Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 876/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 876
Ședința publică din data 20 mai 2009
PREȘEDINTE: Carmen Pârvulescu Dr. - -
JUDECĂTOR 2: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 3: Florin
GREFIER:
Pe rol se află judecarea recursului declarat de către pârâții-recurenți Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 13/9.09.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții-intimați, B G și, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic în reprezentarea pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta pârâților depune la dosar delegația de reprezentare.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbaterea în fond a recursului.
Reprezentanta pârâților-recurenți Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA solicită admiterea recursurilor așa cum au fost formulate și motivat în scris, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă pentru motivele expuse în cererea de recurs, iar pe fond reiterează excepția prescripției dreptului la acțiune.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 13 din 9 septembrie 2008 s-a admis în parte acțiunea reclamanților, B G și în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA.
Au fost obligați, în solidar, pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA la plata către fiecare reclamant a despăgubirilor civile, constând în drepturi salariale reprezentând: 30% din indemnizația de încadrare brută pentru perioada decembrie 2003 - 30 aprilie 2004; pentru reclamanții și BG- 40% din indemnizația lunară brută pentru perioada 1 mai 2004 - 31 decembrie 2004 și pentru reclamantul - 40% din indemnizația brută lunară pentru perioada 1 mai 2004 - 31 iulie 2005, sume ce vor fi reactualizate cu indicele de inflație.
A fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA la efectuare mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Au fost respinse ca prescrise pretențiile pentru perioada noiembrie 2002-noiembrie 2003.
A fost respinsă acțiunea față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Totodată, a fost admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, a fost obligat chematul în garanție să aloce fondurile necesare pentru plata acestor drepturi salariale către reclamanți.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că existența unei discriminări directe între magistrații care nu beneficiază de sporul de 30% sau 40%, prevăzut de art. 11 din nr.OUG 177/2002, de art. 28 alin. 4 din nr.OUG 43/2002, modificată prin nr.OUG 24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr. 601/2004, și cei care beneficiază de acest spor a fost constatată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 185/22.07.2005. Această diferență de tratament salarial a creat o inegalitate evidentă între două categorii de magistrați cu pregătire și responsabilități identice.
Distincția ce s-a făcut ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă și este discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, neexistând un raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
Diferențierea salarială contravine și dispozițiilor art. 16 din Constituția României, care consacră principiul egalității cetățenilor în fața legii, și ale art. 23 alin. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului cu privire la egalitatea de tratament salarial pentru muncă egală.
discriminarea a fost recunoscută de Guvernul României, prin adoptarea nr.OG 27/2006 privind salarizarea magistraților, înlăturarea discriminării fiind prevăzută în Planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 232/2005.
Prin Decizia nr. VI/15.01.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 26/2006, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 327/15.05.2005, s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că, în aplicarea nediscriminatorie a dispozițiilor art. 11 alin. 1 din nr.OUG 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, precum și a dispozițiilor art. 28 alin. 4 din nr.OUG 43/2002, modificată și aprobată prin Legea nr. 601/2004, drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraților.
Această decizie este obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Decizia de mai sus s-a pronunțat după introducerea acțiunii de către reclamanți, la 21.XII.2006, acțiune nesoluționată, ca urmare a conflictului negativ de competență declanșat de declinările de competență.
Prin Decizia nr. 821/3.07.2008, pronunțată de Curtea Constituțională, s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OUG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să analizeze și să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cu privire la alte norme.
Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție susține că acțiunea reclamanților este inadmisibilă, deoarece decizia obligatorie a Curții Constituționale lipsește de efecte decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care, de asemenea, este obligatorie, potrivit art.329 alin.3 Cod procedură civilă.
Conform art.20 alin.1 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
2 al art.20 din Constituție prevede că, în cazul în care există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Prin urmare, în condițiile în care actele normative privind salarizarea creează discriminare, există obligația pentru judecătorul național, conform art.20 din Constituție, să dea prioritate acestor tratate.
În această situație, instanța de fond a constatat că susținerile pârâtului cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, întemeiate pe Decizia 821/2008 a Curții Constituționale, sunt în contradicție cu textele constituționale de mai sus, astfel încât nu pot fi acceptate.
Pe de altă parte, opinia pârâtului contravine și dispozițiilor art.21 din Constituție cu privire la accesul liber la justiție.
Astfel, în condițiile în care o parte a magistraților a avut câștig de cauză în litigii de muncă cu același obiect și s-a dat eficiență Deciziei nr. VI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă ar duce și la încălcarea art.1 din Protocolul nr. 12, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art.16 alin.1 din Constituție, nefiind posibilă interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceeași categorie socio-profesională.
Potrivit jurisprudenței CEDO, există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ( CEDO, decizia nr. 26.09.2002, Duchez contra Franței, decizia nr. 6.12.2007, Beian contra României ).
Pentru aceste considerente, prima instanță a conchis că acțiunea reclamanților este admisibilă și, întrucât aceștia au fost discriminați prin neacordarea sporului de 30-40 %, având dreptul, conform art.27 din nr.OG 137/2000, la despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, a admis în parte acțiunea.
Excepția prescripției, invocată de pârât, a fost apreciată ca fiind fondată pentru perioada noiembrie 2002 - septembrie 2003, conform art.3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 și art.27 alin.2 din nr.OG 137/2000, raportat la data introducerii acțiunii: 21.12.2006.
În baza art.8 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARAa fost obligat la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, acțiunea reclamanților a fost respinsă, deoarece reclamanții au solicitat obligarea acestui pârât, în solidar cu ceilalți pârâți, la plata drepturilor pretinse. Or, între aceștia nu există raporturi de muncă. Ministerul Economiei și Finanțelor este ordonator principal de credite, iar, conform art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002, creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi utilizate pentru finanțarea unui alt ordonator principal de credite și, ca atare, nu poate exista obligația plății acestor drepturi în solidar cu propriul ordonator.
Instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art.60 - 63 Cod procedură civilă coroborate cu cele ale art.131.1 din Legea nr.304/2004 și art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
S-a reținut că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Prin urmare, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Prin urmare, în considerarea atribuțiunilor Ministerului Economiei și Finanțelor, în baza, va fi admisă cererea de chemare în garanție și va fi obligat acesta să aloce fondurile necesare plății drepturilor acordate reclamanților.
În termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, au declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și P T, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice.
Prin recursul declarat, chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin P T, a solicitat modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea recursului se arată că prima instanță a încălcat prevederile art. 16-30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, deoarece nu a ținut seama de atribuțiile conferite Ministerului Economiei și Finanțelor de acest act normativ și de faptul că nu există raporturi de muncă între acesta și reclamanți, astfel încât nu poate fi obligat la plata de drepturi salariale către salariații altui ordonator principal de credite.
Cu privire la fondul cauzei, se susține că legiuitorul nu a prevăzut sporul în litigiu pentru categoria magistraților, astfel încât cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.
În drept, se invocă dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 13/9.09.2008 a Curții de APEL TIMIȘOARA, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale reprezentând sporurile de 30-40% din indemnizația de încadrare și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
În motivarea cererii de recurs se susține că, față de prevederile Legii bugetului de stat nr. 388/2007, ale art.14 alin.2, art.29 alin.3 și art.47 din Legea nr.500/2002, în mod nelegal instanța de fond a dispus plata sumelor de bani reprezentând indicele de inflație aferent drepturilor bănești solicitate, deoarece Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, iar angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Totodată, arată că, potrivit art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976, capătul de cerere referitor la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților este neîntemeiat.
În drept se invocă art.299, art.304 pct.9 și art. 3041Cod procedură civilă.
Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARAa formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 13/9.09.2008 a Curții de APEL TIMIȘOARA, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerii acțiunii reclamanților ca inadmisibilă.
În motivarea cererii de recurs se arată că dreptul la acțiune al reclamanților este prescris prin raportare la prevederile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Totodată, se susține că indicele de inflație nu se poate aplica asupra diferențelor de drepturi salariale solicitate, întrucât Ministerul Public nu dispune de fondurile necesare plății acestora, în condițiile în care Legea bugetului de stat nr. 486/27.12.2006 nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli viitoare neprevăzute, precum cele din litigiul pendinte, iar modificarea bugetului Ministerului Public nu se poate face imediat.
Recursul nu a fost motivat în drept.
Recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARAa depus concluzii scrise, prin care a reiterat motivele expuse în cuprinsul cererii de recurs.
Examinând recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, precum și de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T, prin prisma motivelor invocate, a probelor existente la dosarul cauzei și a prevederilor art.304 pct.9 coroborate cu cele ale art.3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că sunt neîntemeiate pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.
Sub aspectul fondului, instanța de fond a interpretat corect dispozițiile legale incidente în speță, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 din Codul d e procedură civilă.
Acordarea sporului doar pentru o categorie de magistrați a creat o discriminare, o diferențiere artificială între magistrații beneficiari, cărora li s-a majorat substanțial renumerația în raport cu celelalte categorii de magistrați, încălcându-se principiile stabilite de art.1 din OUG nr.177/2002, art.73 alin.1 din Legea nr.303/2004 și art.16 alin.1 din Constituție.
Motivația acordării acestui spor pe necesitatea intensificării luptei împotriva corupției este nejustificată, deoarece lupta împotriva fenomenului corupției este una generală și continuă, iar prin măsurile impuse trebuie întărit sistemul judiciar prin crearea, în favoarea tuturor magistraților a unui concept de salarizare, independent de aspectele concrete ale muncii și ale cauzelor soluționate, în scopul de a-i apăra de orice tentații, neexistând nici un argument legal, politic și economic ori social care să susțină că judecata efectuată de magistrați a infracțiunilor de corupție și de combatere a terorismului trebuie să întrunească condiții de eficiență, legalitate, temeinicie superioară celorlalte categorii de cauze pe care le soluționează aceeași magistrați, precum și colegii lor ce nu fac parte din completele specializate.
Existența unei discriminări a fost constatată și de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin Hotărârea nr.185/22.07.2005, iar aducerea la îndeplinire a recomandării de inițiere a unui act normativ în vederea înlăturării dispozițiilor discriminatorii nu înlătură obligația de reparare a prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării.
În același sens, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin decizia nr.VI din 15 ianuarie 2007, stabilind că, în aplicarea nediscriminatorie a dispozițiilor art. 11 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002, privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, precum și a dispozițiilor art. 28 alin. 4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002, modificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului. nr. 24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr. 601/2004, drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraților. Conform art.329 alin.3 Cod de procedură civilă, această decizie este general obligatorie.
Nu se poate reține că prejudiciu nu poate fi evaluat, deoarece în practică s-a dovedit că magistrații care au participat la soluționarea cauzelor de corupție au beneficiat în mod constant de acest spor, cauzele fiind amânate în așa fel încât sporul să fie unul cu caracter permanent.
În privința actualizării creanței, în mod corect instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 Codul Muncii, art.998, art.999 și art.1000 alin.3 Cod civil.
Prejudiciul s-a produs în momentul în care s-a aplicat actul discriminator, astfel că reclamanții sunt îndreptățiți la repararea integrală a prejudiciului, inclusiv la acordarea valorii actualizate a acestuia în momentul plății efective.
Prin sentința recurată, instanța a obligat, în temeiul art. 8 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetele de muncă, pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, astfel încât recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu justifică interesul de a critica hotărârea de fond cu privire la aceste dispoziții.
Recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARAa invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților pentru pretențiile aferente perioadei 1 mai 2004 - 31 iulie 2005, în temeiul art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Această excepție este neîntemeiată, întrucât reclamanții au înregistrat cererea de chemare în judecată la data de 21.12.2006 la ribunalul Timiș, astfel încât cererea a fost formulată înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și art. 283 alin. 1 lit. c din Codul Muncii. Pe cale de consecință, Curtea va respinge această excepție ca nefondată.
Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală în cauză, deoarece dispozițiile art.47 alin.4 din Legea nr.500/2000 nu înlătură aplicabilitatea dispozițiilor art.28 lit.f din același act normativ, care prevăd că elaborarea bugetelor se realizează de către Guvern, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite.
Pe baza proiectului de buget - venituri și cheltuieli elaborate de principalul ordonator de credite: Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, în temeiul art.18 lit. g, avizându-le favorabil sau respingându-le, în etapele de elaborare a acestora și este important ca acesta să stea la judecată în prezenta cauză tocmai pentru a aloca sumele necesare plății drepturilor salariale cuvenite reclamantei.
Față de cele de mai sus, în baza art.312 alin.1 Cod de procedură civilă, urmează a respinge recursurile declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 13/9.09.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții-intimați, B G și, ca neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 13/9.09.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții-intimați, B G și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 20 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr.
GREFIER,
Red. /20.06 2009
Tehnored.: M/ 2 ex./20.06. 2009
Prim inst.: și
Președinte:Carmen PârvulescuJudecători:Carmen Pârvulescu, Maria Ana Biberea, Florin
