Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 269/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 269/
Ședința publică din 13 Martie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții: Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B,-, sector 5, M, cu sediul în Târgu-M, str.-.- nr.1-3, județul M, în nume propriu și în numele Ministerul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.68 din 12 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică s-a constatat lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate în termen legal, fiind scutite de plata taxei de timbru, s-a cerut judecarea în lipsă în temeiul prevederilor art.242 pct.2 Cod procedură civilă.
Față de actele și lucrările dosarului instanța constată că recursurile sunt în stare de judecată și ca atare reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. nr.68 din 12 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ în dosarul nr-, s-a dmis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 3 ianuarie 2005 - 1 iunie 2005.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, a Direcției Generale a Finanțelor Publice
S-a admis în parte acțiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Târgu -M, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice
Au fost obligați în solidar pârâții la plata în favoarea fiecărui reclamant a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară, după cum urmează:
- începând cu data de 2 iunie 2005 și până la data de 19 iunie 2006, respectiv începând cu data de 28 aprilie 2008 și în continuare pentru reclamanta;
- începând cu data de 17 decembrie 2007 și în continuare pentru reclamanta;
- începând cu data de 24 iulie 2007 și în continuare pentru reclamantul.
S-a dispus ca sumele mai sus menționate cuvenite reclamanților să fie actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărui spor neacordat și până la data executării efective a prezentei hotărâri.
S-au respins restul pretențiilor reclamanților.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a avut în vedere următoarele:
Constată că prin cererea înregistrată la data de 2 iunie 2008, la Tribunalul Mureș reclamanții -, au solicitat în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Târgu -M, Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, ca prin hotărâre judecătorească:
- să fie obligați în solidar pârâții la plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară, cu reactualizarea în funcție de rata inflației, începând cu data de 3.01.2005 și în continuare.
În motivarea acțiunii s-a arătat că pârâții în mod netemeinic și nelegal refuză plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru personalul judiciar, deoarece dreptul la acest spor a fost recunoscut prin art.47 din Legea nr.50/1996 și nu a fost abrogat. Reclamanții au mai invocat și Decizia nr.XXI/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, în motivarea acțiunii s-a arătat că acordarea sporului solicitat este impusă de condițiile de muncă.
Prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea acțiunii, arătând că potrivit art.62 alin.3 din Legea nr.24/2000, abrogarea unui act normativ are caracter definitiv, nefiind admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial, astfel încât personalul judiciar nu mai beneficiază de plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Pârâtul Ministerul Justiției a invocat, totodată și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru drepturile mai vechi de trei ani de la data introducerii acțiunii, solicitând instanței să constate că drepturile solicitate pe anul 2005 sunt, în parte prescrise.
De asemenea, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în nume propriu și în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că între cele două instituții și reclamanți nu există raporturi juridice de muncă, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești.
Prin încheierea civilă nr. 1351 din 15 iulie 2008 Tribunalul Mureșa dispus în temeiul art. II alin. 2 din OUG nr. 75/2008 trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Curtea de Apel Târgu -
Examinând actele și lucrările dosarului, curtea reține următoarele:
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, în acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.2 Codul muncii, care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților.
Potrivit Legii nr.500/2002, G nr.208/2005 și HG nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor și a DGFP M se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă, în consecință excepția lipsei calității procesuale pasive este nefondată.
Având în vedere că pretențiile reclamanților constau în plata de diferențe de drepturi de natură salarială restante (în sensul art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166 raportat la art. 1 și la art. 295 din Codul muncii ) garantate de prevederi legale neabrogate, iar nu în plata unor despăgubiri cauzate prin fapte de discriminare, în prezenta cauză dedusă judecății nu sunt incidente prevederile speciale și derogatorii ale art. 27 din nr.OG 137/2000 (și nici celelalte prevederi ale acestei ordonanțe), reclamanții, de altfel, neîntemeindu-și acțiunea pe acest din urmă act normativ.
Pretențiile reclamanților, aferente perioadei 3.01.2005 - 1.06.2005, sunt prescrise, fiind introduse cu încălcarea prevederilor art. 166 din Codul muncii.
Pe fondul cauzei, apreciază ca întemeiată acțiunea dedusă judecății, mai ales prin prisma Deciziei nr.XXI/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța reține că, potrivit art.47 din Legea nr.50/1996, personalul judiciar, beneficia de sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Într-adevăr, activitatea judiciară, desfășurată de reclamanți, este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă, inclusiv datorită volumului foarte mare de activitate și a specificului activității (reprezentat de caracterul litigios al acesteia, care este marcat de situațiile puternic conflictuale dintre interesele evident divergente ale justițiabililor, instrumentate prin proceduri bazate pe contradictorialitate, toate acestea generând încordare psihică și condiții de stres). Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate și multe altele. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare, a căror condiții de muncă (prin prisma dreptului la securitate și sănătate în muncă) sunt caracterizate pregnant de prezența riscurilor profesionale și a suprasolicitării neuropsihice permanente.
Este de notorietate faptul că nu au intervenit schimbări, sub acest aspect, în condițiile de muncă ale reclamanților, nici după adoptarea nr.OG83/2000 și până în prezent, aceștia rămânând expuși acelorași riscuri profesionale și suprasolicitării neuropsihice. Dimpotrivă, aceste condiții s-au acutizat, pe fondul creșterii volumului de activitate și al complexității reglementărilor și al relațiilor sociale supuse controlului judiciar.
Din aceste considerente, eliminarea, prin prevederile art.1 pct.42 din nr.OG83/2000, a sporului salarial pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, nu produce efecte, fiind contrară, în primul rând, dispozițiilor art.41 alin.2 și art.16 alin.1 raportat la art.15 alin.1 și art.53 din Constituție, coroborat cu prevederile art.11 și art.20 din Constituție raportate la cele ale Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Aceasta, deoarece sunt încălcate drepturile constituționale ale reclamanților privind securitatea și sănătatea în muncă, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare, deoarece acest spor salarial a fost menținut pentru toate celelalte categorii profesionale expuse riscurilor profesionale și suprasolicitării psihice (de exemplu, prin art.8 lit.b din nr.HG281/1993, art. 50 alin. 13 din Legea nr. 128/1997, art. 13 alin. 1 lit. b și lit. c din nr.OUG 115/2004, art. 51 alin. 5 din Legea nr. 334/2002, art. 14 alin. 1 lit. b din Legea nr. 435/2006, art.21 alin.1 și art.23 din nr.OG38/2003, art.21 alin.1 și art.23 din nr.OG64/2006 etc.). Ori, este de neconceput ca, de pildă, activități, precum cele premergătoare sau ulterioare desfășurării proceselor (activități accesorii activității judiciare principale), desfășurate de funcționarii publici cu statut special din cadrul poliției și penitenciarelor, să fie remunerate cu sporul de risc și suprasolicitare psihică, iar activitatea juridică principală, cea mai expusă riscurilor și suprasolicitării, să fie exclusă de la beneficiul acestei remunerări.
Deci, instanța reține că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare, care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acesteia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod. Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanta, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003). De asemenea, persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, beneficiază de drepturile privind securitatea și sănătatea în muncă, precum și de dreptul la tratament egal în materie de salarizare
Deci, reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar. Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: art.8 lit.b din nr.HG281/1993, art. 50 alin. 13 din Legea nr. 128/1997, art. 13 alin. 1 lit. b și lit. c din nr.OUG 115/2004, art. 51 alin. 5 din Legea nr. 334/2002, art. 14 alin. 1 lit. b din Legea nr. 435/2006, art.21 alin.1 și art.23 din nr.OG38/2003, art.21 alin.1 și art.23 din nr.OG64/2006 etc), personalul din sistemul bugetar, care lucrează în condiții de risc și suprasolocitare psihică, beneficiază de sporul salarial corespunzător. Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de a desfășura activitatea în condiții de risc și suprasolocitare psihică, în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare care lucrează în aceste condiții, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de corespunzător, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element (constând în desfășurarea activității în condiții de risc și suprasolicitare psihică), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională. Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă. Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a desfășurării unei activități în muncă în condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Din moment ce reclamanta este într-o situație comparabilă cu restul personalului din unitățile bugetare sub acest aspect, rezultă că reclamanta nu poate fi tratată diferit. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii ei, deoarece criteriul acordării sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică este unul și același: prestarea muncii în aceste condiții.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului salarial, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă pentru risc și suprasolicitare neuropsihică) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării acestui spor. Deci, elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea acordării sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de
consum și ale inflației, prestarea muncii în condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică etc.).
Ca atare, prevederile art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 nu au produs efecte, fiind contrare și dispozițiilor art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție; art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.39 alin.1 lit.a și lit.f, art.40 alin.2 lit.c, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (lege organică, potrivit art.73 alin.3 lit.p din Constituție, lege care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări abuzive).
În al doilea rând, prevederile art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 nu au produs efecte, deoarece sunt contrare și dispozițiilor art.73 alin.3 lit.l, art.1 alin.3 și alin.5, art.115 alin.1 și alin.2 din Constituție, art.4 alin.1 și alin.2 și art.56 alin.2 din Legea nr.24/2000. Astfel, salarizarea și drepturile personalului din organele autorității judecătorești sunt parte integrantă a domeniului rezervat legii organice (conform art.73 alin.3 lit.l din Constituție), deoarece vizează elemente ale organizării și funcționării instanțelor judecătorești și a unităților de parchet, fapt confirmat și de dispozițiile art.1, art.98, art.149-150 din Legea nr.92/1992, art.1, art.73-74 din Legea nr.303/2004, art.133-134 și art.135 din Legea nr.304/2004.
Însă, în domeniile rezervate legii organice, este inadmisibilă emiterea unor ordonanțe de Guvern, deci prevederile art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 nu puteau produce efecte extinctive cu privire la drepturile reclamanților.
Este adevărat că G nr.83/2000 a fost aprobată prin Legea nr.334/2001, care însă reprezintă o lege ordinară, deci nici acest din urmă act normativ nu este să producă efecte juridice extinctive asupra dreptului la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, contrar dispozițiilor art.73 alin.3 lit.l raportat la art.1 alin.3 și alin.5 din Constituție.
În al treilea rând, prevederile art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 nu au produs efecte, deoarece sunt contrare și dispozițiilor art.1 alin.5, art.115 alin.2 din Constituție raportate la cele ale art.56-59 și art.62-63 din Legea nr.24/2000. Aceasta, deoarece prin art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să aducă numai modificări și completări la Legea nr.50/1996, iar nu să opereze abrogări în textul acestei legi. Ori de câte ori Guvernul este abilitat să opereze abrogări în cuprinsul unor acte normative, această abilitare este expresă (exemplul cel mai elocvent fiind chiar dispozițiile pct. 3 ale aceluiași art.1 lit. Q din Legea nr. 125/2000). Însă, potrivit art.56 din Legea nr. 24/2000, modificarea, completarea și derogarea sunt evenimente legislative distincte și inconfundabile (definite distinct și de art.57-59 și art.62-63 din Legea nr.24/2000), iar evenimentul legislativ al abrogării poate fi dispus doar prin acte normative de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect evenimentul respectiv. Ori, art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/2000 nu permitea adoptarea normei de abrogare cuprinse în art.1 pct.42 din nr.OG83/2000, iar acest din urmă act normativ nu era de același nivel ca și Legea nr.50/1996 (nici Legea nr.334/2001, de aprobare a acestei ordonanțe, nu se ridică la nivelul legii organice).
Pe de altă parte, dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate nici prin prevederile art.50 alin.2 din nr.OUG177/2002, deoarece aceste din urmă prevederi dispun numai abrogarea art.1 indice 1, respectiv numai exclusiv a dispozițiilor referitoare doar la "salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului asimilat", din Legea nr.50/1996, precum și abrogarea oricăror alte dispoziții contrare. Însă, art.47 din Legea nr.50/1996 nu este cuprins în capitolul I secțiunea 1 legii, având ca obiect "salarizarea și ale drepturi ale magistraților", ci la un alt capitol (capitolul V "Dispoziții comune"), deci nu face obiect al abrogării. De asemenea, art.47 din Legea nr.50/1996 nu este contrar dispozițiilor nr.OUG177/2002, deoarece această ordonanță permite, prin art.34, beneficiul unor alte drepturi complementare, cum este și dreptul la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, deci nici sub acest aspect nu a intervenit abrogarea.
Dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate nici prin prevederile art.41 lit.f din nr.OUG27/2006, deoarece și acest act normativ, prin art.32, permite beneficiul dreptului complementar la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate nici prin art.30 lit.a din nr.OG8/2007, întrucât o asemenea abrogare nu poate produce efecte, contrar prevederilor art.73 alin.3 lit.l, art.1 alin.3 și alin.5, art.115 alin.1 și alin.2 din Constituție, art.4 alin.1 și alin.2, art.36
alin.2 din Legea nr.24/2000, deoarece, în domeniile rezervate legii organice, este inadmisibilă emiterea unor ordonanțe de Guvern.
În concluzie, trebuie subliniat faptul că același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Deciziei nr.XXI/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Acordarea drepturilor bănești solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166, art. 269 alin. 1 raportat la art. 1 și la art. 295 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor și DGFP M, instanța o găsește întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.
În consecință, ținând cont de toate cele prezentate anterior, având în vedere dispozițiile Deciziei nr.XXI/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr.12 la această convenție, instanța apreciază ca întemeiată în parte cererea reclamanților, urmând a proceda la admiterea în parte a acțiunii, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Codul civil, precum și ale art.269 alin. 1, art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166 raportat la art. 1 și la art. 295, art.292 din Codul muncii și la art. 110 alin. 2 și 3 Cod proc. civ. respingând pretențiile prescrise.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, DGFP M în nume propriu și în numele Ministerului Economiei și Finanțelor.
Pârâtul Ministerul Justiției a solicitat casarea sentinței atacate și în consecință respingerea cererii de chemare în judecată, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă.
Pârâtul a invocat în primul rând faptul că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât a consacrat un drept salarial care nu este prevăzut de legislația în vigoare, arogându-și atribuții de legiferare.
Totodată, pârâtul recurent a arătat că hotărârea instanței de fond este criticabilă, deoarece art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres prin OG nr. 83/2000. Această ordonanță a fost emisă în temeiul unei legi speciale de abilitare, respectiv Legea nr. 125/2000.
S-a mai invocat faptul că OG nr. 83/2000 nu a vizat niciunul din domeniile rezervate legii organice stabilit expres prin Constituție, întrucât salarizarea și alte drepturi ale personalului din sistemul autorității judecătorești nu sunt incluse în domeniul legii organice.
Pe de altă parte, OG nr. 83/2000 a fost aprobată de Parlamentul României prin Legea nr. 334/2001.
Instanța de fond a invocat și dispozițiile actelor normative care s-au succedat în materia salarizării magistraților și personalului auxiliar (OUG nr. 177/2002, OUG nr. 27/2006, OG nr. 8/2007), în sensul că art. 47 din Legea nr. 50/1996 a rămas în vigoare pentru că aceste acte normative permit beneficiul dreptului complementar la spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, însă actele normative respective nu au relevanță în acest caz, deoarece textul de lege menționat a fost abrogat, iar abrogarea unui act normativ are caracter definitiv.
Față de motivarea primei instanțe, potrivit căreia abrogarea este nelegală și nu poate produce efecte întrucât prin Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe exclusiv cu privire la completarea și modificarea Legii nr. 50/1996, iar nu cu privire la abrogarea unor dispoziții, s-a solicitat să se aibă în vedere faptul că ordonanța în discuție a fost abrogată de Parlamentul României prin Legea nr. 334/2001.
Pârâtul recurent a arătat de asemenea că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin OG nr. 137/2000. Exercitarea unor drepturi, la care se face referire în cuprinsul ordonanței vizează modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi și nu examinarea soluțiilor legislative alese de legiuitor. Prin urmare, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin OG nr. 137/2000.
S-a susținut că argumentele invocate în considerentele atacate sunt neîntemeiate, deoarece art. 1 alin. 3 din OG nr. 137/2000 prevede că exercitarea drepturilor enunțate în acest articol privește persoanele aflate în situații comparabile, însă personalul auxiliar de specialitate nu se regăsește într-o situație comparabilă cu celelalte categorii de personal din sistemul bugetar. De asemenea, personalul auxiliar de specialitate reprezintă o categorie aparte de salariați din sectorul bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr. 567/2004 și pe de altă parte, instanța susține existența unei discriminări în raport cu celelalte categorii de personal bugetar, fără a arăta categoriile profesionale care beneficiază de sporul în discuție.
Recurentul a apreciat că acordarea în continuarea sporului de 50% este criticabilă, deoarece admiterea acestui capăt de cerere înseamnă acordarea unui drept care încă nu s-a născut, astfel că reclamanta nu justifică un interes actual.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat casarea sentinței pronunțate de tribunal și pe cale de consecință admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar pe fond respingerea acțiunii.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor s-a invocat faptul că acest minister nu poate fi obligat la plata unor drepturi de orice natură către salariații altor instituții. În speță raportul de serviciu a fost stabilit între persoanele care au formulat cererea de chemare în judecată și Ministerul Justiției, fără ca Ministerul Economiei și Finanțelor să aibă vreo calitate în cadrul acestui raport juridic clar definit, astfel că acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătându-se că art. 47 din Legea nr. 50/1996 s-a aflat în vigoare până la data de 1 octombrie 2000, când a fost emisă OG nr. 83/2000, care a abrogat expres acest articol.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs și în raport de prevederile art. 304/1 Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului, curtea reține următoarele:
Referitor la recursul promovat de Ministerul Justiției, trebuie precizat că prin sentința atacată instanța de fond a dispus obligarea pârâților Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor în plata în favoarea reclamanților, care fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate, fiind încadrați la Judecătoria Tg.M, a drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară pentru fiecare reclamant pe perioada respectivă și pentru viitor.
Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, solicitat de reclamanți prin acțiunea promovată, a fost prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Prin art. 1 lit. Q pct. 1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul României a fost abilitat, pentru perioada 20 iulie 2000 până la reluarea sesiunii parlamentare de toamnă, să modifice și să completeze Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ce se cuvin magistraților și personalului din organele autorității judecătorești. Nesocotind prevederile legale indicate anterior, guvernul a procedat prin OG nr. 83/2000, la abrogarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996. Această dispoziție din ordonanță nu poate produce efecte juridice, tocmai pentru că ea este în contradicție cu dispozițiile legale indicate.
În conformitate cu dispozițiile art. 56 din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, pentru elaborarea actelor normative, completarea, modificarea, abrogarea actelor normative sunt evenimente distincte care pot fi dispuse și efectuate prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv.
Susținerea recurentului conform căreia abrogarea parțială a unui act normativ (cum s-a procedat prin OG nr. 83/2000) reprezintă o modificare a acestuia și deci se încadrează în limitele stabilite prin Legea nr. 125/2000, este nefondată din moment ce art. 57, 58, 62 din Legea nr. 24/2000 definește fiecare din evenimentele enumerate, arătând și modalitatea în care trebuie să se exprime legiuitorul în fiecare caz. Prin OG nr. 83/2000, abrogarea art. 47 nu poate fi interpretată ca o modificare și rămâne o intervenție a guvernului, efectuată printr-un act normativ de nivel inferior, intervenție neautorizată prin Legea nr. 125/2000 amintită anterior, inaptă să producă efecte juridice.
În aceste condiții, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, a constituit pentru personalul îndreptățit (magistrații și alte categorii de personal din organele autorității judecătorești) un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Acest bun a fost dobândit de persoanele îndreptățite de la data intrării în vigoare a Legii nr. 50/1996, iar prin afirmativa abrogare a art. 47 din actul normativ arătat, aceste persoane au fost lipsite, nejustificat de acest bun, fiind prejudiciate, fără a exista justificarea unei cauze de utilitate publică, fără a se asigura o compensație corespunzătoare.
Este necontestat faptul că toate condițiile (toți parametrii) avuți în vedere la data adoptării prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 se regăsesc și în prezent în activitatea persoanelor vizate (inclusiv a reclamanților), aceștia fiind și în prezent expuși riscului și suprasolicitării neuropsihice, așadar dreptul reclamanților este actual și evident.
De menționat este și faptul că Legea nr. 319/2006, prin care a fost implementată în sistemul legislativ românesc Directiva nr. 89/391/CEE, prin art. 6 prevăzut obligația generală a angajatorilor de a asigura securitatea și sănătatea angajaților sub toate aspectele legate de muncă. Din această perspectivă, art. 47 din Legea nr. 50/1996 se constituie într-un echivalent bănesc privind asigurarea securității și sănătății, iar sporul salarial indicat, fiind o compensație (în sensul îndeplinirii de către angajator obligației imperativ prevăzute de art. 6 alin. 1 în actul normativ amintit), pentru risc și suprasolicitare neuropsihică la care sunt supuși magistrații, se impune a fi menținut, cu atât mai mult cu cât pentru evitarea riscului magistrații sunt nevoiți să suporte cheltuieli suplimentare, cheltuieli interzise expres prin alin. 3 al art. 6 din Legea nr. 319/2006 și art. 7 alin. 6, care prevede textual că: "Măsurile privind securitatea, sănătatea și igiena în muncă nu trebuie să comporte în nicio situație obligații financiare pentru lucrători". Din acest punct de vedere, evident că acest spor trebuie acordat tocmai ca o măsură eficientă pentru combaterea riscurilor în profesie și pentru evitarea consecințelor negative ale suprasolicitării neuropsihice.
Sintetizând considerentele detaliate anterior, instanța de control judiciar stabilește că recursul formulat de pârât este nefondat, deoarece:
- afirmativa abrogare a art. 47 din Legea nr. 50/1996, dispusă prin OG nr. 83/2000 nu poate produce efecte juridice, deoarece guvernul nu avea abilitare legală pentru a interveni în această modalitate asupra Legii nr. 50/1996. Cum s-a arătat anterior prin Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost împuternicit să completeze sau să modifice actul normativ indicat, dar nu și să abroge dispoziții ale acestuia;
- "abrogarea" s-a efectuat cu încălcarea principiului stabilit de art. 56 din Legea nr. 24/2000, în sensul că această operațiune s-a efectuat printr-un act normativ inferior textului inițial;
- noțiunile de "modificare" și "abrogare" sunt definite de art. 57, respectiv 62 din Legea nr. 24/2000, acestea sunt evenimente care operează după reguli strict stabilite și nu pot fi confundate.
În acest context dispozițiile OG nr. 83/2000 nu au produs efectele juridice asupra textului cuprins în art. 47 din Legea nr. 50/1996 și nici ulterior aceste dispoziții legale nu au fost legal abrogate, expres sau implicit.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 124 din Constituție, revine instanțelor de judecată obligația de a stabili starea de fapt și de a interpreta (aplica) legea în cazul concret supus judecății, iar la pronunțarea sentinței recurate, instanța a procedat astfel, situație în care nu sunt incidente motivele de recurs invocate de către pârât.
Referitor la recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, instanța de recurs apreciază că susținerile din cererea de recurs, în sensul că acest minister nu are calitate procesuală în cauză.
Sub acest aspect, curtea reține că potrivit Legii nr. 500/2000 și HG nr. 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar, respectiv pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Rolul ministerului este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. De asemenea, ministerul în virtutea dispozițiilor art. 1 din OG nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli.
Recurentul a fost obligat alături de ceilalți pârâți la plata sumelor solicitate de reclamantă nu în virtutea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce revin ministerului, atribuții ce decurg din legea sa de organizare și funcționare. Una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este Ministerul Justiției, respectiv Tribunalul Harghita, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare. Altfel, orice hotărâre judecătorească dată în cauze similare nu poate fi executată nici benevol și nici silit.
Prin urmare, în mod nejustificat se susține că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
În privința criticilor formulate în legătură cu fondul cauzei, curtea apreciază că acestea sunt nefondate pentru aceleași considerente pentru care au fost apreciate ca fiind nefondate și criticile formulate în acest sens de Ministerul Justiției.
Față de cele ce preced, reținând că în speță nu sunt incidente niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă curtea va respinge ca nefondate recursurile deduse judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B,-, sector 5, M, cu sediul în Târgu-M, str.-.- nr.1-3, județul M, în nume propriu și în numele Ministerul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.68 din 12 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 13 Martie 2009.
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.AV
Tehnored.CC/2 exp.
15.04.2009
Jd.fd.
Asist.jud. C-tin
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
