Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 7418/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 5347/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 7418R
Ședința publică de la 14 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Florentina Dragomir
JUDECĂTOR 2: Nadia Raluca Ilie
JUDECĂTOR 3: Dragoș A -
GREFIER -
Pe rol, judecarea recursurilor formulate de recurenții: G și. împotriva sentinței civile nr.4171 din 18.05.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, având ca obiect - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul G prin avocat, ce depune împuternicire avocațială nr.163/26.10.2009, aflată la fila 22 dosar, recurenta prin consilier juridic, cu delegație la fila 23 dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea/combaterea recursurilor.
Recurentul G, prin avocat solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată. Obligarea recurentei SC SA la plata drepturilor bănești compensatorii, conform dispozițiilor art.64 pct.1 din Contractul Colectiv de Muncă, având în vedere profitul societății. În contractul colectiv de muncă se stipulează că se vor plăti salarii brute, iar sarcina plății contribuțiilor la asigurările sociale revine angajatorului. Această plată a drepturilor bănești nu este la latitudinea angajatorului, astfel că, potrivit dispozițiilor art.1010 civ. coroborate cu prevederile art.978 din Codul Civil și analizând sintagma "se poate da", apreciază că, această sintagmă semnifică lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensații la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare care în prezent este prosperă și astfel, cele 11 salarii compensatorii pot fi acordate salariatului.
Cât privește al II-lea capăt al cererii de recurs, privind restituirea contribuțiilor la asigurări sociale, instanța de fond în mod netemeinic și nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu. De asemenea, solicită acordarea daunelor morale, apreciind că s-a făcut dovada acestui prejudiciu. Cu cheltuieli de judecată. În ceea ce privește recursul formulat de, solicită respingerea acestuia ca nefondat. Cu cheltuieli de judecată.
Recurenta, prin avocat, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat. Cât privește recursul formulat de G, solicită respingerea acestuia ca nefondat, în cauza de față, situația financiară nu a permis plata drepturilor compensatorii, fiind îndeplinite dispozițiile art.78 din Contractul Colectiv de Muncă.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4171/18.05.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulata de reclamantul G în contradictoriu cu pârâta SC SA; a obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de bani echivalentă contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat în urma concedierii.
A obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de 700 lei reprezentând onorariu de avocat.
A respins acțiunea în rest.
În considerente a reținut că reclamantul Gas olicitat, în contradictoriu cu pârâta, obligarea pârâtei la plata a 11 salarii compensatorii, conform contractului colectiv de muncă, în cuantum de 19800 lei, obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat în suma de 279 lei, daune morale în cuantum de 10.000 lei și cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 115/03.02.2009, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, prin concediere, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta. În conformitate cu art. 7 din decizia menționată, reclamantului i s-a acordat o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii.
Referitor la cererea de a fi obligată pârâta la plata a 11 salarii compensatorii, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare. Pe de o parte, din formularea art. 64 alin.1 din CCM rezultă că acordarea a 12 salarii brute, în cazul concedierilor ce nu țin de persoana salariatului, nu este o obligație a angajatorului, ci o latitudine, salariații fiind de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului. De asemenea, tribunalul a mai reținut că acordarea acestor salarii este condiționată și de situația financiară a societății, de posibilitățile sale reale de plată. Ori, această împrejurare nu rezultă din contul de profit și pierderi depus de către reclamantă la dosarul cauzei.
Pe de altă parte, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, la nivelul societății pârâte a avut loc o reorganizare a societății prin care a fost aprobat numărul maxim de salariați la 330, cu consecința desființării unui număr de 129 de locuri de muncă. Această reorganizare a fost impusă de rațiuni economice și tot din aceleași rațiuni s-a luat decizia de a se acorda doar un salariu compensatoriu persoanelor cărora le-au încetat contractele individuale de muncă, în caz contrar societatea fiind pusă în situația de a nu avea posibilitatea de a achita salariile persoanelor rămase angajate.
Coroborând cele expuse anterior, tribunalul a apreciat că nu există nici un temei legal sau contractual prin care pârâta să fie obligată la plata celor 11 salarii compensatorii solicitate de către reclamant.
Referitor la cererea având ca obiect restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, tribunalul a apreciat că este doar în parte întemeiată. Astfel, conform art. 55 alin.2 din Legea nr.571/2003 și art. 68 lit. l) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscale, sunt incluse în categoria veniturilor impozabile și veniturile reprezentate de compensații bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, motiv pentru care în mod corect a fost reținut și virat impozitul de 16%.
Dispozițiile art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul Fiscal potrivit cărora sumele reprezentând plățile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât baza de calcul în situația dedusă judecații o constituie salariul brut, deci venitul din care nu s-au dedus contribuțiile obligatorii legale, iar nu venitul net.
De asemenea, în aceeași ordine de idei, tribunalul a apreciat că în mod corect i s-a reținut contribuția de asigurări sociale de sănătate și contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, întrucât art. 257 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 95/2006 dispune că persoana asigurată are obligația plății unei contribuții bănești lunare pentru asigurările de sănătate care se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. Or, daca s-a stabilit că veniturile din plăți compensatorii raportate la salariul brut realizat anterior concedierii sunt supuse impozitării, atunci și contribuțiile de asigurări de sănătate sunt datorate.
În ceea ce privește contribuția la asigurări sociale, potrivit art. 21 alin.6 din Legea nr. 19/2000, pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii, se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale, astfel că în mod eronat s-a reținut reclamantului această contribuție.
De asemenea, din înscrisul aflat la fila nr. 7 dosarului, instanța a constatat că pârâta i-a reținut reclamantului și contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, deși art. 14 alin 2 lit. e) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2000 interzice acest lucru. De altfel, pârâta însăși a recunoscut în cuprinsul întâmpinării că nu ar fi trebuit să rețină contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, aceasta susținând fără temei că nici nu au avut loc respectivele rețineri.
Referitor la cererea privind acordarea sumei de 10.000 lei reprezentând daune morale, tribunalul a constatat că temei al acordării acestora îl reprezintă prejudiciul suferit de reclamant. Sarcina dovedirii prejudiciului revine reclamantului, conform art. 1069 Cod civil. Or, în cauză, tribunalul a constatat că reclamantul nu a indicat în motivarea acțiunii în ce mod a fost prejudiciat și prin ce acțiune a pârâtei și nici nu a produs vreo probă din care să rezulte existența acestui prejudiciu, pentru ca apoi instanța să poată aprecia asupra necesității reparării sale.
Față de considerentele menționate, tribunalul a admis în parte acțiunea, în sensul în care a obligat pârâta la restituirea către reclamant a contribuției de asigurări sociale și a contribuției individuale la bugetul asigurărilor pentru șomaj reținute în mod eronat, respingând în rest acțiunea, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat, instanța, raportat la partea din acțiune admisă, le-a admis în parte, respectiv a obligat pârâta la plata cu acest titlu a sumei de 700 lei, temeiul de drept fiind art. 276. pr.civ.
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs G și SC SA, înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului, reclamantului a arătat că prin sentința civilă nr.417/18.05.2009 pronunțată în dosarul - al Tribunalului Bucureștia fost respinsă cererea de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtei la plata a 11 salarii compensatorii conform contractului colectiv de muncă în cuantum de 19800 lei, daune morale în cuantum de 10 000 lei, admițând doar capătul al doilea de cerere, privind obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, fără a avea motive temeinice și un fundament legal.
Instanța a apreciat faptul că nu este întemeiată solicitarea recurentului cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, întrucât din formularea art. 64, alin.1, lit. a) rezultă că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situația concedierii colective ce nu țin de persoana salariaților, nu este o obligație a angajatorului, ci o latitudine.
Cât privește această motivare, în sensul că acordarea compensațiilor nu este o obligație, ci o latitudine a angajatorului, pe motiv că angajații au fost de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului colectiv de muncă la nivelul societății, legată de situația financiară a societății, este netemeinică și nelegală, întrucât din interpretarea art. 64 alin.1 lit. a) rezultă că nu este vorba de o condiție pur protestativă, ci de o condiționare a plății acestor compensații, în funcție de situația financiară, mai ales că în materia dreptului muncii orice dispoziție ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoare angajatului, nu a angajatorului.
Așadar, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta. Din actele contabile depuse la dosar, extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro.
Având în vedere profitul societății de peste 6 milioane de euro, consideră că este întemeiată solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute, conform art. 64 alin.1 lit. a) din contractul colectiv de muncă, întrucât, potrivit art. 236 alin.4 Codul muncii "contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64, alin.1 lit. a) din contractul colectiv de muncă.
În considerentele hotărârii se regăsesc o serie de contradicții, respectiv faptul că acordarea celor 12 salarii este o latitudine a angajatorului și faptul că acordarea celor 12 salarii este condiționată de situația financiară a societății.
Instanța nu stabilește: acordarea salariilor compensatorii este o latitudine a angajatorului, astfel fiind vorba de o condiție pur potestativă, sau este condiționată de situația financiară, întrucât ceste condiții se exclud reciproc.
Motivarea instanței nu reflectă probele administrate în cauză, ci aspectele prezentate de pârâtă prin întâmpinare, având în vedere cele prezentate mai jos:
Reține că acordarea compensațiilor este condiționată de situația financiară a pârâtei, de posibilitățile sale reale de plată, apreciind că din extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că în anul 2008 s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro nu reflectă situația financiară, astfel, rezultă indubitabil faptul că s-a avut în vedere doar fluxul numerar depus de către pârâtă, care nu reflectă in nici un caz situația financiară, întrucât fluxul de numerar este parte integrantă a balanței lunare care mai conține și ordinele de plată privind încasări și plăți, iar aceste balanțe lunare însumate reprezintă bilanțul contabil.
Mergând mai departe, recurentul a observat că instanța a făcut aprecieri fără a avea nici o proba în acest sens, respectiv că, conform înscrisurilor de la dosar, reorganizarea societății a fost impusă de rațiuni economice și tot din aceste rațiuni s-a acordat un singur salariu compensatoriu.
Aceste motivări nu sunt susținute de nici un înscris, întrucât prin adresa nr.47509/17.12.2008 către reprezentanții salariaților, se precizează că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăți de natură economică, ci pe considerente organizatorice.
În ceea ce privește restituirea contribuțiilor la asigurările sociale, instanța in mod netemeinic și nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, mai ales că, calitatea de salariat a recurentului a încetat, iar această despăgubire a fost acordată după încetarea contractului individual de muncă; potrivit legii, aceste contribuții se rețin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să rețină contribuțiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.
Instanța a respins capătul al treilea de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că recurentul nu făcut dovada unui prejudiciu, însă simplul fapt că pârâta l-a obligat să îi solicite aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu, mai ales că din bilanțul contabil rezultă că domnii administratori și manageri, în loc să plătească salariile compensatorii, și-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în fața instanței se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ, arătând instanței că nu au bani, practic nu au bani "de dat".
Pentru aceste motive, recurentul solicită admiterea recursului și modificarea sentinței civile nr.4171/18.05.2009 pronunțate în dosarului nr- al Tribunalului București, ca fiind netemeinică și nelegală și pe fond, admiterea cererii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată, atât la fond cât și în recurs.
Prin recursul formulat, SC SA arată că Ordinul nr. 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, prevede la lit. a) capitolul II punctul 18: "Baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asigurații care se regăsesc în situațiile de la art. 5 alin. 1 pct. I și II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale si veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situații, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deținut una din calitățile de la art. 5 alin. (1) pct. I și II din lege."
Mai mult, art. 26 din Legea nr. 19/2000, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, printre care nu se includ compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaților.
Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuției la asigurările sociale, iar SC, în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția la fondul de asigurări sociale.
Pornind de la această interpretare greșita asupra naturii acestor venituri, instanța de fond a considerat, în mod eronat, ca a fost reținută și virată contribuția la acest fond special.
Or, această încadrare juridică greșită a determinat și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile în materia contribuțiilor datorate fondurilor speciale. Totodată, această contribuție reținută la sursă a fost virată, astfel încât ea nu se mai regăsește la societate. În plus, pentru suma respectivă, a virat în contul fondului special, contribuția care revine, potrivit legii, inclusiv angajatorului.
Instanța de fond în mod greșit a constatat că reclamantului G i-a fost reținută contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj din compensația acordată cu ocazia concedierii colective.
Astfel, din analiza statelor de plată, atât cel depus la dosarul cauzei de către reclamant și invocat în motivarea sentinței atacate, cât și din cel anexat prezentului recurs, se poate constata, fără urmă de dubiu, că nu a încălcat dispozițiile imperative statuate de art. 14 alin. 2 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimulare a forței de muncă, care interzic reținerea acestei contribuții.
O dată cu plata drepturilor cuvenite la zi reclamantului, acestuia i-a fost acordată și o compensație cu ocazia concedierii colective, la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioara concedierii.
Eroarea instanței de fond provine din faptul că din statul de plată apar ca fiind reținute contribuția de asigurări sociale, contribuțiile de asigurări sociale de sănătate, contribuția individuala la bugetul asigurărilor pentru șomaj și impozitul pe venit.
Instanța nu a observat însă că, pe lângă compensația acordată, în statul de plată apar și drepturile cuvenite la zi, până la încetarea contractului individual de muncă.
Asupra acestor drepturi angajatorul a calculat, reținut și virat contribuția la bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Analizând statul de plată, apare ca evident faptul că procentul de 0,5% reprezentând contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj a fost calculat la diferența dintre venitul brut total (2.520 lei) și compensație (1.800 lei), astfel că, din compensația acordată, societatea a calculat, reținut și virat doar impozitul, contribuția de asigurări sociale și contribuțiile de asigurări sociale de sănătate.
Având în vedere cele anterior expuse, recurentul solicită instanței să constate că nu a calculat și nu a reținut contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj din compensația acordată cu ocazia concedierii.
Urmare a celor precizate, recurentul solicită instanței să constate că hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșita a legii.
Recurentul solicită instanței admiterea recursului astfel cum formulat, să constate nelegalitatea și netemeinicia sentinței civile nr. 4171pronunțate la data de 18.05.2009 de către Tribunalul București - Secția a--a Litigii de munca și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, iar prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună modificarea în parte a acesteia și pe fond:
- să se constate temeinicia și legalitatea reținerii contribuției la bugetul asigurărilor sociale față de compensația acordata cu ocazia concedierii colective și, pe cale de consecință, să respingă cererea cu privire la restituirea acestei contribuții;
- să se constate că societatea nu a calculat și nu a reținut contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj din salariul compensatoriu acordat la concediere.
Cercetând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că acestea sunt nefondate.
Astfel, cât privește recursul declarat de reclamant, în mod corect a reținut prima instanță absența oricărui temei al obligației angajatorului de a acorda 12 salarii compensatorii, de vreme ce, din modul cum a fost redactată clauza art. 64 alin. 1 lit. a) din contractul colectiv de muncă, nu rezultă intenția angajatorului de a se obliga, ci numai o latitudine, respectiv posibilitatea de a aprecia dacă acordă sau nu aceste compensații fără a fi condiționat de lege decât pentru valoarea unui salariu compensatoriu.
Prin urmare, nu se poate vorbi nici măcar de o condiție pur potestativă, ci de însăși absența asumării unei obligații prin clauza care întemeiază acțiunea, astfel, sancțiunea unei clauze conținând obligație pur potestativă din partea debitorului, este nulitatea acelei clauze, iar nu obligarea debitorului la ceea ce nu a înțeles să-și asume.
Din perspectiva anterior expusă, nu se poate reține nici că obligația este grevată de condiție rezolutorie, aceea ca situația financiară "să permită" acordarea de 12 salarii compensatorii, întrucât clauza nu este formulată în astfel de termeni: "va acorda, dacă situația financiară o permite", ci "poate acorda, în funcție de situația financiară a societății.", ceea ce poate reprezenta temeiul unor negocieri ulterioare, cu ocazia concedierilor colective, asupra cuantumului compensației, ținând cont de situația financiară a unității, dar în niciun caz, izvorul unei obligații cert determinate de a acorda despăgubirile pretinse.
În caz contrar, ar însemna ca instanța să se substituie angajatorului nu numai pentru a sancționa o disponibilitate ca obligație, dar și pentru a aprecia asupra a ceea ce reprezintă situația financiară anticipată avută în vedere de părți la momentul încheierii contractului colectiv de muncă, a cărei configurație să dea naștere obligației de plată a 12 salarii drept despăgubire, mai ales că aceasta nu poate rezida numai în nivelul profitului la sfârșitul anului 2008, ci se poate raporta la o realitate mult mai amplă, cum ar fi perspectivele de evoluție a societății comerciale, perspectivele economice, în general, intenția de plasare a resurselor financiare ale unității, în condițiile în care nu se poate reproșa angajatorului că dispune de propria investiție, asumându-și și riscul acesteia.
Prin urmare, în absența unor negocieri ferme cu privire la acordarea compensațiilor pretinse, deopotrivă imputabilă patronatului și reprezentanților salariaților, prin care să se stabilească atât nivelul compensațiilor, cât și să se convină, de comun acord, asupra a ceea ce înseamnă "în funcție de situația financiară a societății", nu se poate pretinde instanței să intervină pentru a suplini opțiunile părților, lipsa negocierii, absența manifestării lor concordante de voință, ceea ce nu este totuna cu interpretarea contractului pe baza voinței reale și rezonabile a părților, întrucât aceste reguli de interpretare devin necesare când clauza este neclară. În speță însă, clauza este clară sub aspectul absenței intenției ferme de a se obliga, neputându-se opune nici regula potrivit căreia contractul trebuie interpretat în sensul în care produce efecte, iar nu în felul în care nu produce niciun efect, pentru că nici această regulă nu poate merge până la a sancționa și transforma o posibilitate într-o obligație, altfel, ar însemna ca nici legea, nici contractele să nu poată conține clauze care să creeze posibilitatea, disponibilitatea, pentru că s-ar supune riscului ca aceasta să fie suplinită și complinită de instanță, în sensul de aos ancționa ca obligație juridică certă și determinată.
Or, dreptul civil prevăzut o atare posibilitate, fără aos ancționa în sensul de aot ransforma într-o veritabilă obligație, ci, cel mult, cu nulitatea, în cazul obligaților potestative, consecința fiind, și de această dată, nevalabilitatea clauzei, care nu poate genera drepturi și obligații și nu poate constitui temeiul valid al pretențiilor bazate pe ea.
De asemenea, dacă regula anterior expusă s-ar interpreta în sensul pe care încearcă reclamantul-recurent să-l acrediteze, nu și-ar mai avea rostul o alta, deopotrivă aplicabilă în materia dreptului muncii, a interpretării în favoarea celui care se obligă, de la care nu există nicio derogare în beneficiul salariaților, astfel cum se susține prin calea de atac.
În consecință, pe baza celor expuse, Curtea constată că reclamantul-recurent nu dispune, nici prin lege, nici prin contract, de un temei la baza dreptului cert și determinat pretins.
Cât privește motivele de recurs referitoare la contribuțiile de asigurări sociale datorate, în mod legal, în baza art. 257 alin. 2 lit. a) din legea nr. 95/2006, a stabilit prima instanță că, prin însăși caracterul venitului de a fi brut, e susceptibil de deducerea impozitului și automat, în considerarea textului anterior menționat, a contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate, neputându-se opune o înțelegere contrară a părților, prin care nu s-a stipulat acordarea unor despăgubiri nete la nivelul salariului brut, ci a unui salariu brut compensatoriu, de esența căruia este deducerea contribuțiilor prevăzute de lege.
În fine, cât privește motivul legat de plata daunelor morale, în mod temeinic s-a statuat că nu s-a produs dovada prejudiciului moral, întrucât prin fapta ilicită reținută, de virare a contribuțiilor de asigurări într-un cuantum mai mare decât cel stabilit de lege, prejudiciul din acest punct de vedere fiind material și susceptibil de a fi compensat ca atare, iar nu prin dezdăunări morale.
Referitor la recursul pârâtei SC SA, Curtea constată că aceasta nu poate invoca, pentru a-i reține fostului salariat, contribuția de asigurări sociale, prevederile lit. A capitolul II pct. 18 din Ordinul nr. 340/2001 privitoare la veniturile care alcătuiesc baza de calcul al acesteia și nici dispozițiile art. 26 din Legea nr. 19/2000, care reglementează categoria veniturilor pentru care nu se datorează această contribuție, de vreme ce, pentru ipoteza care interesează cauza, există text expres, special și prin aceasta, aplicabil cu prioritate, anume art. 21 alin. 6 din Legea nr. 19/2000, cu conținutul întocmai relevat de prima instanță, care dispune că în cazul persoanelor care beneficiază de plăți compensatorii, contribuția de asigurări sociale se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Este însă fondat motivul referitor la reținerea contribuției individuale la bugetul asigurărilor de șomaj, dat fiind că, potrivit statului de plată depus la fila 10 a dosarului de recurs, această reținere a operat numai față de valoarea reprezentând drepturile bănești pentru activitatea prestată, la zi, iar nu și față de compensația acordată.
În consecință, în aplicarea art. 312 alin.1-3 rap. la art. 3041. pr. civ. recursul declarat de SC SA va fi admis și sentința modificată în parte, în sensul de a obliga pârâta să restituie reclamantului numai contribuția de asigurări sociale, ca fiind reținută nelegal, menținând restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât, cu domiciliul în Otopeni,-, -4,.3,.19, jud. I împotriva sentinței civile nr.4171/18.05.2009 pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata SC SA, cu sediul în B ---67, sector 1.
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC SA, cu sediul în B ---67, sector 1 împotriva sentinței civile nr.4171/18.05.2009 pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- în contradictoriu intimatul-contestator, cu domiciliul în Otopeni,-, -4,.3,.19, jud.
Modifică în parte sentința atacată, în sensul că obligă pârâta să restituie reclamantului contribuția de asigurări sociale, reținută necuvenit.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.12.2009.
JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 EX./16.12.2009
Jud. fond:
Cu opinia separată a doamnei judecător în sensul admiterii recursului formulat de G, modificării în parte a sentinței recurate și obligarea recurentei SC SA la plata a 11 salarii compensatori către intimat.
Raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, princoncediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007- 2010.
Prin hotărârea recurată în cauză cererea dedusă judecății, având ca obiect plata compensație cuvenită în cazul concedierilor colective, a fost greșit respinsă, instanța de fond dând o interpretare eronată dispozițiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății angajatoare, conform cărora în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Astfel, prima instanță a reținut în mod greșit că voința reală a părților nu a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ignorând faptul că finalitatea unei clauze contractuale și scopul pentru care a fost negociată și acceptată în contractul colectiv de muncă este acela de a fi aplicată și nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părților, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.
Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensații ține de voința exclusivă a angajatorului, acordarea compensațiilor fiind condiționată în speță de situația financiară bună a societății, deci obligația angajatorului este afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art. 1006 Cod civil.
Nu se poate reține că plata compensații în discuție depinde de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art. 1010 cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiția potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Totodată, angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, fiind bună situația financiară a societății.
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât și din răspunsul dat de patronat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăți economice, ci dereorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acționarilor, care a aprobat structura organizatorică a societății și numărul maxim de personal la 330 salariați, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.
Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul are dificultăți economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.
Având în vedere bilanțul contabil al societății care dovedește obținerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum și prevederile art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, art. 241 alin. 1 lit. d), art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr.130/1996, potrivit cărora executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, în speță, angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensațiile pretinse prin acțiunea dedusă judecății.
În consecință, recursul formulat de trebuia admis, în sensul modificării în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii și obligarea SC la plata celor 11 salarii compensatorii către intimatul - reclamant.
Judecător
Președinte:Florentina DragomirJudecători:Florentina Dragomir, Nadia Raluca Ilie, Dragoș
