Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 1537/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1537/R/2009
Ședința publică din data de 16 iunie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Lucia Ștețca președintele secției
JUDECĂTOR 2: Ana Ionescu
JUDECĂTOR 3: Sergiu Diaconescu
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 384 din 24 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, privind și pe reclamanții intimați, și alții precum și pe pârâții intimați TRIBUNALUL MARAMUREȘ, CURTEA DE APEL CLUJ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este scutit de plata taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care,
Având în vedere că părțile au solicitat judecata în condițiile art. 242 proc.civ. Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.384 din 24.03.2008, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combatarea Discriminării și a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanții, G, și în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Maramureș, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și în consecință a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să vireze pârâților Curtea de Apel și Tribunalul Maramureș iar aceștia din urmă cu obligația plății efective către fiecare reclamant a sumei de 1700 lei conform art. 21 din OG nr. 137/2000 sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație începând cu data nașterii dreptului material și până la plata efectivă, cu mențiunea pentru începând cu data de 15 mai 2006 până la 1 ianuarie 2008, începând cu 15 mai 2006 până la 1 ianuarie 2008 și până la data de 1 ianuarie 2008.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să vireze sumele necesare efectuării plății, Curtea de Apel Cluj să facă cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă.
A fost respinsă acțiunea formulată de, B, - împotriva acelorași pârâți și având același obiect.
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin.1 din nr.OG 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii ( în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară: Ș, în, " Dreptul" nr. 1/2001, p. 23-30 și practica de la filele 60 -64 fond).
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.1 Codul muncii ( care instituie aplicabilitatea Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Potrivit Legii nr. 500/2002, a nr.HG 208/2005 și a nr.HG 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, mai precis a personalului judiciar cu statut independent și atribuții deliberative ( judecători), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin.2 cest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea stimulentelor, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio- profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare ( aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunității Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție, reclamanții prestând muncă alături de personalul auxiliar de specialitate, de funcționarii publici și de personalul contractual din aceste unități.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică ( numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile de justiție.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile de justiție, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, acumulează o vechime în muncă, indiferent de categoria socio- profesională ( funcția deținută).într-adevăr, conform art. 16 alin. 3 raportat la art. 1 și art. 295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio- profesională, perioada în care o persoană prestează munca reprezintă vechime în muncă.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază ( partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare
( precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, etc.)
În concluzie, prin neacordarea stimulentelor, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordate tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr. 2814/R/2006, în Al. " Tratat de dreptul muncii", 2007, pag. 617).
Deci reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1-3 din nr.OUG 137/2000, întrucât le-au fost refuzate stimulentele salariale nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui adaos, ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională având o anumită vârstă, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu ( art. 2 alin. 1 din OG137/2000)
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului ( care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii, împotriva oricărei discriminări și dreptul la o renumerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 ( care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție( care interzice discriminările); art. 14 din Carta socială europeană revizuită ( ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin.2 lit. c și f art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din legea nr. 53/2003 ( care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art.41 din Constituție ( care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă ) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin.1 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economic, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o renumerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art. 2 al.1 nr.OG 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio- profesională și vârsta, criterii de diferențiere injuste a personalului din unitățile de justiție, fiind absurd și de neconceput a se accepta că vechimea în muncă se acumulează doar raportat la o anumită profesie,iar la alta,nu.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări,iar conform art.29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Potrivit art. 6 alin.2 din codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o renumerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art. 19 pct. 3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea de sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin.1 din nr.OG 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Cu privire la stimulentele salariale solicitate de reclamanți, acestea sunt drepturi de natură salarială în sensul art. 155 din Codul muncii, acestea fiind cheltuieli de personal potrivit art. 25 din Legea 146/1997.
Este de observat faptul că textul art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a fost completat prin Protocolul nr. 12 din Convenție ( intrat în vigoare la data de 1 aprilie 2005). Articolul 1 paragraful 1 din acest Protocol prevede în sarcina statelor interdicția generală a discriminării ( obligație pozitivă); beneficiul drepturilor și intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără discriminare pe nici un criteriu ( cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependența articolului 14 din Convenție( principiul nediscriminării) față de celelalte texte
ale Convenției care garantează alte drepturi. Ca atare, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante ale Convenției pot invoca în mod independent și de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenție, ci și la orice alt drept prevăzut în dreptul intern al statului respectiv ( în acest sens, " Convenția europeană a drepturilor omului", Ed., 2006, vol. I, p. 890). Deci, instanța poate analiza în mod independent existența discriminării în cauza dedusă judecății.
salariale reprezintă adaosuri salariale, deci sunt drepturi în sensul art. 155 și art. 40 alin.2 lit. c din Codul muncii.
În plus, art. 2 alin. 1, art. 6 lit. a și lit. c și art. 8 din nr.OG 137/2000 ocrotesc în mod deplin și egal toate drepturile sociale ( indiferent dacă sunt salariale sau cu alt caracter), acordate în temeiul raportului de muncă. Deci, este incontestabil faptul că dreptul la stimulentele salariale sunt drepturi recunoscute de lege în domeniul economic. Faptul că, pentru plata acestor drepturi, sunt prevăzute anumite criterii de performanță profesională, nu afectează în nici un caz caracterul de drept de natură salarială ( remuneratorie) a stimulentelor salariale, reclamanții având și o " speranță legitimă" pentru beneficiul acestui drept ( în sensul practicii Curții Europene a Drepturilor Omului), cu atât mai mult cu cât nu s-a putut face dovada, în condițiile art. 287 din Codul muncii, a neîndeplinirii acestor criterii.
Însă, în fapt, pârâții au operat o selecție arbitrară între criteriile de acordare a stimulentelor salariale "cu ocazia sărbătorilor de iarnă" din decembrie 2005, în sensul că au considerat prioritar și peremptoriu criteriul vechimii în funcție până la 3 ani a beneficiarilor, în detrimentul criteriilor de performanță profesională. Acest criteriu exclusivist și discriminatoriu a fost aplicat însă numai judecătorilor, nu și celorlalte categorii din personal ( nici chiar al personalului din aparatul Ministerului Justiției asimilat magistraților).
Deși criteriile de repartizare a stimulentelor prevăzute de Normele interne au caracter exemplificativ și de recomandare ( 25, 27 și 49), ele au fost aplicate arbitrar. s-au acordat următoarelor categorii socio-profesionale: pentru întregul personal din aparatul propriu al Ministerului Justiției, indiferent de funcție sau vechime; din cadrul personalului instanțelor judecătorești, numai pentru judecătorii cu o vechime de 0-3 ani, consilierii de reintegrare, funcționarii publici, personal contractual ( aceștia din urmă fără deosebire de vechime).
Rezultă astfel că în cadrul personalului din justiție s-au aplicat tratamente diferențiate arbitrare și discriminatorii, în funcție de locul de muncă ( categoria socio-profesională).
Ca atare așa cum s-a stabilit și prin Hotărârea nr. 15/23.01.2006 Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, reclamanții au fost discriminați în mod indirect, în sensul art. 2 alin.2 din nr.OG 137/2000, în funcție de categoria socio- profesională ( criteriu aparent neutru ce dezavantajează judecătorii și asistenții judiciari cu o vechime mai mare de 3 ani, criteriu care nu reprezintă o metodă adecvată și necesară pentru asigurarea scopului legitim al acordării de stimulente salariale). Din aceste considerente, este inadmisibilă excluderea judecătorilor cu o vechime de peste 3 ani de la sistemul de stimulare salarială.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislației civile.
În acest sens, codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori ( art. 1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art. 295 din Codul muncii raportat la art. 1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori solidaritatea pasivă poate fi solidaritate legală, potrivit art. 1041 cod civil (,. " Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385- 392).
În speță solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art. 44, art. 35 și 36 din Legea nr. 304/2004, raportate la cele ale nr.OUG 177/2002 și nr.OUG 27/2006, conform cărora pârâții Tribunalul Maramureș, Curtea de Apel Cluj și Ministerul Justiției sunt persoane juridice care ordonează ( principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară ( pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul din ordonatori.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin.4 din codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu se justifică că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților,iar faptul
că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art. 1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s- solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Din cele de mai sus, rezultă clar că suma în discuție este destinată strict magistraților, astfel că acțiunea s-a admis doar pentru aceștia, și a fost respinsă acțiunea față de personalul de specialitate care nu este prevăzut în actele normative citate.
În ce privește cererea reclamanților de înregistrare a stimulentelor obținute, în carnetul de muncă, instanța a apreciat-o neîntemeiată.
Potrivit dispozițiilor art. 1 (1) din 92/1976 carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedește vechimea în muncă, în funcție, în specialitate, retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în acestea.
Prin noțiunea de alte drepturi ce se includ în retribuția tarifară se înțeleg acele sporuri sau adaosuri cu caracter permanent. Ori drepturile bănești, obținute prin prezenta de către reclamanți, au un caracter aleatoriu și în consecință nu pot face obiectul înscrierii în carnetul de muncă, ele regăsindu-se însă în statele de plată.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a găsit-o întemeiată, și a procedat la admiterea sa.
Astfel, potrivit art. 19 din legea nr. 500/2002,privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din nr.HG 208/2005 și ale art. din nr.HG 386/2007.
Se va respinge excepția lipsei calității procesuale a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării deoarece potrivit OG nr. 137/2000 este investită să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare, deci ea este chemată în judecată pentru opozabilitate.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin.1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin.2 lit. e, pct. i din nr.OG 137/2000, art. 2 alin.1-3, art. 29 pct.2 din nr.OG 137/2000, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul muncii, instanța apreciază ca întemeiată cererea reclamanților. S-a procedat la admiterea acțiunii în parte, în speță fiind incidente și dispozițiile art. 1082.1084,1039 din Cod civil, precum și art. 269, art. 165 și art. 292 din Codul muncii.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii împotriva sa.
În motivarea recursului s-a arătat că tatutul personalului din sistemul autorității judecătorești precum și drepturile de care aceștia beneficiază, formează obiectul unor reglementări speciale. Actele normative aplicabile acestei categorii de personal au stabilit, în mod constant, drepturile si obligațiile acestora, cu regim de salarizare distinct față de alte categorii de personal.
Modalitatea de salarizare a acestei categorii de funcționari este distinctă de cea reglementată pentru alte categorii profesionale, diferențele fiind motivate de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal.
Reclamanții nu se află într-o situație comparabilă cu cea a altor categorii socio-profesionale, atât timp cât pe lângă obligațiile specifice funcției, salariații din sistemul judiciar se bucură de o serie de drepturi și beneficii suplimentare care li se adresează numai lor, nefiind aplicabile altor categorii de salariați.
Art.4 din G nr.6/2007 stabilește criteriile pentru salarizarea funcționarilor publici astfel: "Salariul de baza se stabilește in funcție de categorie, de clasa, care reflecta nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice, si, după caz, de gradul profesional al funcției publice, precum si in raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central sau local, potrivit anexelor nr. 1-6."
Situațiile deosebite în care se regăsesc diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității.
Reclamanții nu sunt victimele unor discriminări întrucât potrivit art.2 din G nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare "(1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare de înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe baza de rasa, naționalitate, etnie, limba, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care ara ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice." iar același articol, alin.3 prevede: "(3) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), fata de alte persoane, în afară cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare."
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului s-a invocat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. arătându-se în primul rând că reclamantele și au fost numite în funcția de judecător ulterior emiterii Ordinului nr.1921/C/15.12.2005, nefiind îndreptățite la plata despăgubirilor otrivit p. art. 25 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial nr. 1 din 29 iulie 1997, cu modificările și completările ulterioare, fondul pentru stimularea personalului din sistemul justiției reprezintă 75% din sumele obținute din recuperarea cheltuielilor judiciare avansate de stat pentru desfășurarea proceselor penale (care sunt suportate de părți sau de alți participanți la proces), precum și din amenzi le judiciare (25% din sumele respective devin venituri la bugetul statului).
În aplicarea acestor dispoziții legale, prin Ordinul ministrului justiției nr. 1921/C/15 decembrie 2005 s-a aprobat repartizarea unui fond de stimulente financiare pentru personalul din sistemul justiției în anexă fiind specificate sumele repartizate pe ordonatori cărora le-a revenit responsabilitatea distribuirii și plății sumelor acordate cu titlu de stimulente, potrivit criteriilor prevăzute în Normele referitoare la repartizarea fondului constituit potrivit art. 25 din Legea nr. 146/1997.
Conform alineatului (3) al art. 25 din Legea 146/1997, repartizarea veniturilor pe beneficiar se face în baza unor norme interne aprobate prin ordin al ministrului justiției, la momentul respectiv fiind în vigoare Ordinul ministrului justiției nr. 2404/C/2004 prin care se aprobă Normele interne privind repartizarea fondului constituit potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 146/1997.
Din analiza dispozițiilor cuprinse în Norme rezultă faptul că principalele criterii de repartizare a stimulentelor au caracter exemplificativ, iar nu limitativ, ceea ce nseamnă că ordonatorul de credite este îndreptățit să evalueze și să stabilească la un moment dat necesitatea stimulării financiare pe baza unor criterii ce corespund obiectivelor fixate la un moment dat în politica de dezvoltare a sistemului judiciar și/sau a obiectivelor generale ale Ministerului Justiției (art. 4 alin. 3).
De asemenea, în conformitate cu art. 1 Normele aprobate prin nr.,(1) Fondul destinat stimulării personalului din sistemul justiției, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 146/1996 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, se constituie din diferența de 75% din recuperarea sumelor din cheltuielile judiciare avansate de stat pentru desfășurarea proceselor penale, precum și din amenzile judiciare. (2) Din veniturile realiza!e potrivit alin. (1) ministrul justiției repartizează prin ordin, pentru stimularea personalului, un procent de 1 % pentru Înalta Curte de Casație și Justiție, 3% pentru parchete și 1 % pentru Consiliul Superior al Magistraturii." Ca atare, fiecare ordonator principal de credite emite ordine pentru repartizarea fondurilor pentru stimularea personalului din sistemul justiției.
Ceea ce nu s-a analizat este natura acestor stimulente, precum și obligativitatea recompensării tuturor judecătorilor în același timp.
În conformitate cu dispozițiile art. 41 din Constituție "Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială.Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege."
Potrivit art. 155 din Codul muncii "Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri." "Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: - (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare -" - art. 1 alin. 2 din nr.OG 137/2000.
Pentru munca prestată de către salariat, angajatorul este obligat să plătească acestuia salariul din care fac parte și sporurile ori alte adaosuri la care este îndreptățit potrivit legii. În schimb, premiile sau stimulentele sunt concepute ca drepturi suplimentare care pot să fie sau nu acordate salariaților în funcție de o serie de criterii pe care angajatorul le poate stabili ca prioritare. Astfel potrivit art. 4 din Normele aprobate prin nr. 2404/C/2004 "În acordarea stimulentelor prevăzute la alin. (2) se au n vedere obiectivele propuse, importanța acestora pentru promovarea obiectivelor generale ale ministrului justiției, gradul de realizare a acestor obiective în termenele stabilite, precum și sărbătorile legale aprobate prin acte normative."
Ca atare, stimulentul financiar nu este un drept conferit de lege cu caracter absolut, inevitabil, nu se confundă cu salariul, el depinzând de o multitudine de factori: existența însăși a unei sume (având în vedere sursa fondului: amenzi judiciare și cheltuieli avansate de stat și recuperate de la participanții la procesul penal), obiectivele urmărite de Ministerul Justiției, la un moment dat, în politica sa de reformă a justiției, numărul personalului, calitatea activității desfășurate de acesta (performanțe individuale), criterii de performanță apreciate ca prioritare. Existența acestei game atât de largi de factori ce determină acordarea/neacordarea premiului îi conferă acestuia un caracter incert, imposibil de prevăzut, astfel încât nu se poate vorbi de un drept creanță lichidă, exigibilă. (cauzaKopeckySlovaciei,hotărârea din 7 ianuarie, de hotărâri și decizii 2004-IX, paragraf 52, cauzaRafinăriile și StratisGreciei,hotărârea din 9 decembrie 1994, de hotărâri și decizii nr. -B, p., paragraf 59).
De asemenea, nu este un drept care urmează a fi plătit întregului personal din sistemul autorității judecătorești în același timp. Este adevărat că prin natura lor stimulentele sunt drepturi suplimentare menite să recompenseze, dar nimic nu împiedică angajatorul să le plaseze alături de alți factori care deopotrivă să concureze la realizarea unor obiective stabilite ca prioritare la un moment dat, si este fără îndoială că stimularea celor cu venituri mai mici în sensul stabilității în sistem și îmbunătățirii performanțelor profesionale nu reprezintă diferențe nejustificate de natură a aduce atingere principiului egalității, căci beneficiul acestor sume s-a acordat tuturor celor care se încadrau în criteriile stabilite de ordonator în temeiul Normelor, așadar tuturor celor care se aflau în situații similare.
La anumite intervale de timp, ordonatorii pot aprecia ca în funcție de ordinea realizării obiectivelor propuse să repartizeze fondurile colectate potrivit art. 25 din Legea taxelor de timbru, fără însă ca tot personalul din sistem să fie recompensat în același timp. Nu poate fi vorba de practici discriminatorii câtă vreme ulterior măsurile de recompensare având ca sursă fondurile prevăzute de Legea nr. 146/1997 au vizat în continuare și personalul din sistemul autorității judecătorești care nu s-a încadrat în criteriul avut în vedere de către ordonatori. Cu titlu exemplificativ menționează Ordinul ministrului Justiției nr. 1744/C/13.07.2006 a aprobat de asemenea repartizarea unui fond destinat stimulării judecătorilor din cadrul instanțelor judecătorești, în raport cu gradul de colectare a sumelor la nivelul ordonatorilor secundari și tertiari de credite.
Prin urmare, ținând seama de faptul că repartizarea stimulentelor s-a făcut în conformitate cuNormele Interneaprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2404/C/2004, care enumera exemplificativ criteriile ce pot fi luate în considerare la repartizarea stimulentelor, ordonatorii având posibilitatea de a stabili și alte criterii pe care le apreciază necesare și utile, fără a fi necesar să existe identitate de criterii la nivelul tuturor instanțelor din țară, criteriile indicate nu prin Ordinul nr. 1921/C/2005, cum greșit a reținut prima instanță, ci într-o informare comunicată curților de apel, având caracter de recomandare, și având în vedere că acordarea stimulentului financiar este determinată de o multitudine de factori, fără a avea caracterul unui drept exigibil, motivarea primei instanțe nu subzistă, cu atât mai mult cu cât toți magistrații din cadrul instanței care îndeplineau criteriile stabilite au beneficiat de stimulente financiare. Stabilirea unor priorități la un moment dat nu înseamnă a distinge după unul sau altul dintre criteriile ce caracterizează faptele de discriminare sancționate de nr.OG137/2000sau alte documente, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat, în continuare s-au aprobat fonduri pentru stimularea judecătorilor, astfel încât nu se poate concluziona în mod fundamentat că, față de situația potrivit căreia o parte dintre judecători au primit stimulente într-o anumită perioadă, iar alți judecători ulterior, pe măsura colectării altor fonduri, având aceeași sursă, s-a creat o diferențiere nepermisă. nu se confundă nici cu salariul care se cuvine oricărei persoane care prestează o muncă, acestea fiind drepturi suplimentare. Si dacă toți judecătorii primesc stimulente, cu diferența că unii primesc într-un anumit interval de timp, iar alții într-o perioadă ulterioară, nu se găsesc elementele care să fundamenteze concluzia tribunalului în sensul că intimații-reclamanți au fost discriminați.
În ceea ce privește Hotărârea nr. 15/23.01.2006, nvederează faptul că hotărârile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu au în nici un caz caracterul unui titlu executoriu, astfel cum în mod greșit a reținut Tribunalul. Asemenea hotărârii nu sunt obligatorii pentru instanțe, acestea fiind suverane în aprecierea temeiniciei sau netemeiniciei acțiunilor deduse judecății. În aceeași ordine de idei, arătă că în conformitate cu dispozițiile
OGnr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată se poate adresa direct instanței de judecată.
În privința actualizării sumelor cu indicele de inflație la care a obligat instanța, arătă că, potrivit art.1088 civ. "La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate. - nu sunt debite decât din ziua cererii in judecată afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept".
Din interpretarea dispozițiilor legale menționate mai sus rezultă că, reclamanții, în calitate de creditori ai unei obligații având drept obiect o sumă de bani, ar putea pretinde drept echivalent al prejudiciului încercat prin întârziere la executare numai dobânda stabilită de lege, dobânda legală fiind datorată însă, numai cu începere din ziua cererii de chemare în judecată.
În cauza de față nici dobânda legală nu poate fi acordată, având n vedere că una dintre condițiile necesare este ca debitorul să nu fi executat obligația sa față de creditor. Or astfel cum s-a arătat anterior, nu există o astfel de obligație a Ministerului Justiției față de intimații-reclamanți.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va respinge recursurile pentru următoarele considerente:
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor nu este fondat, invocând argumente lipsite de pertinență în prezenta cauză.
Astfel, contrar criticilor recurentei, reclamanții nu au invocat o situație de discriminare în raport de funcționarii publici ci față de judecătorii beneficiari ai Ordinului ministrului justiției nr.1921/C/15.12.2005, ceea ce lipsește de fundament susținerea pârâtei.
Motivul privind inexistența unei discriminări este comun ambelor recursuri nefiind necesar să primească răspunsuri în mod separat.
Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, mai precis a personalului judiciar cu statut independent și atribuții deliberative (judecători), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea stimulentelor, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție este incontestabilă, reclamanții prestând muncă alături de personalul auxiliar de specialitate, de funcționarii publici și de personalul contractual din aceste unități.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile de justiție.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile de justiției, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, acumulează o vechime în muncă, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.16 alin.3 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca reprezintă vechime în muncă.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, etc).
În concluzie, prin neacordarea stimulentelor, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Așadar, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-au fost refuzate stimulentele salariale nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui adaos, ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională având o anumită vârstă, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000), ceea ce are forță ierarhică superioară față de nr. 2404/C/2004, care, de altfel, este insuficient de precisă în stabilirea criteriilor de acordare a stimulentelor, creând posibilitatea arbitrariului.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul concret după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională și vârsta, criterii de diferențiere injuste a personalului din unitățile de justiție, fiind absurd și de neconceput a se accepta că vechimea în muncă se acumulează doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Cu privire la stimulentele salariale solicitate de reclamanți, acestea sunt drepturi de natură salarială în sensul art.155 din Codul muncii, acestea fiind cheltuieli de personal potrivit art.25 din Legea nr.146/1997.
Este de observat faptul că textul art.14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a fost completat prin Protocolul nr.12 din Convenție (intrat în vigoare la data de 1 aprilie 2005). Articolul 1 paragraful 1 din acest Protocol prevede în sarcina statelor interdicția generală a discriminării (obligație pozitivă): beneficiul drepturilor și intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără discriminare pe nici un criteriu (cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependența articolului 14 din Convenție (principiul nediscriminării) față de celelalte texte ale Convenției care garantează alte drepturi. Ca atare, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante ale Convenției pot invoca în mod independent și de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenție, ci și la orice alt drept prevăzut în dreptul intern al statului respectiv. Prin urmare, instanța poate analiza în mod independent existența discriminării în cauza dedusă judecății.
salariale reprezintă adaosuri salariale, fiind drepturi în sensul art.155 și art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii.
În plus, art.2 alin.1, art.6 lit.a și lit.c și art.8 din OG nr.137/2000 ocrotesc în mod deplin și egal toate drepturile sociale (indiferent dacă sunt salariale sau cu alt caracter), acordate în temeiul raportului de muncă. Deci, este incontestabil faptul că dreptul la stimulentele salariale sunt drepturi recunoscute de lege în domeniul economic. Faptul că, pentru plata acestor drepturi, sunt prevăzute anumite criterii de performanță profesională, nu afectează în nici un caz caracterul de drept de natură salarială (remuneratorie) a stimulentelor salariale, reclamanții având și o "speranță legitimă" pentru beneficiul acestui drept (în sensul practicii Curții Europene a Drepturilor Omului), cu atât mai mult cu cât nu s-a putut face dovada, în condițiile art.287 din Codul muncii, a neîndeplinirii acestor criterii.
Însă, în fapt, pârâții au operat o selecție arbitrară între criteriile de acordare a stimulentelor salariale "cu ocazia a sărbătorilor de iarnă" din decembrie 2005, în sensul că au considerat prioritar și peremptoriu criteriul vechimii în funcție până la 3 ani a beneficiarilor, în detrimentul criteriilor de performanță profesională. Acest criteriu exclusivist și discriminatoriu a fost aplicat însă numai judecătorilor, nu și celorlalte categorii din personal (nici chiar a personalului din aparatul Ministerului Justiției asimilat magistraților).
Deși criteriile de repartizare a stimulentelor prevăzute de Normele interne au caracter exemplificativ și de recomandare, ele au fost aplicate arbitrar. s-au acordat următoarelor categorii socio-profesionale: pentru întregul personal din aparatul propriu al Ministerului Justiției, indiferent de funcție sau vechime; din cadrul personalului instanțelor judecătorești, numai pentru judecătorii cu o vechime de 0-3 ani, consilierii de reintegrare, funcționarii publici, personalul contractual (aceștia din urmă fără deosebire de vechime).
Rezultă astfel că în cadrul personalului din justiție s-au aplicat tratamente diferențiate arbitrare și discriminatorii, în funcție de locul de muncă (categoria socio - profesională).
Ca atare, așa cum s-a stabilit și prin Hotărârea nr.15/23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, reclamanții au fost discriminați în mod indirect, în sensul art.2 alin.2 din G nr.137/2000, în funcție de categoria socio-profesională (criteriul aparent neutru ce dezavantajează judecătorii și asistenții judiciari cu o vechime mai mare de 3 ani, criteriu care nu reprezintă o metodă adecvată și necesară pentru atingerea scopului legitim al acordării de stimulente salariale). Din aceste considerente, este inadmisibilă excluderea judecătorilor cu vechime peste 3 ani de la sistemul de stimulare salarială.
În fine, în privința criticii asupra actualizării sumelor acordate cu rata inflației, Curtea reține că recurentul nu are în vedere că regula consacrată de art. 1088 alin.1 Cod Civil, aplicabilă în principiu obligațiilor contractuale, suferă numeroase excepții, reglementate expres prin art.1088 alin. (1) sau deduse din convenția părților. Cum răspunderea juridică ce revine pârâtului Ministerului Justiției pentru discriminarea produsă este însă integrală, dacă prejudiciul nu este acoperit de dobânda legală, care reprezintă fructe civile, echivalent al lipsei de folosință al sumelor în discuție, există posibilitatea obligării debitorului la plata și a altor daune cauzate prin conduita sa. De aceea, în speță, în mod întemeiat, prima instanță, făcând aplicația principiului reparației integrale a prejudiciului, a apreciat că dobânda legală nu acoperă prejudiciul și, în consecință, a procedat la evaluarea judiciară a acestuia, acoperind în întregime atât pierderea suferită de reclamanți (damnum emergens) cât și beneficiul de care aceștia au fost lipsiți (lucrum cessans).
Având în vedere considerentele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit. e, pct. i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța de recurs apreciază că recursul este nefondat, urmând să-l respingă conform art.312 alin. 1.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâțiiMinisterul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelorîmpotriva sentinței civile nr. 384 din 24.03.2008 a Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 16 iunie 2009
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - - - - -
]
GREFIER
- -
Red./
2 ex./30.06.2009
Președinte:Lucia ȘtețcaJudecători:Lucia Ștețca, Ana Ionescu, Sergiu Diaconescu
