Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 804/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 6829/2009)
O M NIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.804R
Ședința publică din data de 12.02.2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Opriș Daniela Elena
JUDECĂTOR 2: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta, împotriva sentinței civile nr.6688 din data de 29.10.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.11708/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul personal și asistat de avocat ce depune la dosar împuternicire avocațială nr.-/2009, lipsă fiind recurenta.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Intimatul, prin avocat, arată că în această fază procesuală înțelege să depună la dosar un set de înscrisuri în fotocopie, respectiv, Monitorul Oficial nr.18 din data de 05.12.2007.
Curtea încuviințează pentru intimat proba cu înscrisuri astfel cum a fost solicitată, luând act de administrarea acesteia la termenul de azi.
Nemaifiind cereri de formulat și probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea motivelor de recurs.
Intimatul, prin avocat, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile recurate ca fiind temeinică și legală. Depune la dosar concluzii scrise. Cu cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.6688 din data de 29.10.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.11708/3/LM/2009, a fost admisă, în parte, acțiunea formulata de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta SRL, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 306,93 lei, reprezentând contravaloarea orelor suplimentare efectuate în luna decembrie 2008, precum și la plata către reclamant a unei compensări egale cu două salarii lunare, a fost respins capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de daune morale și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamantul a fost angajatul societății pârâte în baza contractului individual de muncă nr.-/14.12.2007 în funcția de revizor tehnic-secție auto-utilaje, durata timpului de muncă stabilit conform contractului de muncă fiind de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână.
În conformitate cu prevederile art.109 alin.1 din Codul muncii, pentru salariații cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână, repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămâni fiind de regulă, uniformă de 8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu două zile de repaus, iar în funcție de specificul unității sau al muncii prestate, se poate opta pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână (art.110 din Codul muncii ).
Modul concret de stabilire a programului inegal - prevede art.113 din Codul muncii - va fi negociat prin contractul colectiv de muncă sau prevăzut prin regulamentul intern; programul de lucru inegal poate funcționa numai dacă este specificat expres în contractul individual de muncă.
S-a considerat că, în conformitate cu art.116 din Codul Muncii, angajatorul are obligația de a ține evidenta orelor de muncă prestate de fiecare salariat și de a supune controlului inspecției muncii această evidență ori de câte ori este solicitată.
Astfel și prevederile art.117 al.1 din Codul muncii, prevăd că munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal prevăzută de art.109 este considerată muncă suplimentară.
S-a constatat că, potrivit art.119 Codul Muncii, munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora. In aceste condiții, salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul de lucru, iar art.120 din Codul muncii, prevede că "în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art.119 alin.1 în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia, spor ce se stabilește prin negociere în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.
S-a arătat că, din probele dosarului, respectiv din evidența orelor suplimentare (foile colective de prezență întocmite pentru orele suplimentare de către șeful de departament în perioada decembrie 2008 - Ianuarie 2009) rezultă faptul că programul reclamantului se prelungea peste durata celor 8 ore normale de lucru (stabilite contractual) și că exista o solicitare cel puțin implicită a angajatorului în sensul prezenței la serviciu a reclamantului peste durata normală a timpului de lucru, dedusă și din împrejurarea că angajatorul nu prezența salariatului la serviciu peste durata normală a timpului de lucru în anumite zile pentru care s-au întocmit evidențele depuse la dosar, evidențe din care rezultă că în luna decembrie 2008 salariatul a prestat 13 ore suplimentare ce s-au reportat pentru compensare în luna ianuarie 2009 și că această muncă suplimentară nu a fost remunerată de angajator și nici nu a fost compensată prin acordarea de ore libere plătite în termen de 30 de zile după efectuarea muncii suplimentare.
De asemenea, din cuprinsul statelor de plată și foilor de pontaj rezultă că reclamantul nu a beneficiat de compensarea orelor suplimentare prin ore libere în următoarele 30 de zile pentru un număr de 13 ore suplimentare, context în care devin incidente prevederile art.120 din codul muncii în conformitate cu care în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia, spor ce se stabilește prin negociere în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.
S-a precizat că, în luna ianuarie 2009, angajatorul a emis decizia nr.16/19 ianuarie 2009 prin care a desfăcut contractul individual de muncă al reclamantului începând cu data expirării unui preaviz de 15 zile lucrătoare, iar salariatul s-a aflat în aceeași lună în incapacitate temporară de muncă din motive medicale în perioada 14-27 ianuarie, rezultă că reclamantului i-a încetat contractul individual de muncă mai înainte de compensarea orelor suplimentare prin ore libere.
Tribunalul nu a reținut susținerea pârâtei în sensul că salariatul nu a solicitat compensarea orelor suplimentare efectuate în luna decembrie 2008 cu timp liber plătit în următoarele 30 de zile, întrucât, pe de o parte, angajatorului îi revine sarcina de a acorda timpul liber plătit în următoarele 30 de zile nefiind obligat salariatul să solicite compensarea iar pe de altă parte acesta a dispus concedierea reclamantului în chiar luna în care ar fi trebuit să aibă loc compensarea și mai înainte de a acorda acest timp liber plătit, astfel încât compensarea orelor suplimentare nu mai este posibilă.
În aceste condiții, potrivit art.120 Codul Muncii, în cazul reclamantului, compensarea nemaifiind posibilă, reclamantul are dreptul la un spor la salariu pentru munca suplimentară efectuată în condițiile prevăzute de contractul colectiv de muncă aplicabil ( dar nu mai puțin decât suma ce rezultă din modul de calcul prevăzut de prevederile art. 120 alin. 2 din codul muncii ), respectiv suma de 306,93 lei.
S-a apreciat că, reclamantul a încheiat cu pârâta contractul individual de muncă pe durata nedeterminata ce a fost înregistrat în registrul general de evidenta al salariaților sub nr.622/01/11 la data de 03.07.2007, pentru funcția de reprezentant tehnic comercial.
Potrivit prevederilor contractului individual de muncă încheiat între părți, la litera M punctul 4 lit. a se arată: "angajatorului ii revin in principal următoarele obligații: sa acorde salariatului toate drepturile ce decurg din contractele individuale de munca, din contractul colectiv de munca aplicabil si din ".
Aceleași prevederi sunt înscrise în art.40 alin.2 litera c din codul muncii, în conformitate cu care angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților "toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de muncă".
S-a menționat că, încetarea raporturilor de muncă dintre părți a avut loc în temeiul prevederilor art.65 alin.1 din codul muncii, respectiv ca urmare a emiterii de către angajator a unei decizii unilaterale de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului, pentru motive ce nu țin de persoana acestuia.
Potrivit prevederilor art.67 din Codul muncii "salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și pot beneficia de compensații în condițiile prevăzute de și de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Cum la nivelul intimatei deși se susține că a fost negociat contract colectiv de muncă fără însă a cuprinde prevederi referitoare la compensațiile ce se acordă în caz de concediere salariaților, în cauză devin aplicabile prevederile art.238 din Codul muncii în conformitate cu care, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, art.239 și art.241 alin.1 litera b din Codul muncii, în conformitate cu care "prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală", respectiv "clauzele contractelor colective de muncă produc efecte.pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel".
S-a mai susținut că, art.76 alin.1 și 2 din Contractul Colectiv de Munca la nivelul ramurii comerț pe anii 2007 - 2008, are următoarea formulare: "76 - (1) La încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensație de cel puțin două salarii lunare, în afara drepturilor cuvenite la zi.
(2) Prevederile alin. 1 sunt aplicabile atunci când încetarea contractului individual de muncă a intervenit ca urmare a unor motive ce nu țin de persoana salariatului.
Textul se aplică tuturor formelor de concediere ce intervine din motive care nu țin de persoana salariatului, iar nu numai în cazul unor concedieri colective așa cum susține pârâta.
În ceea ce privește obligativitatea prevederilor art.76 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul ramurii comerț pentru anii 2007-2008, conform înțelegerii partenerilor de dialog social și având în vedere dispozițiile art. 241 alin.1 lit.b și art.283 alin.3 din Codul muncii, precum și faptul că, din perspectiva salariatului, acordarea unor compensații reprezintă un drept al acestuia a rezultat că acestui drept îi corespunde obligația corelativă a angajatorului de acordare a acestuia în condițiile prevăzute de contractul colectiv, întrucât din dispozițiile codului muncii, art.247 și cele ale Legii nr.130/1996, rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți.
Mai mult, potrivit art.238 raportat la art.239 și art.241 alin.1 litera b din codul muncii, se desprinde concluzia clară a producerii efectelor prevederilor cu caracter minimal ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de angajatori față de toți salariații încadrați la toți angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, indiferent de afilierea acestora la o organizație sindicală, câtă vreme contractele individuale de muncă sau contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior nu pot cuprinde clauze care să cuprindă drepturi mai puțin favorabile salariaților decât cele stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
În acest context, câtă vreme potrivit codului muncii la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal, iar prevederile art.67 din codul muncii referitoare la măsurile de protecție socială în caz de concediere sunt norme instituite în favoarea salariaților, astfel încât având caracter minimal, codul muncii permite completarea acestor prevederi cu prevederi mai favorabile salariaților, care devin astfel obligatorii pentru toți angajatorii, textul din contractul colectiv de muncă prin care se reglementează acordarea unei compensație de cel puțin două salarii lunare, în afara drepturilor cuvenite la zi este astfel un text complementar prevederii din codul muncii, care face trimitere la drepturile prevăzute în acest contract.
Drept urmare, acordarea unei compensație de cel puțin două salarii lunare, în afara drepturilor cuvenite la zi în cazul în care încetarea contractului individual de muncă a intervenit ca urmare a unor motive ce nu țin de persoana salariatului a devenit obligatorie prin reglementarea sa în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramurii de activitate național, unde părțile au negociat o prevedere ce conferă drepturi superioare salariaților.
Instanța de fond nu a reținut susținerea pârâtei în sensul că acest contract colectiv de muncă nu îi este aplicabil câtă vreme potrivit art. 98 din Contractul Colectiv de Munca la nivelul ramurii comerț pe anii 2007 - 2008, nr. 589/2007 prevede că "unitățile și grupurile de unități pentru care sunt aplicabile prevederile prezentului contract colectiv de muncă sunt cele prevăzute în Anexa 3", iar din această anexă rezultă că pârâta se regăsește în grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Întrucât art.243 din Codul Muncii și art.30 din Legea nr.130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul a constatat că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea art.76 alin.1 și 2 din Contractul Colectiv de Munca la nivelul ramurii comerț pe anii 2007 - 2008 la plata către salariatul reclamant a plății compensatorii egale cu un salariu lunar.
Cu privire la pretențiile reclamantului privind daunele morale, acestea au fost respinse, întrucât s-a constatat din precizările reclamantului că acesta solicită aceste sume ca urmare a concedierii nelegale, efectuată cu nerespectarea legii și a motivelor pentru disponibilizare iar societatea în perioada imediat următoare a lansat un anunț de angajare pentru același post, concedierea fiind și netemeinică.
Cu privire la plata unor daune morale solicitate ca urmare a concedierii nelegale pretențiile sunt nefondate, deoarece, pe de o parte, caracterul nelegal sau/și netemeinic al concedierii nu mai poate fi analizat și constatat de instanță, iar pe de altă parte, existența unor fapte ilicite săvârșite de pârâtă la momentul concedierii și în legătură cu concedierea sau a unor acte discreționare exercitate de pârâtă în scopul concedierii sale poate avea loc numai în cadrul contestației împotriva deciziei de concediere, ocazie cu care s-ar fi putut face si verificări de către instanța investita cu soluționarea contestației în sensul susținerilor reclamantului, referitoare la impactul negativ asupra acestuia față de încălcarea unor prevederi legale la concediere și încălcarea drepturilor sale, la suferința psihică provocată de situația de creată, etc, ceea ce, față de caracterul definitiv al actului angajatorului nu mai poate fi verificat.
A primi cererile reclamantului și aos oluționa în condițiile în care decizia de concediere a devenit definitivă prin necontestarea ei în termenul prevăzut de lege ar avea drept efect analizarea a însăși concedierii și anihilarea efectelor deciziei de concediere deși aceasta se bucură de prezumția că este un act legal și necontestat, ceea ce ar însemna eludarea dispozițiilor legale care reglementează controlul concedierii, ceea ce nu este permis.
Tribunalul nu a primit susținerea pârâtei în sensul că nu pot fi acordate daune morale decât dacă acestea au fost prevăzute prin clauze contractuale, textul art.269 alin.1 din Codul muncii, astfel cum a fost modificat prin - Legea nr.237/2007, prevede atât răspunderea angajatorului pentru prejudiciul material cât și pentru prejudiciul moral suferit de salariat, Decizia J.nr. XL (40) din 07.05.2007, vizând o perioadă anterioară modificării art.269 alin.1 din codul muncii, în sensul prevederii exprese a răspunderii angajatorului și pentru acest tip de prejudiciu.
În temeiul art.274 alin.1 pr.civ. a fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată, întrucât, în conformitate cu prevederile textului de lege menționat partea care a câștigat procesul are dreptul la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de proces numai în măsura în care dovedește efectuarea acestor cheltuieli, dovadă nefăcută în cauză de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta SRL, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041pr.civ. recurenta a arătat că sentința este nelegală, având în vedere prevederile art.13 din Legea nr.130/96 republicata, care prevede la "Art. 13. - (1) Părțile au obligația să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și de ramură de activitate, unitățile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate.
(2) în cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitățile componente ale acestora se stabilesc și se precizează de către părțile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi.
S-a mai arătat că, în anexa 3 la CCM încheiat la nivelul ramurii comerț pe anii 2007-2008, sunt precizate societățile cărora le sunt aplicabile prevederile acestuia. Cum in aceasta anexa, nu apare numele societății: SRL, s-a considerat că recurenta nu poate fi obligată la plata unei compensări egale cu doua salarii lunare având ca temei de drept acest contract colectiv chiar si coroborat cu prevederile muncii si ale Legii 130/96.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate și ținând seama de dispozițiile art.3041pr.civ. Curtea constată următoarele:
Nu pot fi reținut susținerile recurentei conform cărora aceasta nu este cuprinsă în Anexa nr.3 la Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii comerț pe anii 2007-2008, deoarece anexa depusă, în copie, de recurentă în dosarul de recurs și pe baza căreia aceasta își întemeiază cererea este incompletă, oprindu-se la județul
Din copia părții a V-a a Monitorului Oficial al României nr.18 din 5 decembrie 2007, rezultă că societatea recurentă (fila 27 verso dosar recurs), este cuprinsă în Anexa nr.3 la Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii comerț pe anii 2007-2008, astfel încât acesteia îi revine obligația de plată a unei compensări egale cu doua salarii lunare, obligația corelativă dreptului fostului salariat, prevăzut la art.76 alin.1 și 2 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii comerț pe anii 2007-2008.
Pe cale de consecință, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va respinge, ca nefondat, recursul.
În temeiul art.274 pr.civ. va fi obligată recurenta la 300 lei, cheltuieli de judecată, către intimat, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta, împotriva sentinței civile nr.6688 din data de 29.10.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.11708/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul.
Obligă recurenta la 300 lei, cheltuieli de judecată, către intimat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
04.03.2010
Jud. fond.:;
Președinte:Opriș Daniela ElenaJudecători:Opriș Daniela Elena, Comșa Carmen Georgiana
