Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 220/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 220
Ședința publică din data de 12 februarie 2010
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 3: Daniela
Grefier:
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de către pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 1586/5.11.2009 pronunțată de către Tribunalul Arad în dosarul nr-, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța, văzând că s-a solicitat judecarea în temeiul art. 242 Cod procedură civilă, reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față.
Prin sentința civilă nr. 1586/5.11.2009, Tribunalul Arada respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arad, invocată de pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiate.
De asemenea, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Direcția Națională Anticorupție B și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților pentru perioada 21.05.2004 - 17.07.200, fiind respinsă acțiunea reclamanților pentru această perioadă.
Tribunalul a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții - -, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A și, în consecință, a dispus obligarea pârâților la plata către reclamanți a drepturilor salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, calculat la indemnizația brută lunară, pentru perioada 18.07.2004 - 01.02.2007.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor, formulată de pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut cu privire la excepția necompetenței materiale a instanței că raportul juridic existent între reclamanți și pârâți, este unul de muncă, astfel încât prezentul litigiu se înscrie în sfera raporturilor de muncă, iar potrivit art.2 lit.c Cod procedură civilă, competența de a judeca în primă instanță conflictele de muncă, revine tribunalului.
Analizând excepția lipsei calității procesuale pasive invocată în cauză de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prima instanță a respins-o ca nefondată, reținând prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, art.3 din nr.HG208/2005, art.3 din nr.HG386/2007, art.1 din nr.OG22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța a constatat că termenul de prescripție este de 3 ani, potrivit art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958 și art.166 al.1 și art.283 al.1 lit.c din codul muncii, iar acțiunea reclamanților este înregistrată la instanță la data de 18.07.2007 având ca obiect plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% pentru perioada de 21.05.2004 și până la data de 01.02.2007 așa încât, instanța a admis excepția de prescripție a dreptului material la acțiune și a respins acțiunea reclamanților pentru drepturile salariale solicitate pentru perioada pentru perioada 21.05.2004 - 17.07.2004.
Analizând fondul pretenției dedusă judecății, tribunalul a constatat că reclamanții sunt procurori și personal auxiliar în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Lipova.
Prin dispozițiile art.47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50 % din salariul de bază brut".
Prin decizia nr.21 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444/13.06.2008, admițând recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit următoarele: "judecătorii, procurorii, magistrații - asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate, au dreptul la un spor de 50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihică,calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoarea Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".
Prin urmare, nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art.107 alin.(3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței, în prezent a devenit art.108 alin.(3), în forma republicată în 2003 Constituției României.
Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art.47 din Legea nr. 50/1996 și ale art.231din Legea nr.56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege.
Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că în prezent, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, unui număr însemnat de persoane - magistrați și personal auxiliar de specialitate - le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar în ipoteza adoptării unei soluții contrare în acest recurs în interesul legii, care, potrivit dispozițiilor art. 329 din Codul d e procedură civilă, ar produce efecte numai pentru viitor, s-ar ajunge la crearea unei situații de discriminare în cadrul acelorași categorii socioprofesionale, respectiv ale persoanelor care se încadrează în ipoteza dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231din Legea nr. 56/1996, în condițiile în care sporul în discuție a fost acordat de legiuitor, la momentul respectiv, în considerarea specificului profesiei, cu atât mai mult cu cât nu au intervenit modificări pozitive în ceea ce privește condițiile și specificul activității desfășurate.
În ceea ce privește noțiunea de "discriminare", Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoge nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței, Decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României, 59).
Astfel, adopta soluția contrară în sensul neacordării acestui spor, în mod inevitabil ar duce la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate care beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept. Or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socioprofesionale, cu atât mai mult cu cât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art.1 din Protocolul nr.12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.
Tribunalul a constatat că potrivit art. 329 alin. (3) Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate cu ocazia recursului în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, în măsura în care acestea sunt confruntate cu astfel de probleme, cum este și cazul de față.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice.
Prin recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoaras -a solicitat modificarea sentinței civile recurate și respingerea acțiunii cu privire și la perioada 18.07.2004-01.02.2007, ca nelegală, arătând că procentul de 50% nu mai era în ființă la data apariției noului act legislativ care prevede salarizarea magistraților și personalului auxiliar de specialitate, iar Legea nr. 50/1996 a fost abrogată integral prin art. 30 din OG nr. 8/2007, aprobată prin Legea nr. 247/2007.
S-a susținut că prin nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, a fost abrogat art. 47 din legea nr. 50/1996, iar legiuitorul pentru a complinit abrogarea unui articol de lege și pentru a nu fi împotriva normelor constituționale, prin art. 50 din nr.OUG 177/2002 a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, ordonanță de urgență care a fost abrogată integral prin art. 41 din OG nr. 27/2006, aprobată prin Legea nr. 45/2007.
S-a mai arătat că instanța de fond a săvârșit un exces de putere în dauna legislativului, adăugând la legea de salarizare a magistraților și depășind atribuțiile puterii judecătorești prin acordarea sporului solicitat de reclamanți.
Prin motivele de recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admiterea acestuia, pentru motivele prevăzute de art.304 pct. 9 din Codul procedură civilă, cu aplicarea art. 3041Cod procedură civilă.
S-a solicitat ca instanța de recurs să facă aplicarea Deciziei nr. 21 din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 329 pct. 3 Cod procedură civilă.
S-a apreciat că instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care a admis acțiunea reclamanților, reținând în mod eronat că dispozițiile art.60-63 Cod procedură civilă nu au aplicabilitate în raporturile de muncă.
Recurentul a arătat că obligația de garanție există în temeiul art. 131 pct. 1 Legea nr. 304/2004, potrivit căruia activitatea instanțelor și a parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectelor bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, considerente în raport de care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitatea de a dispune de fonduri bugetare pentru diferențelor bănești solicitate.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, prin recursul formulat în termen legal, a solicitat modificarea sentinței civile atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui minister, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Cu privire la excepția legitimării procesuale pasive a acestui minister, s-a arătat că Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plată pentru salariații altor instituții, întrucât între acesta și reclamanții intimați nu există nici un raport juridic de muncă și, prin urmare, nicio obligație de despăgubire de natură salarială.
În motivarea cererii de recurs s-a susținut că, față de dispozițiile art. 21 alin.1, art. 22, art. 17, art. 34 alin. 1, art. 4 alin. 4 din Legea nr.500/2002, art. 25 din OUG nr. 37/2008, art. 282 din Codul muncii și art. 138 din Constituția României revizuită, Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat la plata pentru salariații altor instituții și nu poate aloca sume de bani care nu sunt legate de activitatea instituției.
S-au invocat și deciziile nr. 1789/08.03.2005 și nr. 1820/08.03.2005 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Examinând sentința pronunțată sub aspectul motivelor de recurs invocate precum și cauza, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art.3041Cod procedură civilă, Curtea constată recursurile nefondate.
Excepția capacității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor va fi respinsă, deoarece o astfel de calitate este impusă de înseși obligațiile legale pe care le are acest pârât, cu privire la bugetul de stat.
Într-adevăr, fără avizele Ministerului Finanțelor, fapt de notorietate și, deci, foarte bine știut și de acest pârât, nu pot fi luate în discuție de către legiuitor nici proiectele anuale de lege ale bugetului de stat și nici proiectele actelor normative de rectificare periodică ale acestui buget, de la care sunt finanțate și toate cheltuielile pe care le face, inclusiv acelea de personal, în executarea bugetului său, pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Or, așa fiind, nu mai încape nici o îndoială că acest pârât are calitate procesuală pasivă, opozabilitatea unui titlu executoriu cum este sentința recurată fiind necesară pe parcursul executării lui, fie benevole, fie silite, acest titlu executoriu referindu-se la realizarea unor creanțe ce se plătesc din bugetul de stat.
Într-o altă ordine de idei, în cauza de față fiind vorba de drepturi salariale restante a căror plată se face din bugetul Statului Român, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor rezidă în dispozițiile cu caracter imperativ ale art. 25 din Decretul nr. 31 din anul 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, potrivit cărora statul este persoană juridică, și, ca subiect de drepturi și obligații "participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".
Cu privire la cererea de chemare în garanție Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în mod corect a fost respinsă ca inadmisibilă, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 60 Cod procedură civilă, întrucât ministerul chemat în garanție are calitatea de pârât în litigiul pendinte.
Potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 republicată "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Procedându-se la abrogarea expresă prin art. 1 pct. 42 din OG nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, a art.47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
Astfel, potrivit art.108 alin.3 din Constituție "Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare în limitele și condițiile prevăzute de aceasta".
Ori, prin art. 1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită Ordonanțe doar cu privire la "modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată".
Cu toate acestea, prin OG nr. 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr.50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art. 56 - 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat în acest context, că acolo unde legislativul a intenționat să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare. Astfel, de exemplu, conform art. 1 pct. Q3 din aceeași Lege nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanță pentru "Abrogarea art. 2 alin. 3 pct. b lit. d din Decretul nr. 247/1997".
Analizând prevederile privind tehnica legislativă în concret ale art.56 "Evenimentele legislative" - care arată că: " (1) după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea. (2) Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv, evenimentul respectiv,dar și prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente", se constată că abrogarea nu a fost dispusă în mod legal.
De asemenea, în aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție B, constituită în Secții Unite, a pronunțat decizia nr.21/10.03.2008, în sensul că a constatat că judecătorii și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, dezlegarea dată problemelor de drept judecate fiind obligatorii pentru instanțe conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Pentru motivele expuse se apreciază că susținerile formulate nu se încadrează în niciuna din cerințele expres și limitativ prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, iar recursurile urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 1586/5.11.2009 pronunțată de către Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Irevocabilă.
, 12 februarie 2010, în ședință publică.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
Red. /.04.03.2010
Tehnored. /2 ex./04.03.2010
Prim inst.: Tribunalul Arad -,
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Ana Biberea, Daniela
