Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1129/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR.1087,- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1129
Ședința publică din data de 22 mai 2009
PREȘEDINTE: Lucian Crăciunoiu
JUDECĂTORI: Lucian Crăciunoiu, Violeta Dumitru Vera Andrea
: ---
Grefier: -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B, dul -, nr.14, sector 5, împotriva sentinței civile nr.96 din 2 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, G, G, - ia, (), C, a, ta, Cata, reprezentați de, cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău -în B,-, județul B, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în B, sector 5,-, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism cu sediul în B, sector 5,-, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, cu sediul în P,-, județul P, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău cu sediul în B,-, județul B și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu sediul în B, sector 1, nr. 1-3,.2,. 212.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 15 mai 2009, fiind consemnate în închierea de ședință de la acesată dată, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Curtea, având nevoie de timp pentru a studia actele și lucrările dosarului, a amânat pronunțarea pentru astăzi, data de mai sus, când a dat următoarea decizie:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 1087/42/, G, G, - ia, (), C, a, ta, Cata, au chemat în judecată pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetele de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, respectiv Tribunalul Buzău și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - în contradictoriu și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că reclamanții, deținători de certificate și autorizații Ornis și gestionari de informații clasificate conform HG nr. 585/2002 și Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, au fost și continuă să fie discriminați în raport cu ceilalți funcționari publici și demnitari, cărora statul, pentru că lucrează cu documente clasificate sau cu informații confidențiale, le-a acordat prin legi speciale sporuri salariale cuprinse între 15 și 30%, în timp ce reclamanților se refuză a li se recunoaște acest drept, încălcându-se disp.art. 1 alin. 2,lit.e pct.I din OG nr. 137/2000, precum și art. 1 din Protocolul 12 la CEDO.
S-a mai solicitat obligarea pârâților la înlăturarea pe viitor a discriminării la care au fost supuși reclamanții și repararea prejudiciului prin neacordarea sporului de confidențialitate calculat la salariul de bază brut începând cu 10.06.2002, cu actualizarea acestor sume în raport de inflație, ca și plata dobânzilor legale lunare aferente, cerându-se și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
În motivarea acțiunii, s-a susținut de către reclamanți că pentru asigurarea mai eficientă a confidențialității privind informațiile clasificate, statul român a emis o serie de acte normative menite să confere anumitor categorii de persoane, salariați civili și militari, care gestionează informații clasificate, sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la asemenea informații, exemplificându-se care sunt aceste categorii de salariați și actele normative în baza cărora li se acordă sporul de confidențialitate, respectiv disp.art. 13 din OG nr. 9/2001 pentru modificarea OUG nr. 57/2000 privind salarizarea personalului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, disp.art. 30 alin 3 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și prevederile art. 3 din OG nr. 38/2003, ale OG nr. 19/2006, ale OG nr. 64/2006 și OG nr. 10/2007.
Au mai susținut reclamanții că spre deosebire de aceste categorii de salariați, magistraților și personalului auxiliar care dețin certificate Ornis și gestionează informații clasificate le-a fost refuzată recunoașterea dreptului la sporul de confidențialitate prin acte normative învederându-se că prin art. 3 din Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea OG nr. 19/2006, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul -avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
De asemenea, s-a făcut trimitere și la disp.art. 15 alin. 1 din OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, prin care s-a prevăzut acordarea sporului de confidențialitate nu numai funcționarilor publici prevăzuți de Legea nr. 444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici, ce au fost indicați, susținându-se că bună parte din funcționarii publici cu statut special din sistemul de ordine publică și siguranță națională gestionează informații clasificate obținute sub supravegherea procurorilor în cadrul urmăririi penale efectuate în diferite cauze penale, pe când judecătorii și procurorii care dispun și supraveghează exercitarea unor activități prin care se obțin informații confidențiale nu beneficiază de sporul de confidențialitate.
Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP B, a formulat întâmpinare prin care a invocat lipsa calității procesuale pasive susținând că acest minister răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat numai pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete arătând totodată că nu poate fi obligat să plătească drepturile bănești solicitate de angajații altor instituții publice, atribuții în angajarea și salarizarea reclamanților revenind părților din cauză, mai puțin Ministerului Economiei și Finanțelor.
Și Ministerul Public -Parchetul de pe lângă ÎCCJ a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 10.06.2002-30.09.2005, pentru care acțiunea a fost formulată peste termenul legal de prescripție de 3 ani, iar în rest, s-a cerut respingerea acțiunii ca inadmisibilă susținându-se că admiterea acțiunii ar însemna depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, adăugându-se la legile de salarizare ale personalului din sistemul justiției, invocându-se și decizia nr. 831/3.07.2008 a Curții Constituționale, la al cărei conținut s-a făcut trimitere.
De asemenea, s-a cerut și respingerea cererii de acordare a drepturilor pretinse actualizate cu indicele de inflație întrucât pârâtul nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, respingerea cererii privitoare la acordarea dobânzilor legale pe motiv că sunt inaplicabile disp.art.art. 3 alin. 3 din OG nr. 9/2000, ca și respingerea cererii privitoare la operarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, sporul solicitat de aceștia neincluzându-se în retribuția tarifară de încadrare.
Același pârât a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor solicitând ca în cazul în care se va admite acțiunea, MEF să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților, cererea fiind întemeiată în drept pe art. 60-63 Cod pr.civilă.
Și pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieștia formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 10.06.2002-20.10.2005, iar pe fondul cauzei a cerut respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a depus la dosar un punct de vedere cu caracter consultativ prin care a arătat liniile directoare de care trebuie să se țină cont în procesul de soluționare a unei cauze prin care se invocă încălcarea principiului nediscriminării și a egalității de tratament.
Cu privire la cererea de chemare în garanție formulată în cauză, Ministerul Economiei și Finanțelor a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale susținând că nu trebuie confundat cu Statul român și cu bugetul de stat, iar cererea de chemare în garanție nu poate fi admisă în cadrul unor litigii de muncă, raporturile de muncă existând între instituția angajatoare, alta decât MEF și angajați, arătându-se totodată că în speță nu sunt îndeplinite disp.art.60 alin. 1 din Codul d e procedură civilă.
Pe parcursul procesului, reclamanții au invocat și disp.art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul d eontologic, arătând că le-a fost impusă prin lege o obligație profesională, imperativă, specială și specifică, de confidențialitate, prin dispozițiile menționate, clauza de confidențialitate fiind obligatorie și nu facultativă.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 96 din 2 decembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 10.02.2002-21.10.2005 și a respins acțiunea pentru această perioadă ca fiind prescrisă.
Prin aceeași sentință, s-a admis excepția lipsei calității procesuale a Ministerului Economiei și Finanțelor prin B invocată de acest pârât și s-a admis în parte acțiunea, iar pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și DIICOT B au fost obligați să acorde reclamanților, deținători de certificate și autorizații, gestionari de informații clasificate ORNISS începând cu 21.10.2005 sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul de bază, (spor ce va fi acordat până la retragerea autorizațiilor și certificatelor respective), sume ce vor fi actualizate în raport de indicele de inflație de la data scadenței fiecărei sume și până la plata efectivă.
De asemenea, s-a respins cererea privind acordarea dobânzii legale ca neîntemeiată, iar pârâta a fost obligată să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că excepția prescripței dreptului material la acțiune este întemeiată pentru perioada care excede termenului de 3 ani prevăzut de art. 283 alin.(1) lit.c din Codul muncii și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, întrucât pentru această perioadă este împlinit termenul de prescripție în raport de data introducerii acțiunii, cu consecința respigerii ca prescrise a cererii reclamanților pentru perioada respectivă.
Totodată, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor reținându-se că acest minister nu are niciun fel de atribuții în legătură cu salarizarea reclamanților, între MEF și aceștia nesubzistând raporturi juridice de natura celor de muncă, iar pe de altă parte, acest minister nu poate fi ordonator principal de credite pentru Ministerul Public, care are aceeași calitate, dar pentru fondurile bănești alocate, în esență, gestionării fondurilor conform destinațiilor bugetare, așa cum impun și disp. art. 47 alin.4 din Legea nr. 500/2002.
Pe fondul cauzei, s-a reținut, în esență, că în speță nu se pune problema existenței unei discriminări a reclamanților față de alte categorii de personal întrucât prin interpretarea dispozițiilor legale aplicabile acestora, rezultă că aceștia sunt îndreptățiți la sporul salarial solicitat prin acțiune.
Astfel, s-a arătat că potrivit disp.art. 28 din Legea nr. 182/2002 este de necontestat că reclamanții gestionează informații clasificate, în speță făcându-se dovada că aceștia sunt autorizați să gestioneze astfel de informații și aceasta, în condițiile în care parte din funcționarii publici cu statut special din sistemul de ordine publică și siguranță națională, care gestionează astfel de informații clasificate, care lucrează în subordinea procurorilor specializați în acest sens, beneficiază de același spor, conform prevederilor Legii nr. 444/2006 și nr.OG 6/2007.
Așa fiind, s-a concluzionat că acțiunea reclamanților este întemeiată în parte, fiind admisă în parte, în sensul celor sus-arătate.
De asemenea, a fost respins capătul de cerere privind acordarea dobânzilor legale aferente drepturilor bănești solicitate, pe motiv că nu sunt incidente dispozițiile Ordonanței nr. 9/2000 invocate de reclamanți.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție criticând soluția ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art. 304 pct.4, 9 și art. 3041Cod pr. civilă.
Susține recurentul că intimații-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare republicată, însă prin decizia nr. 821/3.07.2008 a Curți Constituționale, s-a constatat că disp.art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și disp.art. 27 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în competența instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și soluționarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe, iar decizia Curții Constituționale este definitivă și obligatorie.
Se mai susține că în mod greșit a dispus prima instanță obligarea recurentului la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază depășind atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, acțiunea fiind nefondată.
Arată recurentul că prin acordarea sporului de confidențialitate reclamanților pe considerentul că au fost discriminați de prevederile Legii nr. 446/2006 și ale Legii nr. 230/2005 s-a procedat la adăugarea la textul OUG nr. 27/2006, schimbându-se sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor, în cauza de față lipsind o dispoziție imperativă cuprinsă într-o normă imperativă privind acordarea sporului de confidențialitate magistraților.
Se mai arată că actul normativ pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile a intrat în vigoare cu 1.02.2006, cererea reclamanților contravenind principiului neretroactivității legii, iar textul OG nr. 19/2006 aprobată prin Legea nr. 446/2006 se referă doar la cadre militare în activitate, funcționari publici cu statut special, militari angajați pe bază de contract și personal civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, reclamanții nefăcând parte din niciuna din aceste categorii.
În plus, din dispozițiile art. 19 alin 3 din OG nr. 137/2000, rezultă că sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, acțiunea reclamanților fiind inadmisibilă.
O altă critică se referă la greșita actualizare a sumelor solicitate cu indicele de inflație, arătându-se că fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 388 din 31 decembrie 2007, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor reprezentând actualizarea drepturilor salariale cu indicele de inflație, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Se mai susține că neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, " nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială" invocându-se și art. 29 alin.3 din același act normativ, conform căruia "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 din aceeași lege, "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Arată recurentul că Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
În consecință, față de solicitarea intimaților-reclamanți privind plata drepturilor pretinse actualizate cu indicele de inflație, se conchide că această obligație nu este întemeiată si nu se justifică.
Față de cererea privind obligarea pârâților să opereze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, se solicită respingerea acesteia ca nefondată în raport de dispozițiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă din care reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Sporul solicitat de reclamanți este un drept salarial ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se include în aceasta, astfel că sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților de a le fi recunoscut dreptul de beneficia de sporul de confidențialitate și de a le fi plătite sumele reprezentând acest spor și în continuare, se susține că unei asemenea cereri nu i se putea da curs, instanța depășind atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege întrucât numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi, iar instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele existente.
Tot în mod nelegal, arată recurentul, instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitându-se admiterea cererii întemeiată pe disp.art. 60-63 din Codul d e procedură civilă.
În speță, obligația de garanție între instituția pârâtă si cea chemată în garanție de către aceasta există, potrivit susținerilor recurentului, în temeiul art.131 pct(l) din Legea nr.304/2004, republicată, privind organizarea judiciară, conform căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat și mai mult, art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete și din aceste motive, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în calitatea sa de ordonator principal de credite - va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2008, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.
Se concluzionează că cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, interesul fiind născut și actual, personal și direct, legitim, juridic.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului și casarea sentinței, iar pe fond respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Deși legal citați cu această mențiune, intimații nu au formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
Prin decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, admițând-se recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ s-a constatat, în interpretarea și aplicarea unitară a disp.art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art.9 din codul deontologic al acestora, că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Decizia sus-menționată, a Secțiilor Unite ale ÎCCJ, pronunțată în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, conform at.329 alin.3 Cod pr.civilă și nu se poate reține că prin soluția pronunțată instanța ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, așa cum susține recurentul, sporul fiind corect acordat și în continuare, până la încetarea dreptului.
Nici critica privitoare la greșita actualizare a sumelor solicitate cu indicele de inflație nu poate fi primită.
Aceasta, deoarece, așa cum s-a statuat în mod constant în practica și literatura juridică, actualizarea sumelor datorate cu rata inflației se impune întrucât creanța este pecuniară și în condițiile în care aceasta nu a fost achitată la scadență, reclamanții au fost în mod evident prejudiciați, actualizarea exprimând acoperirea prejudiciului prin erodarea creanței ca efect al inflației.
Dispozițiile legii privind finanțele publice nr. 500/2002 invocate de recurentul-pârât în cuprinsul motivelor de recurs nu pot constitui, în aceste condiții, un argument suficient pentru respingerea cererii de reactualizare a sumelor datorate, în sensul celor dispuse de prima instanță.
Neîntemeiată este și critica privitoare la greșita obligare a pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Astfel, disp.art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976 invocate de recurentul-pârât sunt cuprinse în Capitulul II al legii, ce vizează actele pe baza cărora se întocmește carnetul de muncă și condițiile de valabilitate a acestora.
În speță, sunt aplicabile însă prevederile art.1 din Decretul nr.92/1976 conform cărora carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedește vechimea în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea neîntreruptă în aceeași unitate, vechimea în funcție, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de muncă cu condiții deosebite, retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta, precum și alte mențiuni, în condițiile legii, ca și dispozițiile cuprinse în art.6 din același act normativ, care statuează că modificările intervenite în executarea contractului de muncă, după întocmirea carnetului de muncă, se înscriu în acesta într-un anumit termen expres prevăzut de lege.
Referitor la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, se reține că deși nu s-a menționat expres în cuprinsul dispozitivului că o atare cerere este respinsă, prima instanță admis în mod corect excepția lipsei calității procesuale a Ministerului Economiei și Finanțelor invocată de acesta și care privea atât acțiunea reclamanților, cât și cererea de chemare în garanție, ceea ce duce, în mod evident și la respingerea cererii de chemare în garanție, ca o consecință a admiterii acestei excepții.
Astfel, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, se reține că raporturile juridice deduse judecății sunt raporturi specifice dreptului muncii, reclamanții învestind instanța cu soluționarea unui conflict de muncă, așa cum este definit de art.248 Codul Muncii, Ministerul Economiei și Finanțelor neavând calitatea de angajator, astfel încât nu poate fi obligat la plata unor sume de bani pentru salariații altor instituții publice.
Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuții directe legate de plata drepturilor respective către reclamanți, care nu îi sunt salariați, iar cele privind elaborarea proiectului bugetului de stat sunt determinate de propunerile pe care trebuie să le facă ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat.
Prin urmare, nu există identitate între persoana Ministerului Economiei și Finanțelor și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.
De asemenea, potrivit art.60 Cod pr.civilă, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
Or, în speță este vorba de un conflict de muncă, situație în care, ținând cont de natura raporturilor existente între cele două instituții publice - Ministerul Public, Parchetul de pe lângă ÎCCJ și Ministerul Economiei și Finanțelor - este exclusă posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanție, întemeiată pe disp.art. 60 Cod pr.civilă, astfel încât cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor nu poate fi primită într-un proces ca cel de față, acest minister neavând calitate procesuală pasivă.
Concluzionând, pentru considerentele mai sus-arătate, Curtea privește recursul pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge ca atare, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de casare ori modificare a sentinței indicate de recurent în motivarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B, dul -, nr.14, sector 5, împotriva sentinței civile nr.96 din 2 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, G, G, - ia, (), C, a, ta, Cata, reprezentați de, cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău cu sediul în B,-, județul B, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în B, sector 5,-, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism cu sediul în B, sector 5,-, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, cu sediul în P,-, județul P, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău cu sediul în B,-, județul B și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu sediul în B, sector 1, nr. 1-3,.2,. 212.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22 mai 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Lucian Crăciunoiu, Violeta Dumitru Vera Andrea
- - - - ---
Grefier
-
/VS
2 ex./17.06.2009
f-
Operator de date cu caracter personal
Nr. Notificare 3120
Președinte:Lucian CrăciunoiuJudecători:Lucian Crăciunoiu, Violeta Dumitru Vera Andrea
