Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 3884/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(1382/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.3884/
Ședința publică din data de 28 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Carmen Georgiana Comșa
JUDECĂTOR - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții - reclamanți -, G, -, împotriva sentinței civile nr.41 din 15 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și Pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-(7937/2008), în contradictoriu cu intimații pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul Teleorman, Ministerul Economiei și Finanțelor, având ca obiect - drepturi bănești, spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurenta reclamantă, a depus la dosar înscrisuri, iar intimatul pârât Ministerul Justiției și Libertăților, a depus la dosar întâmpinare, prin serviciul registratură al acestei instanțe, precum și faptul că recurenții reclamanți au solicitat soluționarea cauzei în lipsă conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.41/15.01.2009 pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanții: -, G, -, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul Teleorman și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției și a respins acțiunea ca fiind prescrisă, pentru considerentele de fapt și de drept ce vor fi expuse în continuare.
Reclamanții sunt judecători în cadrul Tribunalului Teleorman, împrejurare de fapt necontestată de nici unul dintre pârâți și care se consideră dovedită, ținând seama că în speță sunt aplicabile prevederile art. 287 din Codul Muncii.
Prin acțiune, ei au pretins să li se achite contravaloarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, pentru perioada 01.10.2000-01.09.2004.
În justificarea acestei solicitări, au arătat că trebuie să se țină seama de conținutul Deciziei nr.21/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite - decizie care este obligatorie pentru instanțele judecătorești; că neacordarea (neplata) efectivă a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în perioada respectivă a avut o rațiune legislativă, aparenta abrogare a art.47 din Legea nr.50/1996, prin OG nr.83/2000; că de aceea, nici pârâții nu puteau efectua plata și nici reclamanții nu o puteau pretinde, întrucât se considera că legal dreptul nu mai subzistă; că în perioada 01.10.2000 și până la apariția Deciziei nr.21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, plata acestui drept a fost suspendată, abia de la momentul pronunțării acesteia stabilindu-se că dreptul a existat tot timpul și că el se cuvine tuturor magistraților; că dreptul lor de a pretinde acest spor s-a născut la 10 martie 2008, dată de la care a început să curgă termenul de prescripție; că dispozițiile OG nr.83/2000 au întrerupt prescripția, aceasta reluându-și cursul în momentul în care s-a pronunțat Decizia nr.21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; prescripția nu poate curge pe perioada cât plata acestui drept a fost suspendată; în sprijinul susținerii referitoare la neprescrierea dreptului este aplicabilă, mutatis mutandis, Decizia nr.XXIII/2005 a ÎCCJ.
Toate aceste susțineri ale reclamanților au fost apreciate de instanța de fond ca neîntemeiate și au fost înlăturate, deoarece pretențiile deduse judecății sunt prescrise.
Dat fiind conținutul prevederilor art.1, art.3 alin. 1, art.7 alin.1 teza I și art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958, aplicabile în speță față de momentul de la care s-a solicitat a se plăti sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică (01.10.2000), dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut de la data la care aceștia au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba (constând din neplata sporului solicitat prin cererea de chemare în judecată) și pe cel ce răspunde de ea, sens în care sunt prevederile art.8 alin.1 din decretul precitat. Acesta este momentul în care urmare a intrării în vigoare a OG nr.83/2000, care a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 republicată - text ce constituia temeiul acordării sporului pretins prin acțiune - nu li s-a mai acordat magistraților sporul de stres. Acest moment coincide cu cel indicat de reclamanți ca fiind data de la care li se cuvine sporul în discuție, respectiv 01.10.2000.
Deci, de la data de 01.10.2000 a început să curgă termenul înăuntrul căruia puteau pretinde să li se plătească sporul.
Ținând seama de acest aspect, de prevederile art.12 din același decret (potrivit cu care în cazul prestațiilor succesive, de genul sporurilor salariale, curge un termen de prescripție distinct pentru fiecare asemenea prestație), de faptul că termenul general de prescripție, prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958, este de 3 ani, dar și de împrejurarea că pentru perioada de după intrarea în vigoare a noului Cod al (01.03.2003) sunt incidente și prevederile art.166 ale acestuia (care prevăd tot un termen de prescripție de 3 ani, calculat de la data la care dreptul salarial era datorat), rezultă că acțiunea putea fi formulată, fără a i se putea opune prescripția extinctivă, în perioada 01.10.2003-01.09.2007.
Or, cererea de chemare în judecată a fost introdusă în afara acestui interval de timp, respectiv la 18.06.2008, ceea ce înseamnă că în cauză este incidentă sancțiunea prescripției extinctive a dreptului la acțiune în sens material, consecința fiind aceea a respingerii acțiunii ca fiind prescrisă.
Fiind pronunțată în afara termenului în care a curs și s-a împlinit prescripția extinctivă, Decizia nr. 21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție la care fac referire reclamanții, nu poate avea efect suspensiv sau întreruptiv de prescripție, căci, prin definiție, o împrejurare ce constituie, potrivit legii, cauză de suspendare ori întrerupere a prescripției, trebuie să se producă înăuntrul termenului și nu după expirarea acestuia.
De altfel, date fiind prevederile art.14 și 16 din Decretul nr.167/1958, respectiva decizie nu constituie și nu poate fi asimilată unei cauze suspensivă ori întrerupătoare de prescripție.
Aceeași concluzie și în ce privește OG nr.83/2000, dispozițiile acesteia nefăcând parte din categoria actelor sau faptelor care au caracter suspensiv ori întreruptiv de prescripție, în sensul art.14 și art.16 din Decretul nr.167/1958.
Nu a existat nici o, legală ori de altă natură, în calea reclamanților, cât privește manifestarea intenției lor de a acționa în justiție pentru a obține recunoașterea dreptului la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și plata contravalorii acestuia, în perioada de după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, iar împrejurarea că nu au făcut-o în cadrul termenului legal de prescripție le este imputabilă. În măsura în care s-au considerat prejudiciați prin aceea că nu li s-a mai plătit un anumit spor salarial, ei aveau dreptul de a se adresa instanțelor judecătorești competente, la fel ca orice cetățean, ținând seama că și în cazul lor acționează prevederile art.21 din Constituție referitoare la accesul liber la justiție.
Cât privește Decizia nr. XXIII/2005 a ÎCCJ, care ar fi aplicabilă, mutatis mutandis, în susținerea tezei neprescrierii dreptului la acțiune, trebuie arătat că această hotărâre se referă la o altă problemă de drept decât cea dedusă judecății în prezenta pricină, astfel că nu putea fi avută în vedere în speța de față. Oricum, din conținutul ei nu reiese nici un argument privind o eventuală concluzie a instanței supreme în sensul că termenul de prescripție ar putea fi suspendat ori întrerupt și în alte cazuri decât cele reglementate de Decretul nr. 167/1958.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamanții -, G, -, criticând-o pentru nelegalitate. Invocând dispozițiile art.3041Cod pr.civilă, recurenții susțin în esență pronunțarea sentinței atacate cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în ceea ce privește modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune în speța dedusă judecății.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat, că nstanța de fond nu a făcut altceva decât să-și însușească "ad litteram" motivarea din întâmpinarea ministerului, ignorând aproape total argumentare a recurenților.
Pentru motivele arătate pe larg în acțiune, pe care le-au reluat și completat în recurs, recurenții apreciază că dreptul lor acțiune nu este prescris.
Astfel, este unanim acceptat de către doctrină și jurisprudență că stingerea prin prescripție a dreptului la acțiune constituie o sancțiune a neglijenței titularului acestui drept, care nu și l-a exercitat un timp îndelungat.
Pentru a putea fi sancționată prin prescripție pasivitatea titularului dreptului este necesar ca acest drept să fie născut și să fie actual (adică să existe).
Dreptul recurenților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică s-a născut odată cu reglementarea lui prin art.47 din Legea nr.50/1996.
Legiuitorul român, printr-o reglementare ambiguă - Ordonanța Guvernului României nr.83/01 octombrie 2000 - a creat aparența abrogării acestui drept; consecința a fost neacordarea efectivă a dreptului respectiv, începând cu data intrării în vigoare a OG nr.83/01 octombrie 2000.
Această aparență a fost curmată prin Decizia nr.21/10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite care a constatat că prevederile art.47 din Legea nr.50/1996 sunt în vigoare.
Succesiunea în timp a acestor acte normative impune să se rețină că dreptul la spor de suprasolicitare neuropsihică și risc al magistraților a fost instituit prin art.47 din Legea nr.50/1996, că acest drept a încetat aparent să mai existe la data de 1 octombrie 2000 (intrarea în vigoare a OG 83/2000), pentru ca, ulterior, la 10 martie 2008 să se constate printr-o Decizie a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii (obligatorie pentru instanțe - conform art. 329 al. ultim Cod proc. civilă), că acest spor li s-a cuvenit permanent, deci inclusiv în perioada în care el era aparent abrogat.
Neacordarea (neplata) efectivă a sporului solicitat prin acțiunea pendinte către recurenți a avut în perioada menționată o rațiune legislativă: aparenta abrogare prin OG nr.83/2000 a art.47 din Legea nt.50/1996. De aceea, nici pârâții nu puteau efectua plata la momentele respective, nici recurenții nu o puteau pretinde, întrucât se considera că legal, dreptul nu mai subzistă. Cu alte cuvinte, în perioada 1 octombrie 2000, până la apariția Deciziei nr.21/2008, plata acestui drept a fost suspendată, prin aparența legală creată de OG nr.83/2000.
Dreptul recurenților la acțiune pentru a pretinde acest spor s-a născut deci la data de 10 martie 2008, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție. Așa încât nu li se putea opune de către pârâți excepția prescripției exercitării dreptului la acțiune și nici prima instanță nu putea admite această excepție.
Dispozițiile OG nr.83/2000 au întrerupt prescripția; aceasta și-a reluat, cursul în momentul în care s-a constatat de către că dreptul stabilit prin art.33 alin.1 din Legea 50/1996 se cuvine în continuare, magistrații și personalul auxiliar menținându-și vocația la acesta.
Prescripția nu poate curge pe perioada cât plata unui drept a fost suspendată legal.
In concluzie, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege, dar prin interpretarea eronată a unor dispoziții legale (OG 83/2000) s-au considerat - greșit - abrogate.
Cu alte cuvinte, statului de drept nu-i este permis ca prin dispoziții legislative să îi lipsească, fără a fi sancționat în nici un mod, de drepturi bănești ce li se cuvin prin lege. De aceea prescripția nu ar putea fi invocată folosind ca argument propria-i activitate legislativă, neclară.
Este adevărat că - potrivit motivării sentinței atacate - situația invocată de recurenți nu se încadrează în dispozițiile art.13 și art.16 din Decretul nr.167/1958 privind suspendarea sau întreruperea prescripției și nici în dispozițiile art.166 al.1 din Codul Muncii cu privire la întreruperea prescripției în materia drepturilor salariale.
Aceasta însă nu înseamnă că se poate nega un caz particular de întrerupere a prescripției, apărut din inconsecvențe legislative ale Statului Român și care este de natură să prejudicieze propriii cetățeni ai acestui stat. Numai pentru că situația respectivă nu este prevăzută în lege nu înseamnă că ea nu există și că cei lezați nu pot apela la justiție pentru lămurirea ei. A considera altfel ar însemna încălcarea dispozițiilor art.4 cod civil și art.4 al.2 din Legea nr.303/2004, conform cărora, judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
De altfel, chestiunea întreruperii prescripției atunci când plata unui drept a fost suspendată legal (expres sau aparent - ca în speță), a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.XXIII din 12 decembrie 2005 dată într-un recurs în interesul legii. Decizia, prin rezolvarea dată, este "mutatis mutandis" - aplicabilă și în speța de față și permite concluzia că acțiunea reclamanților nu este prescrisă.
Este adevărat, așa cum se arată în sentință, că Decizia nr.XXIII/2005 se referă la un alt drept bănesc al magistraților (prima de vacanță) și nici nu au susținut recurenții că se referă strict la cele pretinse în prezenta cauză. Au invocat-o pentru că ea are valoare de principiu, în rezolvarea rațională și creatoare a unui caz de întrerupere a prescripției extinctive.
Prin soluția pronunțată, instanța a încălcat și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, orice restrângere a unui drept trebuie să fie prevăzută de lege.
"prevăzută de lege", în accepția jurisprudenței constante a CEDO, impune ca o anumită măsură a statului împotriva cetățeanului să aibă un temei în dreptul intern; ea vizează însă și calitatea legii în cauză, care trebuie să fie previzibilă în ce privește efectele sale (speța împotriva României; MC, hotărârea din data de 4 mai 2000, -. 28341/95, 52, CEDO 2000 - V). Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând seama de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (vezi împotriva Suediei, nr.1, hotărârea din data de 24 martie 1988, Seria A -. 130 61).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului motivează în Hotărârea din 25 iunie 2007, în cauza Sissanis împotriva României (cererea nr.23.486/02) publicată în Monitorul Oficial al României partea I, nr.784/24.XI.2008, că nu putem considera drept "lege" decât " o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă".
In speța de față, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.21/10.III.2008, constatând că dispozițiile OG nr.83/2008 nu au abrogat dreptul la spor de risc și suprasolicitare neuropsihică - amendând deci acest act normativ - a considerat în mod implicit că dispoziția din ordonanță care a fost interpretată de stat (prin ordonatorii săi de credite) în sensul abrogării dreptului nostru la sporul menționat nu a fost enunțată cu "suficientă precizie" și nu era deci "previzibilă" în sensul jurisprudenței CEDO.
Această situație face ca - în lumina hotărârilor CEDO citate mai sus - lipsirea recurenților de spor de risc și suprasolicitare neuropsihică în perioada 1 octombrie 2000 - 1 septembrie 2004 să nu aibă temei legal; lipsa temeiului legal al măsurii păgubitoare pentru aceștia a statului nu poate constitui în nici un caz temei legal pentru invocarea de către stat a prescripției dreptului nostru la acțiune; nu poți apela la protecția legii (invocarea prescripției, în speță), întemeindu-te pe conduita-ți proprie culpabilă și contrară legii.
Mai arată recurenții că motivarea din sentință că "nu a existat nicio, legală ori de altă natură, în cale reclamanților, cât privește manifestarea lor de a acționa în justiție pentru a obține recunoașterea dreptului la spor de risc" nu subzistă, față de cele argumentate mai sus.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința atacată sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrările dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul pentru considerentele de fapt și de drept ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prima instanță a soluționat corect excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile deduse judecății, prin legala interpretare și aplicare a art.283 și art.166 Codul Muncii, art.3 alin.1 art.7 alin.1, art.8 din Decretul nr.167/1958, neînsușindu-și motivarea din întâmpinare ci având propriile argumente de fapt și de drept în soluționarea excepției de ordine publică sus menționată.
Se va avea în vedere în acest sens că potrivit art.283 alin.1lit.c din Codul Muncii: "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune,în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat".
Totodată, potrivit art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, durata termenului general de prescripție în materia drepturilor de creanțe este de 3 ani.
Potrivit art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958: "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune".
Cât privește data nașterii dreptului la acțiune aceasta este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat, contestat ori data la care dreptul subiectiv trebuie exercitat.
Pe de altă parte, în ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, sunt aplicabile dispozițiile art.8 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă în conformitate cu care: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel ce răspunde de ea".
Concret, termenul de prescripție a început să curgă pentru fiecare prestație în parte din momentul plății lunare a indemnizației de încadrare".
În aceste condiții, în raport de data introducerii acțiunii, 18.06.2008 și în considerarea art.12 din decretul sus menționat, potrivit căruia: " în cazul când un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații succesive se stinge prin prescripție deosebită", se impune a se constata că în cauză dreptul la acțiune este prescris pentru întreaga perioadă sus-menționată.
În acest sens sunt de altfel și dispozițiile art.166 alin.1 Codul Muncii, care reglementează prescripția drepturilor salariale ce prevăd că: "Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".
Nu pot fi primite apărările recurenților-reclamanți cu privire la data la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv 10.03.2008, când a fost pronunțată Decizia nr.21 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care li s-a recunoscut dreptul la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% prevăzut de art.47 din legea nr.50/1996 și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000. Aceasta întrucât, potrivit art.21 alin.2 din OG nr.137/2000, termenul de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii faptei discriminatorii sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință despre săvârșirea ei. Ori, data cunoașterii pagubei cât și a celui ce răspunde de ea este data intrării în vigoare a OG nr.83/2000 ce a abrogat dreptul la sporul de risc și suprasolicitare cum legal a statuat prima instanță.
Nu trebuie neglijat că nu poate constitui moment al întreruperii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune decizia în interesul legii sus menționată, cu atât mai mult cu cât nu constituie un act de recunoaștere a dreptului, mai mult, decizia în interesul legii a fost pronunțată după împlinirea termenului de prescripție al dreptului la acțiune și nu până la împlinirea lui, cum prevăd dispozițiile art.16 din decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Se vor înlătura și susținerile recurenților-reclamanți, în sensul că prin soluția pronunțată s-ar fi încălcat jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza împotriva României, cauza Sissanis împotriva României), jurisprudența ce impune condiția pentru statele membre ca legile pe care le adoptă să fie previzibile în ceea ce privesc efectele produse, cerință ce nu o întrunește OG nr.83/2000.
Se va avea în vedere în acest sens, că în speță nu s-a pus în discuție fondul dreptului dedus judecății pentru a aprecia dacă dispoziția din OG nr.83/2008, în sensul abrogării dreptului la sporul sus menționat a fost enunțată cu "suficientă precizie" și deci nu ar fi previzibilă în sensul jurisprudenței
Ori, lipsa de precizie a fost amendată cum însăși recurenții susțin prin pronunțarea deciziei în interesul legii. În acest context, soluția constatării intervenției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada dedusă judecății se impune și din perspectiva Deciziei nr.21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, decizie obligatorie pentru instanțe, conform art.329 alin.3 Cod pr.civilă și care statuează asupra obligativității acordării sporului de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică, plății acestor drepturi,în mod actualizat și judecătorilor, din categoria cărora fac parte și autorii acțiunii, pentru acel interval de timp pentru care aceste pretenții nu sunt prescrise.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă va respinge recursul, ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința atacată, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții - reclamanți -, G, -, împotriva sentinței civile nr.41 din 15 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și Pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-(7937/2008), în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul Teleorman, Ministerul Economiei și Finanțelor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 28.05.2009
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./23.06.2009
Jud.fond:;
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Carmen Georgiana Comșa
