Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 42/2010. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE,DE CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE CIVILĂ Nr. 42/
Ședința publică de la 21 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Anca Pîrvulescu
JUDECĂTOR 2: Cristina Ștefăniță
JUDECĂTOR 3: Camelia Juravschi
Grefier - -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamantele, -, Și împotriva sentinței civile nr. 1089/3.06.2010, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosar nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa recurenților reclamanți, -, Și, precum și a intimaților Și A și intimații pârâți, Ministerul Justiției și al Libertăților Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de Apel Târgu Mureș, Tribunalul Târgu Mureș, Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP M.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată că prin motivele de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit art 242 pct. 2 Cod procedură civilă.
Față de actele și lucrările dosarului, precum și față de motivele invocate în recurs, instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA
Constată că prin sentința civilă nr. 1089/2008 a Tribunalului Mureș s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, precum și excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și a DGFP
S-a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții și A G și s-a respins acțiunea reclamanților, -, Și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și al Libertăților Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de Apel Târgu Mureș, Tribunalul Târgu Mureș, Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP M.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Mureșa reținut în esență că nefiind încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin 2 lit. e, pct. i din OG nr. 137/2000, art. 2 alin. 1-3, art. 29 pct. 2 din OG nr. 137/2000, art. 2 pct. 1 Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct. 3 din pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 Codul muncii, instanța apreciază ca neîntemeiată cererea reclamanților, în speță nefiind incidente nici dispozițiile art. 1082, 1084, 1039 din Codul civil, precum nici art. 269, art. 165, art. 292 Codul muncii.
Împotriva hotărârii au formulat recurs reclamanții, iar prin motivele de recurs au fost invocate următoarele: Acordarea unor valori de referință sectorială diferite de salarizarea puterilor statului, contravine atât Constituției, Codului Muncii cât și spiritului OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, respectiv art. 1 alin. 2 privind excluderea privilegiilor și discriminărilor în exercitarea drepturilor enunțate, printre care la lit. "i" se menționează și " dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare".
Cadrul legal pentru salarizarea noastră este cel stabilit în art. 49 din OUG nr. 177/6.12.2002, care face trimitere la valoarea de referință sectorială prevăzută în anexele nr. 2,4,5, și 6 la Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată cu modificările și completările ulterioare, astfel cum a fost majorată prin actele normative ulterioare.
Se mai susține că interpretarea instanței de fond este discriminatorie și incorectă deoarece la înfăptuirea justiției participă și personalul auxiliar, iar pentru asigurarea unei reglementări corecte s-a omis nr.OG 23/2005 și nu se pune problema retroactivității acestui act normativ deoarece este în discuție o normă juridică cu caracter interpretativ care face corp comun cu normele juridice interpretate.
Instanța, analizând actele și lucrările dosarului constată că pretențiile din cererea de chemare în judecată nu sunt întemeiate iar recursul reclamanților este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art.11din Legea nr.50/1996, forma din 20.05.2002: "(1) pentru magistrați și salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă. Această valoare corectată periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale se aplică de drept și personalului salarizat potrivit prezentei legi."
Analizând anexele 1 și 2 din prezenta lege, constatăm că magistrații și personalul auxiliar au avut aceiași valoare de referință sectorială, 1.1480.000, existând diferențe numai în ceea ce privește coeficienții de multiplicare.
De asemenea, în temeiul art.2 din OUG nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților,indemnizațiile acestora au fost stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă.
Însă, prin Legea nr.347 din 10 iulie 2003, prin care a fost aprobată OUG nr.177/2002, art.2 a fost modificat urmând să aibă următorul conținut: " pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută în anexa nr.1 la prezenta ordonanță de urgență".
Totodată art.3 din OUG nr.27/2006 prevede: "Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută deart. 86din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți înanexacare face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență."
Prin art.50 din OUG nr.177/2002 au fost abrogate dispozițiile art.11și dispozițiile referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești,precum și orice ale dispoziții contrare.
De asemenea, prin OUG nr.27/2006 a fost abrogată OUG nr.177/2002, prevederile referitoare la salarizarea judecătorilor din cadrul ÎCCJ și Legea nr.56/1996, dispozițiile privind salarizarea președintelui, vicepreședintelui, președinților de secții și judecătorilor ÎCCJ, cuprinse în Legea nr.154/1998, art.56 din Legea nr.317/2004, precum și orice alte dispoziții contrare.
Prin urmare,începând cu intrarea în vigoare a Legii nr.347/2003, care a modificat art.2 din OUG nr.177/2002, nu există temei legal ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive, indemnizațiile acestora fiind stabilite expres și exclusiv prin OUG NR.177/2002, OG nr.23/2005 și OUG nr.27/2006.
Astfel, într-adevăr art.73, actual art.74 alin.2 teza I, din Legea nr.303/2004, prevede că "Drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege.", însă, în teza a II-a se precizează că: "Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.". La momentul intrării în vigoare a Legii nr.303/2004, drepturile salariale ale judecătorilor, procurorilor și celorlalte categorii de personal prevăzute de acest act normativ erau stabilite prin OUG nr.177/2002 aprobată prin Legea nr.347/2003 și de Legea nr.50/1996. Prin urmare, dispozițiile art.73, actual art.74 din Legea nr.303/2004 au avut în vedere drepturile salariale reglementate de dispozițiile legale în vigoare la acel moment, drepturi salariale care, potrivit legii "nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".
Ori, prin legea specială prin care au fost stabilite ulterior drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor, respectiv OUG nr.27/2006, aprobată prin Legea nr.45/2007, și prin OG nr.8/2007 aprobată prin Legea nr.247/2007, nu au fost diminuate drepturile în discuție, acestea fiind majorate față de cuantumul prevăzut în reglementarea anterioară.
Reclamanții solicită să li se aplice atât prevederile legislației speciale de salarizare, cât și prevederi ale unor dispoziții legale care statuează materia salarizării funcționarilor publici respectiv a demnitarilor publici, ori acest lucru este inadmisibil având în vedere că fiecare categorie de personal are lege specială de salarizare.
Pretențiile deduse judecății au fost concepute ca adevărate despăgubiri pe care pârâții ar trebui să le acorde reclamanților pentru discriminarea creată acestei categorii de personal, prin neaplicarea unei valori sectoriale de referință identică cu cea a personalului cu funcție de demnitate publică, discriminare ce izvorăște din încălcarea principiului egalității puterilor în stat.
În speță,nu sunt incidente nici prevederile art.2 alin.2 din OG nr.137/2000 întrucât nu este îndeplinită condiția situației comparabile, iar fără această premisă obligatorie nu se poate pune problema nici a criteriului de discriminare.
În altă ordine de idei pretențiile reclamanților au la bază premisa potrivit căreia dispozițiile legale invocate sunt discriminatorii întrucât încalcă principiul egalității instituit atât de Constituția României cât și de art.23 din Declarația Universală a Dreptului Omului.
Cu privire la acest aspect curtea reține că instanțele ordinare pot fi sesizate doar în legătură cu constatarea faptului că o lege este aplicată în mod discriminatoriu subiecților de drept cărora li se adresează, nefiind posibil să se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie și nici extinderea aplicării ei altor subiecți de drept.
În situația în care un act normativ conține dispoziții discriminatorii cu privire la anumiți subiecți de drept, soluția legală este aceea de a invoca și a se constata neconstituționalitatea respectivei norme pe considerentul că încalcă principiul egalității instituit prin legea supremă. Doar Curtea Constituțională are competența legală de a aprecia că un text legal creează o discriminare și încalcă acest principiu, ca atare poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalității.
În contextul în care norma legală invocată nu a fost declarată neconstituțională în perioada în care aceasta este în vigoare, instanțele ordinare au obligația de a respecta conținutul respective norme, în caz contrar actul de justiție căzând în derizoriu.
Aceeași idee se desprinde și din deciziile Curții Constituționale nr.818 și 819/2000, decizii prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11 precum și dispozițiile art.27 din OG nr.137/2000 privind combaterea discriminării dispozițiilor ce stau la baza pretențiilor din acțiune sunt neconstituționale.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, deși actul normativ criticat în ansamblul său nu instituie privilegii sau discriminări între cetățeni și nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor, totuși, s-a constatat că unele dispoziții ale acestei ordonanțe, și anume prevederile art.1 art.2 alin.3 și art.27 lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederi legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
Pe cale de consecință, dispozițiile art.2 și 27 din OG nr.137/2000 au fost declarate neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că instanțele de judecată au posibilitatea de a reține încălcarea principiului egalității prin acte normative în vigoare.
Fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată presupune chiar interpretarea dispozițiilor art.2 și art.27 din OG 137/2000 în sensul pe care Curtea Constituțională l-a considerat neconstituțional.
Admițând o astfel de cerere instanța ar fi apreciat că "omisiunea legiuitorului de le acorda și reclamanților beneficiul acestor drepturi constituie o discriminare contrară legii și normelor comunitare". Ori, prin deciziile mai sus arătate un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței pe care-și fundamentează reclamanții pretențiile - înțeles prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative (cazul în speță) a fost considerat neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat.
Prin urmare, instanța va respinge recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamantele, -, Și împotriva sentinței civile nr. 1089/3.06.2008 a Tribunalului Mureș, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 21 Ianuarie 2010
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red CȘ 22.01.2010
dactAG 2.02.2010/24 ex
jud fond A /T
Președinte:Anca PîrvulescuJudecători:Anca Pîrvulescu, Cristina Ștefăniță, Camelia Juravschi
