu există raporturi juridice de muncă iar în acțiunea introductivă de instanță nu au fost evidențiate nici un fel de motive pentru care acțiunea a fost îndreptată și împotriva acestui pârât, alături de pârâții de ordinul 1-3, ordonatori de credite.
Pe cale de consecință, pentru considerentele menționate, instanța, având în vedere și dispozițiile art. 284 Codul muncii, a respins ca nefondată acțiunea reclamanților și cererea intervenientei pentru drepturile bănești solicitate și ca un corolar și petitele subsidiare din acțiune vizând actualizarea lor cu rata inflației și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă deținute de aceștia.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamanții și intervenienta, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, s-a susținut, în motivarea recursului, următoarele:
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, aceștia fiind procurori.
Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform art. 11 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr. 6-13 de la lit. a din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. a, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, lit. a, nr. crt. 28 și lit. b nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței).
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din și a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul și li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002 și art. 4 alin. 3 din Legea nr. 508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pe de altă parte, s-a reținut faptul că și sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002 și art. 1 din Legea nr. 508/2004.
De asemenea, s-a reținut că apartenența procurorilor și la aceste structuri este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul și CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de și ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din și CO.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, următoarele: "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice".
Astfel, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. . acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul și CO. care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza G nr. 27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională și de locul de muncă.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
S-a reținut că, reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1-3, art. 6 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art. 2 alin. 1 Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin. 3 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii și CO.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii și CO. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006 are aceeași calificare.
Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.
Pe de altă parte, este total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu, 200 EURO, sunt supuși unor presiuni și pericole " mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr. 10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 EURO, un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar și în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico-financiară cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare.
De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii sau
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Acordarea drepturilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Pârâții intimați au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursurilor.
Examinând cauza în raport de motivele de recurs și de susținerile părților și totodată sub toate aspectele conform dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat.
Art. 75 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară și dispozițiile Legii nr. 508/2004 prevede că Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată (T), funcționează ca structură specializată în combaterea criminalității organizate și terorismului în cadrul Parchetului General.
Încadrarea procurorilor în cadrul T se face potrivit alin. 311al art. 75 prin numire prin ordin al procurorului general și o situație similară o are și Direcția Națională Anticorupție care este o structură autonomă în cadrul Ministerului Public, conform art. 80 din Legea nr. 304/2004 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 134/2005 - art. 1 ca urmare a reorganizării Parchetului Național Anticorupție.
Și încadrarea procurorilor în cadrul Direcției Naționale Anticorupție (A) se face în același mod, prin numirea prin ordin al procurorului general.
Prin urmare, atât procurorii T și sunt procurori al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și sunt salarizați conform anexei I pct. 6 - 13 ale Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, și pot funcționa și în cadrul structurilor teritoriale.
Potrivit Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, salarizarea judecătorilor și procurorilor se face în raport cu nivelul instanțelor și parchetelor.
Reclamanții, procurori în cadrul parchetului de pe lângă tribunal, susțin, și instanța de fond a reținut, că sunt discriminați prin modul de salarizare instituit de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, întrucât nu beneficiază de același nivel cu procurorii din cadrul și
Aceștia nu pot fi însă salarizați conform grilei corespunzătoare Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât nu sunt procurori ai acestui parchet, cum sunt procurorii și, și atât timp cât salarizarea se face în funcție de nivelul parchetului sau al instanței nici nu se află în situații identice, analoage sau comparabile cu aceștia.
Este irelevantă activitatea procurorilor, atribuțiile acestora, complexitatea cauzelor, aspecte avute în vedere de instanța de fond, întrucât diferențierea salarială se face în raport de nivelul instanței și al parchetului și această diferențiere exclude incidența dispozițiilor Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, precum și a tratatelor internaționale la care se face referire în sentință, cu privire la discriminare și nu sunt încălcate nici dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituție.
Nu sunt relevante nici Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. VI/2007 nici Hotărârea nr. 185/2005 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, întrucât acestea au avut în vedere discriminarea creată prin acordarea sporului de 30-40% numai unei categorii de magistrați în cadrul aceluiași angajator nu salarizarea realizată în raport de nivelul instanțelor și parchetelor.
Mai mult, această decizie în interesul legii reține în considerente că prin OG27/2006, tratamentul discriminatoriu a fost înlăturat.
În condițiile în care se susține că discriminarea s-a creat prin modul de salarizare și nu se poate supune cenzurii instanței modul de încadrare, ales de legiuitor, a procurorilor în cadrul și T, acțiunea reclamanților a fost în mod greșit admisă, nefiind de acceptat ca toți magistrații să fie salarizați la nivelul de salarizare al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a face parte din acesta.
Instanța de fond a reținut în mod corect că drepturile pretinse de reclamanți nu sunt prevăzute de lege și sunt incidente deciziile nr. 818, 819 și 820/2008 ale Curții Constituționale și Decizia nr. 1325/2008 care au reținut că dispozițiile Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu conferă dreptul instanțelor de a desființa norme juridice ori de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative.
Pentru aceste motive, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții, G, și intervenienta împotriva sentinței civile nr. 1377 din 6 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 27 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - DR.- -
GREFIER,
- -
Red../15.03.2010
Tehnored. /18.03.2010
Ex.2
Prima inst. - Trib. A -,
Președinte:Ioan JivanJudecători:Ioan Jivan, Vasilica Sandovici, Carmen Pârvulescu
