Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1730/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
DOSAR NR-
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1730
Ședința publică din data de 6 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Simona Petruța Buzoianu
JUDECĂTORI: Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu
- -- -
Grefier -
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de reclamanții, toți cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură, cu sediul în P,- A, județul P, împotriva sentinței civile nr.658 din data de 13 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA B, cu sediul în B, Calea, nr. 239, sector 1.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pentru recurenții-reclamanți avocat din cadrul Baroului P în baza împuternicirii avocațiale nr. 421/8.07.2009, lipsind intimata-pârâtă.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat având cuvântul arată că nu mai are alte cereri de formulat și probe de administrat solicitând acordarea cuvântului pentru dezbateri.
Curtea analizând actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Avocat având cuvântul solicită admiterea recursului, modificarea sentinței pronunțate la fond, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost ea formulată.Reclamanții consideră că au dreptul la plata plăților compensatorii chiar dacă la nivel de societate s-a elaborat un plan social. Fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâta SC SA B, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei, în conformitate cu art. 50 alin.1 din contractul colectiv de muncă, coroborat cu punctul 4 din Planul social negociat cu, la plata, către fiecare reclamant, a drepturilor bănești cuvenite, dar neacordate, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței, până la plata efectivă.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au fost salariații pârâtei și au fost concediați din motive ce nu țin de persoana acestora, iar conform art.50 alin.1 din CCM la nivel de unitate, trebuia să primească, la concediere, o indemnizație minimă de concediere în funcție de vechimea în muncă.
Au mai susținut reclamanții că potrivit art.50 alin.4 din, prevederile domeniului vizat de acest articol se completează cu prevederile Planului Social însușit de părți și deși CCM-ul stabilea aplicarea, în completare, a Planului Social, pârâta nu a respectat această obligație, reclamanții nebeneficiind de drepturile care li se cuveneau din aplicarea coroborată a Planului Social și ale art.50 alin.1 din CCM la nivel de unitate.
În drept, au fost invocate disp.art.50 alin.1 din, punctul 4 din Planul Social, art.145 din același contract, art.40 alin.2 lit.c, art.166, art.243 din Codul Muncii.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că dispozițiile art.50 din au fost înlocuite, în avantajul salariaților, cu cele prevăzute la pct.4 din Planul Social, ca urmare a negocierilor purtate între și SC SA și aceste ultime dispoziții au devenit obligatorii pentru ambele părți semnatare, aplicându-se cu prioritate, părțile neintenționând să acorde două remunerații compensatorii cu același titlu, respectiv indemnizații de concediere.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.658 din 13.03.2009, Tribunalul Prahovaa respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că în conformitate cu mențiunile din cărțile de muncă existente la dosar, reclamanții au avut calitatea de salariați ai pârâtei, contractele de muncă încetându-le în baza art.65 -67 și art. 73 - 75 din Codul Muncii.
S-a mai reținut că la concediere, reclamanții au primit diverse sume de bani cu titlu de indemnizație de concediere, menționându-se la art. 6 din deciziile de concediere că valoarea indemnizației de concediere va fi acordată salariatului cu respectarea prevederilor art.50 din CCM, completate cu prevederile Planului social, ținând cont de vechimea în salariatului.
De asemenea, s-a arătat că art. 50 din CCM pe anii 2005 - 2006 prevede că în cazul concedierii pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul îi plătește, în funcție de vechimea acestuia, o indemnizație minimă de concediere după cum urmează: de la 0 la 3 ani - 1,5 salarii medii nete; de la 3 la 10 ani trei salarii medii nete; peste 10 ani -cinci salarii medii nete, menționându-se la alin.4 al aceluiași articol că prevederile domeniului vizat se completează cu prevederile Planului Social însușit de părți.
La punctul 4 din Planul social se stipulează că angajații vor primi, în funcție de vechimea în, următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizații de concediere și anume: 0,5-5 ani - opt salarii medii brute pe; 5-15 ani - douăsprezece salarii medii brute pe și peste 15 ani- cincisprezece salarii brute pe.
A mai reținut tribunalul că atâta timp cât reclamanții au primit indemnizațiile de concediere prevăzute de art.50 din CCM completat cu art. 4 din Planul social, pretenția lor de a fi obligată pârâta la plata unei alte indemnizații de concediere este neîntemeiată neputând fi primită susținerea reclamanților potrivit căreia indemnizația minimă de concediere prevăzută de art.50 din CCM este distinctă de plățile compensatorii prevăzute de art. 4 din Planul social întrucât prin Planul social s-a avut în vedere crearea unor condiții mai avantajoase pentru salariați decât cele prevăzute de art. 50 din CCM și nicidecum cumularea acestor drepturi salariale.
S-a concluzionat că reclamanții au primit indemnizațiile de concediere, astfel cum au fost prevăzute în art. 50 din CCM și negociate prin Planul social, motiv pentru care acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanții au declarat recurs, criticând soluția ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art.304 pct.7, 8 și 9 și art.3041Cod pr.civilă.
Susțin recurenții că hotărârea este netemeinică, prima instanță reținând că pretenția acestora este neîntemeiată, după ce face doar o simplă evocare a unor dispoziții din CCM la nivel de unitate și a unor dispoziții din deciziile de concediere, fără a motiva cum a ajuns la concluzia existenței faptului unei modificări a CCM-ului la nivel de unitate, în sensul eliminării din acest contract a drepturilor prevăzute de art.50 alin.1 și cum a ajuns la concluzia că sumele prevăzute la art.6 din deciziile de concediere sunt calculate conform art.50 din CCM, respectiv cum a ajuns la concluzia că reclamanții au încasat și sumele care li se cuveneau și în conformitate cu art.50 din CCM.
Arată recurenții că pentru a stabili că pretenția acestora este neîntemeiată, tribunalul a preluat, fără a supune niciunei aprecieri personale, susținerea pârâtei conform căreia obligația de plată a indemnizației de concediere are un singur izvor, și anume contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, modificat prin aplicarea Planului social, susținere care este eronată întrucât nicio dispoziție din plan nu modifică expres CCM și, în plus, nici nu se poate ca Planul social, ce nu are natura juridică a unui act adițional de modificare a CCM, să modifice un contract colectiv de muncă, acesta neputându-se face decât prin act adițional, cu respectarea disp.art.31 alin.2 din Legea nr.130/1996.
Se mai învederează că hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât, deși inițial, tribunalul reține disp.art.50 alin.4 din CCM la nivel de unitate, în continuare, reține un aspect total opus, și anume că nu poate fi luată în calcul cumularea drepturilor prevăzute de art.50 cu cele din Planul social.
Se mai arată că în Planul social nu se prevede expres cumularea celor două categorii de drepturi, dar de aici nu se poate ajunge la concluzia nelegală că Planul social modifică CCM, iar această modificare este în sensul eliminării unor drepturi expres prevăzute de contract, eliminarea drepturilor neputându-se deduce pe cale de interpretare, aceasta trebuind fi făcută prin act adițional.
O altă critică se referă la interpretarea greșită a actului dedus judecății, schimbându-se înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, susținându-se că s-a interpretat eronat alin.4 al art.50 din și punctul 4 din Planul social, ajungându-se greșit la concluzia că plata către reclamanți și a drepturilor prevăzute de art.50 din ar însemna să se achite aceleași drepturi salariale, de două ori, ceea ce este inadmisibil, în condițiile în care nu poate fi vorba de plata acelorași drepturi salariale, ci de acordarea tuturor drepturilor prevăzute de actele în vigoare, în conformitate cu efectele tuturor acestor acte, care nu se exclud reciproc.
Se mai arată că hotărârea este lipsită de temei legal, nefiind motivată în drept, instanța nefăcând referire la niciun text de lege aplicabil speței, care să justifice soluția dată.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
Sentința atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, motivarea sentinței răspunzând cerințelor prevăzute de art. 261 alin.1 pct.5 Cod pr.civilă și, contrar susținerilor recurenților, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii.
De necontestat, recurenții-reclamanți au fost disponibilizați în urma unei concedieri colective și nu individuale.
Potrivit art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate-, la concediere din motive care nu țin de persoana salariatului, angajatorul îi plătește, în funcție de vechimea acestuia, o indemnizație minimă de concediere, ce diferă în funcție de vechime, după distincțiile prevăzute în mod expres în cuprinsul alin. 1 al art. 50.
În alin. 2 al aceluiași articol se stipulează că în cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situația similară precedentă, iar potrivit alin. 3 al art.50, valorile acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu și conform alin. 4 al art. 50, prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu prevederile Planului Social însușit de părți.
Interpretarea sistematică și logică a dispozițiilor cuprinse în art. 50 din, mai sus enunțate, conduce în mod clar la concluzia că de prevederile alin. 1 al art. 50 beneficiază cei concediați individual, din motive care nu țin de persoana acestora, pe când în cazul concedierilor colective, indemnizația de concediere este cea stabilită prin negociere cu, iar intimata-pârâtă a aplicat în mod corect dispozițiile contractului colectiv de muncă completate cu cele ale Planului Social încheiat acordând recurenților-reclamanți numai indemnizația de concediere stabilită de comun acord, prin negociere, cu.
Prevederile art. 50 din contractul colectiv de muncă trimit în mod obligatoriu, în cazul concedierilor colective, la o negociere pentru stabilirea indemnizației de concediere, care a avut loc în cazul de față și care rezultă din Planul Social.
Din nicio dispoziție a contractului colectiv de muncă nu rezultă că recurenții-reclamanți, ce au fost concediați colectiv, ar fi îndreptățiți atât la acordarea indemnizației de concediere prevăzută la art. 50 alin. 1 din CCM, cât și la acordarea indemnizației de concediere stabilite în urma negocierii cu, în mod exclusiv și în acord cu dispozițiile art. 50 alin.2-4 din, numai pentru concedierile colective.
Interpretarea dată de recurenți dispozițiilor art. 50 alin. 4 din are caracter pur speculativ și nu poate fi primită, rezultând în mod evident din interpretarea dispozițiilor cuprinse în alineatele 1-4 ale art. 50 din contractul colectiv de muncă faptul că cele două tipuri de indemnizații de concediere nu puteau fi cumulate, așa cum pretind nejustificat recurenții.
Concluzionând, cu precizările aduse în considerentele prezentei decizii, Curtea privește recursul de față ca nefondat, astfel încât în baza art. 312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinței invocate de recurenți în motivarea recursului.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, toți cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură, cu sediul în P,- A, județul P, împotriva sentinței civile nr.658 din data de 13 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA B, cu sediul în B, Calea, nr. 239, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 6 octombrie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu
--- - --- - -- -
Grefier
Operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120/2006
2009-10-21
7 ex.
/FA
Trib.P nr-
--
Președinte:Simona Petruța BuzoianuJudecători:Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu
