Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 641/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Conflicte de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 641
Ședința publică din 7 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 2: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 3: Mihail Decean
GREFIER: - -
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de către pârâta-recurentă C " România" LTî mpotriva Sentinței Civile nr. 447/22.01.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-,in contradictoriu cu intimata, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat în reprezentarea reclamantei și avocat în reprezentarea pârâtei-recurente.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantei-recurente depune la dosar împuternicire avocațială și chitanță fiscală privind plata onorariului de avocat, iar reprezentanta pârâtei-recurente depune la dosar împuternicirea avocațială și concluzii scrise.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta pârâtei-recurente solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat și motivat în scris, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul reclamantei - intimate solicită respingerea recursului declarat de către pârâtă ca neîntemeiat, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea procesului.
CURTEA,
Deliberând,constată următoarele.
Prin Sentința Civilă nr. 447/22.01.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- a fost admisă acțiunea formulată și precizată de reclamanta, împotriva paratei SC ROMÂNIA SRL ( actuala SC ROMANIA SRL), și în consecință a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5289 lei, reprezentând sporul de vechime de 25% aferent perioadei 22.04.2005-01.07.2007, actualizat in funcție de indicele de inflație la data plații efective.
Prin aceeași hotărâre judecătorească pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei totale de 2328 lei reprezentând cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut in esență că reclamanta este angajată la societatea pârâtă pe perioadă nedeterminată, începând din data de 24.04.2002, după cum rezultă din copia contractului său individual de muncă și a carnetului de muncă, depuse la dosar (filele 10-26). Conform mențiunilor din carnetul său de muncă și concluziilor expertizei efectuate în cauză, la data angajării la unitatea pârâtă reclamanta avea o vechime în muncă de 27 ani,7 luni,27 zile, la data de 22.04.2005 (dată de la care se solicită acordarea sumelor pretinse cu titlu de spor de vechime) cumulase o vechime în muncă de 32 ani,10 luni,3 zile.
În contractul individual de muncă încheiat de către părțile litigante nu există clauze care să statueze expres cu privire la includerea în salariul lunar negociat a unei sume, cu titlu de spor de vechime. Dimpotrivă, la art. IV, s-a prevăzut în această convenție doar cuantumul salariului lunar brut, precum și posibilitatea de acordare a unor sporuri pentru munca prestată în afara programului normal de lucru, în zilele în care nu se lucrează ori în zilele de legală (fila 7).
În speță nu s-a făcut dovada că ar fi fost negociat în cadrul unității vreun alt contract colectiv de muncă decât cel din anul 2001, depus în extras la dosar (filele 47-52), de care se prevalează și pârâta, aceasta recunoscând că actul în discuție nu a fost înregistrat de către Direcția generală de muncă și protecție socială a județului
Prima instanță a mai observat că potrivit clauzelor contractului colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje și apărare (în care activează părțile litigante) includerea sporurilor in salariul de bază al angajaților este acceptabilă doar atunci când există un acord în acest sens, între sindicat și patronat.
In continuare,Tribunalul a înlăturat apărările invocate de unitatea pârâtă, potrivit cărora în cazul reclamantei sporul de vechime ar fi fost inclus în salariul de bază, cu argumentul că acordul mutual al salariaților și angajatorului in sensul arătat, nu a fost probat în speță. Semnarea, în cursul anului 2001, unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, care precizează expres că a operat această includere (fila 48) nu poate fi reținută ca probă în acest sens, având în vedere faptul că, potrivit art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, "contractele colective de muncă se aplică de la data înregistrării. Părțile pot conveni ca data aplicării clauzelor negociate să fie ulterioară zilei de înregistrare a contractului", dar nicidecum anterioară. În alți termeni, o convenție de acest tip nu produce efecte juridice nici măcar între părțile contractante, anterior înregistrării sale la autoritatea statală corespunzătoare, în speță, Direcția generală de muncă și protecție socială a județului T, deoarece înregistrarea are ca scop, după cum se poate deduce din normele înscrise în art. 26-27 aceleiași legi, tocmai verificarea legalității clauzelor sale și eventuala retractare a acestora.
Susținerea potrivit căreia refuzul Direcției generală de muncă și protecție socială a județului T de a înregistra acest contract colectiv de muncă la nivel de unitate nu poate fi reținută, în absența oricărei dovezi, cu atât mai mult cu cât art. 28 din Legea privind contractul colectiv de muncă stabilește dreptul de a reclama în fața instanțelor de contencios administrativ un astfel de abuz.
Așadar, contrar susținerilor pârâtei, semnarea acestui contract colectiv de muncă nu dovedește exprimarea unui acord pentru includerea sporului de vechime în salariul de bază, acesta identificându-se cu unul dintre drepturile minimale stabilite și prin contractele colective de muncă la nivel superior, față de care Direcția generală de muncă și protecție socială a județului T era chemată a verifica respectarea nivelului minim negociat, conform art. 8 și 27 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.
Cât privește posibilitatea de valorificare a acestui act ca un început de dovadă scrisă, posibilitate de care s-a prevalat pârâta, judecătorii fondului au reținut că, potrivit art. 1197 alin. 2.civ. au această valoare probatorie doar acele înscrisuri care provin de la partea căreia îi sunt opuse ori de la reprezentantul acesteia. Or, scriptul depus la dosar nu a fost semnat personal de către reclamantă, deci nu provine de la aceasta. De asemenea, actul nu a fost semnat de către un sindicat reprezentativ, în sensul art. 17 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, pentru a se putea considera că acesta ar fi fost reprezentantul său la negocierea și semnarea contractului colectiv, în condițiile art. 1 alin. 1 din aceeași lege.
Au fost înlăturate în cauză și apărările pârâtei, conform cărora reclamanta și-ar fi dat acordul, prin semnarea contractului individual de muncă, la includerea sporului de vechime în salariul de bază negociat,deoarece simplul fapt că în art. IV din contractul individual de muncă încheiat de părțile litigante se face referire la "salariul lunar", iar nu la "salariul de bază" acordat (fila 7), nu constituie un argument în acest sens pentru că nu se poate explica de ce termenul de "salariu lunar", utilizat în contractul individual de muncă al reclamantei, pe care reclamanta tinde a-l echivala cu cel definit în art. 154 alin. 1 și art. 155 Codul muncii, ar include doar salariul de bază și sporurile permanente, iar nu și pe cele care nu au un astfel de caracter, dar care au fost menționate distinct în convenție.
Considerând, așadar, că termenul utilizat în convenția semnată de părți are un înțeles echivoc, ce nu poate fi echivalat cu definiția legală stabilită în art. 154 alin. 1 și art. 155 Codul muncii, sensul acestuia trebuie interpretat, potrivit doctrinei în materie, infavor prestatoris, adică în favoarea celui care prestează munca, tocmai datorită faptului că acesta se află în raport de subordonare față de angajat, iar nu pe poziție de egalitate juridică (ori măcar economică) față de acesta. Aplicând această regulă, deci, se conchide că, prin semnarea contractului individual de muncă, având menționat expres un salariu lunar, iar nu și un spor pentru vechimea în muncă, reclamanta nu și-a dat acordul pentru includerea în salariul de bază a sporului în discuție.
De asemenea, contrar susținerilor pârâtei, Tribunalul nu a putut reține că, prin semnarea în această formă a contractului individual de muncă, reclamanta ar fi acceptat să beneficieze doar de suma lunară negociată, iar nu și de un spor de vechime, determinat distinct. O atare interpretare ar conduce la concluzia că reclamanta ar fi renunțat la plata unui drept recunoscut de lege, o atare convenție fiind nulă absolut, potrivit art. 38 Codul muncii.
Prima instanță a mai reținut împrejurarea că salariile din unitate sunt cu 20% mai mari decât salariul minim pe economie nu conduce automat la concluzia că acestea includ și sporul de vechime în muncă, existând posibilitatea ca salariile de bază negociate să fie pur și simplu superioare acestui nivel, ori ca sumele convenite să cuprindă alte sporuri minime, dintre cele prevăzute în art. 40 alin. 3 din Contractele colective de muncă la nivel național, respectiv, în art. 51 alin. 1 din contractele colective de muncă încheiate la nivel de ramură.
Pe baza acestor argumente,Tribunalul a conchis că cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumelor datorate cu acest titlu apare întemeiată și a validat concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, referitoare la vechimea în muncă a reclamantei și la procentele din salariul de bază care echivalează cu sporul de vechime cuvenit acesteia.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal parata SC România SRL,recurs înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA la data de 18.03.2009 solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii supusă reformării, în sensul în sensul respingerii acțiunii reclamantei,așa cum a fost ea formulată in primul ciclu procesual.
În motivarea cererii de recurs se arată că, în speță, este incident motivul de recurs reglementat de art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă. argumentele invocate in fața Tribunalului pe calea întâmpinării, recurenta a susținut că instanța de fond nu a ținut seama de împrejurarea că la momentul negocierii și încheierii contractului individual de muncă, voința părților a fost clar exprimată in sensul absorbției sporului de vechime in salariu și neacordării acestuia in mod aparte.
În consecință, în condițiile în care manifestarea de voință a operat în chiar momentul încheierii contractul individual de muncă, dispozițiile din art.40 alin.3 lit.d din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național nu sunt aplicabile, fiind incidente dispozițiile art.40 alin.2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național aplicabil în momentul încheierii contractul individual de muncă, dispoziții care prevăd în mod expres posibilitatea includerii sporului de vechime în salariul de bază.
De asemenea, s-a mai invocat ipoteza a doua a motivului de recurs prevăzut la art.304 pct.9 Cod procedură civilă - încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de fond a făcut o interpretare restrânsă a prevederilor art.40 alin.3 lit.d din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, ignorând dispozițiile alineatului doi al acestui articol, care prevăd că "sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază"; precum și pe cele ale alineatului 1, potrivit căruia numai în măsura în care sporurile nu sunt astfel absorbite în salariu, ele se pot acorda în mod aparte și suplimentar. Prin urmare, conform art.40 alin.2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național și art.51 alin.6 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje și apărare, regula, în domeniu, este reprezentată de absorbția sporului de vechime în salariu, excepția fiind reprezentată de situația în care sporul de vechime se acordă separat.
În ce privește cuantumul sporului de vechime pretins de salariată - 20% - s-a susținut netemeinicia sentinței, față de dispozițiile art.40 alin.3 lit.d din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, care prevede sporul de vechime ce poate fi acordat unui salariat, minimum 5% pentru 3 ani vechime și maxim 25% pentru peste 20 ani vechime, neexistând un procent fix, rezultând că determinarea sporului de vechime urmează a fi făcută efectiv prin negociere între angajat și angajator.
Recurenta a mai arătat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de probă, și anume: procesul-verbal de control al ITM T nr.15359/12.12.2005, conform căruia "sporul de vechime este inclus în salariul negociat, motiv pentru care salariul minim negociat în societate este cu 20% mai mare decât salariul minim pe economie", și contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unității pe anii 2001-2003, care la art.27.2 prevede că sporul de vechime este inclus în salariul de bază negociat și care, deși nu a fost înregistrat, poartă semnătura părților ce l-au negociat și trebuie privit ca un început de dovadă scrisă, posibil a fi completat cu alte mijloace de probă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 și art.304 ind.1 din Codul d e procedură civilă.
Intimata a depus concluzii scrise, prin care solicită respingerea recursului declarat de către reclamantă ca nefondat, arătând că hotărârea recurată este temeinică și legală, deoarece dreptul la plata sporului de vechime pe toată durata derulării contractul individual de muncă nu este actual.
Analizând cererea de recurs formulată de către pârâtă prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct.9 coroborate cu cele ale art.304 ind.1 din Codul procedură civilă, instanța constată că este neîntemeiată pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Fără a insista asupra caracterului judicios al argumentelor cu care judecătorii fondului au combătut in detaliu fiecare dintre apărările pârâtei, Curtea reține că din cuprinsul contractului individual de muncă al reclamantei nu rezultă că sporul de vechime cuvenit reclamantei, potrivit art. art.51 alin.1 lit.d din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje și apărare și vechimii în muncă a acesteia, este conținut în salariul negociat de părți.
În conformitate cu dispozițiile art.241 alin.1 lit.c din Codul muncii și ale art.11 alin.1 lit.c din Legea nr.130/1996, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, indiferent dacă angajatorul respectiv a participat sau nu, direct ori prin reprezentare de către o federație sau confederație patronală la negocierea și încheierea unor asemenea contracte colective.
Art.238 alin.2 din Codul muncii prevede că: "contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă". Astfel, orice contract individual de muncă se încheie nu numai în considerarea prevederilor legii, ci și în considerarea clauzelor contractelor colective ce îi sunt aplicabile salariatului în cauză. Potrivit art.247 din Codul muncii, "în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior". Prin urmare, dacă la nivelul angajatorului sau, eventual, a grupului de angajatori nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură.
Aceste prevederi se întemeiază pe natura juridică a contractului colectiv de muncă, și anume aceea de izvor de drept, precum și pe împrejurarea că un asemenea contract reprezintă o excepție de la principiul relativității efectelor contractelor, așa cum rezultă din ansamblul dispozițiilor legale în materia contractelor colective de muncă.
Pe de altă parte, procesul-verbal de control al ITM T nr.15359/12.12.2005, care reține că "sporul de vechime este inclus în salariul negociat, motiv pentru care salariul minim negociat în societate este cu 20% mai mare decât salariul minim pe economie", nu indică temeiul pe baza căruia s-a ajuns la o asemenea concluzie, astfel încât nu poate justifica apărarea pârâtei, cu atât mai mult cu cât art.287 din Codul muncii prevede că sarcina probei, în conflictele de muncă, revine angajatorului, care este obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
Recurenta susține că prima instanță nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de probă, și anume: contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unității pe anii 2001-2003, care la art.27.2 prevede că sporul de vechime este inclus în salariul de bază negociat și care, deși nu a fost înregistrat, poartă semnătura părților ce l-au negociat și trebuie privit ca un început de dovadă scrisă, posibil a fi completat cu alte mijloace de probă. Aceste susțineri nu sunt insă fondate,deoarece,așa cum s-a arătat mai sus, toate argumentele in discuție au fost înlăturate de prima instanță printr-o motivare amplă și bine argumentată.
Curtea observă că potrivit art.25 alin.3 din Legea nr.130/1996,"contractele colective de muncă se aplică de la data înregistrării". Pe cale de consecință, un contract colectiv de muncă neînregistrat în condițiile prevăzute de lege este inaplicabil părților semnatare, fiind inexistent din punct de vedere juridic, astfel încât nu poate fi privit ca un început de dovadă scrisă, posibil a fi completat cu alte mijloace de probă,
Întrucât, în speță, nu există contract colectiv de muncă încheiat la nivel de angajator sau la nivel de grupuri de angajatori, reclamantei îi sunt aplicabile prevederile contractelor colective de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje și apărare, aflate în vigoare în perioada 14 iunie 2003 - 14 iunie 2006.
In fine,cu privire la motivul de recurs ce vizează modalitatea de individualizare a sporului de vechime cuvenit reclamantei,Curtea reține că, deși art.40 alin.3 lit.d din contractul colectiv de muncă unic la nivel național precizează doar limita minimă și cea maximă a sporului de vechime ce poate fi stabilit, urmând ca determinarea lui între aceste limite să fie făcută, prin negociere, între angajator și angajat, prima instanță nu a depășit prerogativele puterii judecătorești și nu a intrat într-un domeniu rezervat exclusiv negocierii, așa cum susține recurenta, deoarece art.51 alin.1 lit.d din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje și apărare prevede sporurile minime de vechime ce se acordă în condițiile acestui contract după cum urmează: spor de 5% pentru o vechime în muncă de 3-5 ani; spor de 10% pentru o vechime în muncă de 5-10 ani; spor de 15% pentru o vechime în muncă de 10-15 ani; spor de 20% pentru o vechime în muncă de 15-20 ani și un spor de 25% pentru o vechime în muncă de peste 20 de ani. Ori, în cauză este aplicabil acest contract, conform art.247 din Codul muncii. Față de prevederile art.238 alin.1 din Codul muncii, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură poate conține dispoziții mai favorabile salariaților decât cel încheiat la nivel național.
Având în vedere probele administrate în cauză, și anume: înscrisurile, reprezentând contractul individual de muncă al reclamantului, contractele colective de muncă la nivel național și de ramură, precum și raportul de expertiză judiciară, Curtea apreciază că instanța de fond a stabilit în mod corect că reclamanta este îndreptățită la aplicarea sporului de vechime pe perioada 22.04.2005-01.07.2007, acest drept fiind prevăzut de dispozițiile art. 40 alin. 3 lit. d din contractul colectiv de muncă la nivel național coroborate cu dispozițiile art. 51 alin. 1 lit. d din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, prevederi aplicabile în cauză în temeiul art.236 și următoarele din Codul muncii.
Din cele expuse anterior rezultă că, în speță,nu este incident motivul de recurs reglementat de art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, iar recursul declarat de către pârâtă este nefondat.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, ca o consecință firească a soluției de respingere a recursului, Curtea va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 833 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând din onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către pârâta-recurentă C " România" LTî mpotriva Sentinței Civile nr. 447/22.01.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr-,in contradictoriu cu intimata
Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 833 ron,cu titlul de cheltuieli de judecată in recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 7 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /11.05.2009
Tehnored. /2 ex /11.05.2009
Prima instanță: și - Tribunalul Timiș
Președinte:Aurelia SchnepfJudecători:Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu, Mihail Decean
