Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 404/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.6238/2009
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.404/
Ședința publică de la 27 ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Bodea
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții pârâțiCurtea de Apel Ploiești, Ministerul Justiției și Libertăților și Tribunalul Prahovaîmpotriva sentinței civile nr.1200 din data de 14.04.2008 pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți,intimatul pârâtMinisterul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,în calitate de expert în domeniul discriminării, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurențiiCurtea de Apel Ploiești, Ministerul Justiției și Libertăților și Tribunalul Prahovași intimații, Ministerul Finanțelor Publice
Procedura de citare nelegal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții viciul de procedură pentru termenul de azi cu intimatul Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că acesta nu a fost citat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului P, astfel cum s-a solicitat prin întâmpinarea depusă în faza procesuală a fondului. Totodată, se învederează Curții că s-au depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 27.01.2010, note de ședință din partea recurentului Ministerul Justiției și Libertăților.
Curtea, după deliberare, apreciază procedura de citare legal îndeplinită cu intimatul pârât Ministerul Finanțelor Publice, hotărârea recurată fiindu-i comunicată acestuia la sediul din B,-, sector 5.
Totodată, Curtea, având în vederea împrejurarea că recurenții, prin cererile de recurs, au solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 Cod proc. civilă, declară cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 04.03.2008 pe rolul Tribunalului Prahova - Secția civilă sub nr-, reclamanții, și au chemat în judecată pârâții Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Ploiești, Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând înlăturarea discriminării cauzată de prevederile OUG nr.146/2007 privind plata primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, în raport de art.2 lit.e pct.1 și art. 27 din OG nr.137/2000; acordarea despăgubirilor echivalente cu sumele reprezentând primele de concediu pe anii 2003-2006 inclusiv, actualizate cu indicele de inflație; obligarea pârâtelor Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Prahova să efectueze mențiunile cuvenite în carnetele de muncă.
Prin sentința civilă nr.1200/14.04.2008 pronunțată de Tribunalul Prahova, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor și Tribunalul Prahova, în consecință, fiind respinsă acțiunea față de acești pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive; a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții, și, în consecință, au fost obligați pârâții Curtea de Apel Ploiești și Ministerul d e Justiție să plătească reclamanților primele de concediu pe perioada 2003-2006, actualizate începând cu data scadenței până la data plății efective și să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale acestora.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, potrivit art.16-20 din OG nr.137/2000, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării reprezintă o instituție abilitată să aplice dispozițiile legale în materie de nediscriminare, având competența materială de a se pronunța cu privire la săvârșirea tuturor faptelor de discriminare, prin orice metodă și în orice domeniu de activitate. Prin urmare, în acțiunea formulată de reclamanți, nu are calitate procesuala, neexistând identitate între Consiliu și persoana care ar putea fi obligată la acordarea pretinselor prime de concediu.
Referitor la calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor s-a reținut că acesta nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituții, iar sub aspectul calității procesuale pasive a Tribunalului Prahovas -a reținut că reclamanții nu au avut calitatea de angajați ai acestuia, raporturile juridice de muncă pentru funcția de judecător stabilindu-se cu pârâta Curtea de Apel Ploiești.
Pe fondul cauzei, s-au avut în vedere dispozițiile art.411alin.1 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, introdus prin art.1 pct.38 din OG nr. 83/2000, potrivit căruia magistrații și celelalte categorii de persoane salarizate potrivit legii au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu o indemnizație brută sau, după caz, salariul de baza brut din luna anterioară plecării în concediu care se impozitează separat.
Ulterior, prin art.III al alin.2 din OG nr.33/2001 s-a prevăzut că se suspendă până la data de 31.12.2003 aplicarea prevederilor art.411alin.1 care cuprind dispoziții referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă, iar prin Legea nr. 386/2001 s-a dat un nou cuprins numai alin.3 al art.Il al acestei ordonanțe, prevăzându-se că pe perioada suspendării aplicării prevederilor menționate la alin.1 si 2 redevin aplicabile dispozițiile legale în materie existente la data intrării în vigoare a Legii nr. 188/1999, a OG nr. 83/2000 și OG nr.237/2000.
În conformitate cu art.12 al.4 din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr.743/2001, termenele prevăzute la art.II din OUG nr. 33/2001 au fost prelungite până la data de 31.12.2002, iar prin art.10 al.3 din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr.631/2002 s-a dispus prelungirea acelorași termene până la data de 31.12.2003.
Din probele administrate în cauză a rezultat că reclamanții au fost încadrați în funcția de judecător în cadrul Curții de Apel Ploiești, fiind îndreptățiți, potrivit actelor normative precizate, la plata primelor de concediu pe perioada 2003-2006. Pentru aceste considerente, tribunalul a admis acțiunea în baza art.155 din Codul muncii și a obligat pârâții Curtea de Apel Ploiești și Ministerul Justiției la plata primelor de concediu pe perioada 2003-2006 și la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă ale acestora, respingând în rest acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul Tribunalul Prahova la data de 29.04.2008, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților la data de 09.05.2008 și pârâta Curtea de Apel Ploiești la data de 29.04.2008, recursuri înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 02.11.2009 sub nr-.
În motivarea recursului,Tribunalul Prahovaa susținut nelegalitatea și netemeinicia hotărârii dată de instanța de fond și a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca prescrisă pentru perioada 2003 - 2004 și ca neîntemeiată perioada 2005 - 2006.
Se reiterează în recurs excepția prescripției dreptului la acțiune pentru plata primei de concediu pentru anii 2003 - 2004, susținută de dispozițiile art.1 și 7 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Astfel, "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", iar "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită". În plus, termenul de prescripție este de 3 ani, potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 și art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii.
În aceste condiții, în raport de data introducerii acțiunii, recurentul-pârât solicită să se constate că dreptul la acțiune este prescris pentru perioada anilor 2003-2004.
Pe fondul cauzei, se susține că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile deciziei nr.XXIII/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că magistrații și personalul auxiliar de specialitate sunt îndreptățiți la acordarea primelor de concediu numai pentru anii 2001 - 2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 411din Legea nr.50/1996. Așadar, de la 01.01.2003 dreptul la prima de vacanță a încetat să mai existe, nemaiputând fi valorificat pe calea unei acțiuni în justiție, deoarece legea nu-l mai prevede.
În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art.304 pct. 9 și 7 din Codul d e procedură civilă, Ministerul Justiției și Libertăților a susținut nelegalitatea și netemeinicia hotărârii dată de instanța de fond și a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Într-o primă critică, față de temeiul juridic invocat de către reclamanți, anume existența unei situații discriminatorii între magistrați și alte categorii profesionale, se susține lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Justiției justificat de faptul că numai puterea legiuitoare ar putea înlătura starea de discriminare care nu provine din modul de interpretare și de aplicare a legii.
Astfel, având în vedere principiul separației puterilor în stat reglementat de Constituția Românie, Parlamentul României este unica autoritate legiuitoare a țării. Legiuitorul a reglementat prin G nr. 146/2007 modalitatea de plată a primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006 și a înțeles să atribuie prima de concediu tuturor categoriilor de personal bugetar enumerate în art.1 alin.2.
În esență, cererea reclamanților are ca obiect o acțiune privind obligația de a da, respectiv obligarea pârâților la repararea pagubelor cauzate prin discriminare însă, conform dispozițiilor legale cuprinse în HG nr. 83/2005, Ministerul Justiției nu are nici o atribuție în acest sens.
Într-o a doua critică, se precizează că, în motivarea sentinței pronunțate, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că începând cu anul 2003 dreptul la prima de concediu pentru magistrați a fost abrogat, lucru confirmat și de decizia nr. XXIII din 12.12.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a recunoscut dreptul la prima de concediu pentru magistrați numai pe anii 2001-2002.
De aceea consideră că prin admiterea cererii de chemare în judecată instanța a încălcat prevederile art.329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
În concluzie, raportat la pretențiile deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, instanța trebuia să constate că dreptul la prima de concediu pentru anii 2003 - 2006 nu mai putea să fie pretins, acest drept începând să mai subziste cu începere de la 1 ianuarie 2003.
Mai mult, instanța de fond trebuia să aibă în vedere dispozițiile nr.OG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților (care constituia legea specială în domeniul salarizării acestei categorii profesionale ulterior Legii nr. 50/1996), act normativ care nu a mai prevăzut dreptul la prima de concediu pentru magistrați. În acest sens, apreciază că motivarea instanței de fond nu are suport legal, iar admiterea acțiunii și acordarea dreptului la prima de concediu pentru anul 2006 este nelegală.
Cu privire la capătul de cerere privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, menționează recurentul pârât Ministerul Justiției și Libertăților că acesta nu poate fi primit, deoarece se referă la drepturi salariale care nu sunt prevăzute de lege. Ori, în carnetele de muncă ale angajaților nu pot fi înscrise decât acele drepturi salariale și sporuri salariale care sunt acordate prin lege. În acest sens, solicită să se observe că plata primei de concediu pentru perioada anilor 2003 - 2006 ce formează obiectul prezentei cauze nu prezintă suport legal, nefiind prevăzut de lege.
Într-o ultimă critică, se susține că prevederea unor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea sau, dimpotrivă, prevederea, însă într-un alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale, de asemenea retribuită de la bugetul de stat, este o opțiune a legiuitorului și nu se poate reține tratamentul diferențiat ce urmează a fi sancționat, câtă vreme sunt în discuție situații obiectiv diferite, particulare.
Potrivit nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, indicată de către reclamanți ca și temei pentru pretențiile afirmate, prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate (. ) precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".
Ori, reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completări ulterioare, sintagma "exercitarea unor drepturi" referindu-se la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.
În plus, după cum a statuat constant instanța europeană, orice diferență de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
În cazul de față, este cert că nu poate fi vorba despre existența vreunei "comparabilități" sau, cu atât mai puțin, a unei "analogii" între situația magistraților și celelalte categorii de personal din sistemul justiției.
Jurisprudența Curții Constituționale s-a exprimat constant în sensul că principiul egalității în fața legii, consacrat de art.16 din Constituția României, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci presupune soluții diferite pentru situații diferite.
Raportat la prerogativele autorității legislative de a stabili drepturile salariale cuvenite diferitelor categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și având în vedere că prima instanță critică - sub aspectul unei atingeri aduse principiului egalității în fața legii, fără privilegii și discriminări, consacrat prin art. 16 din Constituție - dispoziții în vigoare cuprinse în nr.OUG146/2007, apreciază recurentul că în absența unei decizii a instanței de contencios constituțional care să constate că dispozițiile criticate sunt neconstituționale din acest punct de vedere, pretențiile afirmate prin acțiune sunt vădit nefondate.
De altfel, hotărârea instanței de fond cuprinde motive străine de natura pricinii în sensul că este motivată în drept pe dispozițiile art.411alin.1 din Legea nr.50/1996 și a dispozițiilor G nr. 33/2001, în timp ce reclamanții au formulat acțiunea raportat la dispozițiile art. 21 lit.e pct. (i) din G nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, situație cauzată de prevederile G nr. 146/2007 privind aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006. Motivele contradictorii și cele străine de obiectul sau natura cauzei echivalează cu o nemotivare.
În aceste condiții, prin reținerea de către instanța de fond a altor acte normative decât cele avute în vedere de reclamanți, precum și nepronunțarea asupra tuturor cererilor formulate prin acțiune (în speță discriminarea), instanța nu a motivat hotărârea pronunțată, motiv de modificare prevăzut de art.304 pct.7 din Codul d e procedură civilă.
În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art.304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, Curtea de Apel Ploiești a susținut nelegalitatea și netemeinicia hotărârii dată de instanța de fond și a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței și, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Arată că intimații reclamanți au avut calitatea de magistrați, judecători la Curtea de Apel Ploiești, în prezent fiind pensionați.
Prin art.1 pct.38 al OUG nr. 83/2000 a fost completată Legea nr.50/1996, prin introducerea articolului 411, text de lege care a instituit dreptul la prima de vacanță pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, însă acest drept a fost suspendat prin acte normative succesive.
Prin decizia nr. XXIII/12.XII.2005 pronunțată în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că în aplicarea art.411din Legea 50/1996, prima de concediu, pe lângă indemnizația de concediu pentru magistrați, se acordă numai pentru perioada 2001 - 2002.
Prin urmare, s-a dat o interpretare obligatorie a legii, ce nu mai poate constitui obiectul nici unei discuții. Mai mult, prin OUG nr.177/2002 s-au abrogat explicit drepturile magistraților la plata unei prime de concediu, până la noua reglementare din 2006.
OUG nr.146/2007 a dispus plata primelor de concediu a căror plată a fost suspendată în perioada 2001-2006. Ori, pentru magistrați plata a fost suspendată numai pentru anii 2001-2002, ulterior acest drept încetând să mai existe, astfel că nu se poate susține că a fost suspendat și ar intra sub incidența OG nr.146/2007.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea atacată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele invocate după cum prevede art.3041Cod de procedură civilă, Curtea constată recursurile fondate pentru următoarele considerente:
O primă critică în recurs formulată de recurentul pârât Tribunalul Prahova vizează excepția de ordine publică a prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 2003-2004. Acest aspect va fi cercetat de C în conformitate cu dispozițiile art.3041Cod procedură civilă care permit instanței de recurs să cerceteze toate aspectele invocate de fapt și de drept de părți sau invocate din oficiu de instanță, în măsura în care vizează aspecte de ordine publică (precizare necesară deoarece față de pârâtul Tribunalul Prahova acțiunea a fost respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, astfel că sunt lipsite de interes considerațiile acestui recurent asupra fondului dreptului dedus judecății).
Pretențiile intimaților reclamanți, formulate în calitatea lor de foști magistrați, împotriva foștilor ordonatori de credite reprezintă un conflict de drepturi astfel cu este acesta definit de art.281 din Codul muncii.
Fiind stabilită natura juridică a pretențiilor, sunt deplin aplicabile dispozițiile de procedură, precum și cele referitoare la exercițiul dreptului la acțiune prevăzute de dreptul muncii. Ori, art.283 alin. 1 lit. c) Codul muncii prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Cum plata primelor de concediu aferente anilor 2003-2004 nu respectă această condiție de exercițiu, acțiunea fiind promovată pe rolul instanței la 04.03.2008, Curtea va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru aceste pretenții și va modifica corespunzător sentința instanței de fond.
În ceea ce privește soluția dată de tribunal fondului cauzei, de admitere a pretențiilor aferente perioadei 2005-2006, recurenții pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Curtea de Apel Ploiești au invocat dispozițiile art.304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținând că hotărârea este nelegală și netemeinică deoarece instanța a analizat greșit probele administrate in cauza si a aplicat greșit legea.
În limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fie atunci când nesocotește o normă de drept substanțial, fie atunci când interpretează eronat o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanța ar fi culpabilă când ignoră o lege ce este în vigoare la data judecații sau când, deși recurge la texte de lege aplicabile litigiului, le dă o greșită interpretare.
În primul rând, trebuie precizat că reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune având ca obiect despăgubirea lor pentru prejudiciul produs prin discriminarea la care au fost supuși urmare edictării OUG nr. 146/2007, în sensul că dreptul la plata primei de concediu a fost recunoscut, începând cu anul 2003, numai în favoarea personalului auxiliar de specialitate din instanțe, iar nu și în favoarea categoriei profesionale a magistraților.
În argumentarea în fapt și în drept a cererii, reclamanții au precizat expres că dreptul la această primă a fost abrogat pentru magistrați prin OUG nr. 177/2002, act normativ ce a stat la baza deciziei în interesul legii nr. XXIII din 12.12.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, însă cauza acțiunii o constituie discriminarea produsă prin OUG nr. 146/2007, iar nu dispozițiile art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996.
Ori, instanța de fond a admis acțiunea pentru anii 2005-2006 pe considerentul existenței dreptului la prima de concediu pentru magistrați, prevăzut de Legea nr. 50/1996, neargumentând nici situația de discriminare și nici dezlegarea dată în drept de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Curtea apreciază că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale.
Criticile recurenților pârâți, astfel cum au fost sintetizate mai sus, nu pot fi analizate fără a se ține seama de faptul că, de la data pronunțării sentinței de fond și până în prezent, au intervenit modificări în ordinea juridică în sensul că în iulie 2008 Curtea Constituțională a declarat neconstituționale o serie de texte din OG nr. 137/2000, aceste decizii fiind obligatorii a fi aplicate.
Astfel, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 din OG nr.137/2000, invocate de reclamanți pentru acordarea primei de concediu, ca urmare a unei discriminări, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr.818/03.07.2008 a Curții Constituționale (similar și în deciziile nr.819, nr.820 și nr.821/03.07.2008). A stabilit instanța de contencios constituțional că textele indicate anterior contravin principiilor Constituției, în măsura în care din aceste texte de lege se desprinde înțelesul că instanța de judecată are competența de a anula ori de a refuza aplicarea prevederilor unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și de a le înlocui cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Așa fiind, câtă vreme nu există o reglementare legală a dreptului la prima de concediu, pe lângă drepturile salariale prevăzute de lege, în favoarea categoriei magistraților, instanța nu are în nici un fel competența de a aplica dispoziții prevăzute în Legea nr. 50/1996, aplicabile însă altor subiecte de drept, respectiv personalului auxiliar de specialitate din instanțe, față de care reclamanții s-au considerat discriminați, pentru a restabili un eventual echilibru între subiectele de drept. A proceda în sens contrar, adică aplicarea unor dispoziții reglementate strict unor situații premisă, situației reclamanților care nu se încadrează în ipoteza lor ar însemna ca instanța să încalce principiul constituțional al separației puterilor în stat și să își aroge putere executivă, ceea ce, evident, nu este posibil.
Așadar, temeiul invocat de reclamanți pentru discriminarea afirmată nu poate fi primit de instanță, caz în care se va analiza legislația în vigoare la data drepturilor pretinse pentru a stabili legalitatea și temeinicia hotărârii.
Curtea reține că dreptul la prima de concediu, egală cu indemnizația brută sau, după caz, cu salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistrați și personalul auxiliar a fost reglementat de art. 411alin.1 din Legea nr. 50/1996 republicată, text introdus prin OUG nr. 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.
După cum arată însuși titlul său, Legea nr. 50/1995 republicată avea ca obiect de reglementare salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, referindu-se în concret la magistrați, personal de specialitate juridică asimilat acestora, precum și la personalul auxiliar de specialitate din instanțele judecătorești.
Încercându-se o reglementare separată a salarizării magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora, de reglementarea similară pentru personalul auxiliar de specialitate, a fost edictată OUG 177/2002, aprobată ulterior cu modificări prin Legea nr. 347/2003. Această ordonanță de urgență privea numai salarizarea și alte drepturi ale magistraților, iar prin art. 50 alin. 2 se abrogau expres dispozițiile art. 11și celelalte dispoziții din Legea nr. 50/1996 referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora, potrivit legii.
În concluzie, dreptul la prima de concediu pentru magistrați recunoscut prin art. 411alin.1 din Legea nr. 50/1996 republicată a încetat la 1.01.2003, prin intrarea în vigoare a OUG nr. 177/2002. În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. XXIII/12.12.2005 care însă, prin dispozitiv, stabilește că prima de concediu pentru magistrați și personalul auxiliar se acordă numai pentru anii 2001 și 2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 411alin.1 din Legea nr. 50/1996.
Textul în discuție a continuat să producă efecte juridice pentru categoria profesională a personalului auxiliar de specialitate din instanțe și parchete, până la abrogarea prin OG nr. 8/2007, fiind însă înlocuit cu o reglementare similară (art. 23).
Este adevărat că, deși acest drept subzista, exercițiul dreptului a fost suspendat prin art. 3 alin. 2 din OUG 33/2001, până la data de 1.01.2002. Ulterior, termenul de suspendare a fost prelungit până la 31.12.2002 prin art.12 alin. 4 din Legea bugetului de stat pe anul 2002 (legea nr. 743/2001) și până la 31.12.2003, prin art.10 alin. 3 din Legea bugetului de stat pe anul 2003 (legea nr. 631/2002).
Dacă în aceste acte normative se face trimitere directă la suspendarea aplicării prevederilor art. 411alin.1 din Legea nr. 50/1996 republicată, suspendarea operând până la 31.12.2003 după cum s-a arătat anterior, începând cu 1.01.2004 suspendarea a continuat, fiind dispusă succesiv prin legile bugetului de stat pe fiecare an, legile făcând referire la "prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă". În acest sens sunt dispozițiile art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004 și art.5 alin.5 din Legea nr. 379/2005.
Din interpretarea acestor norme rezultă un argument în plus pentru netemeinicia pretențiilor intimaților reclamanți: la nivelul anului 2003, exista o abrogare expresă a normei vizând prima de concediu cât îi privește pe magistrați și cei asimilați lor, dar și o prelungire a termenului de suspendare a aplicării dreptului, care avea efect prin raportare la personalul auxiliar de specialitate.
Suspendarea a încetat așadar la 31.12.2006. Prin Legea bugetului de stat pe anul 2007 nu mai există nici o prevedere similară, aspect de altfel corelat cu împrejurarea că în anul 2007 fost edictată legea de salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești, prin OUG 8/2007, după cum s-a arătat anterior, dar și cu faptul că Guvernul a emis OUG nr. 146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006
Această ordonanță de urgență reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001 - 2006. Intră în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile ordonanțe de urgență: funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din justiție, membrii corpului diplomatic și consular al României, precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale, începând cu anul intrării acestora în vigoare.
În concluzie, intimații reclamanți nu au dreptul la plata primei de concediu pentru anii 2005-2006. Urmează așadar a se constata că prima instanță a făcut o aplicare greșită a normelor juridice ce reglementează prima pentru concediul de odihnă a magistraților, norme expuse anterior, că a nesocotit dispozițiile art. 329 alin. 3 Cod de procedură civilă, iar din această perspectivă recursurile sunt fondate și vor fi admise.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile și va modifica hotărârea corespunzător celor arătate anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurenții pârâți Curtea de Apel Ploiești, Ministerul Justiției și Libertăților și Tribunalul Prahova împotriva sentinței civile nr.1200/14.04.2008 pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți,intimatul pârâtMinisterul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că:
Respinge pretențiile aferente perioadei 2003-2004 ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
Respinge acțiunea pentru perioada 2005-2006 ca neîntemeiată.
Menține celelalte dispozițiilor ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27.01.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER,
Red./ tehn.
2 ex./24.02.2010
Tribunalul Prahova
Judecători; -
Președinte:Rotaru Florentina GabrielaJudecători:Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu Simona, Bodea
