Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 321/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 321/R-CM
Ședința publică din 09 Aprilie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Florica Răuță JUDECĂTOR 2: Constantina Duțescu
JUDECĂTOR 3: Veronica Șerbănoiu
Judecător: - --
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE -prin DGFP, cu sediul în B, sector 5,- și MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B, sector 5,-, împotriva sentinției civile nr.14/CM din 11 ianuarie 2008,pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns avocat pentru intimații-reclamanți, I, lipsă fiind recurenții-pârâți Ministerul Economiei Finanțelor-prin DGFP A și Ministerul Justiției, intimații-pârâți Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Argeș, intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și intimații-intervenienți în nume propriu, I, G, -,.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, care învederează instanței că intimații-intervenienți în nume propriu, G, (), și au depus, prin serviciul registratură, cerere de renunțare la judecată, în temeiul art.246 alin.1 Cod procedură civilă, întrucât prin sentința civilă nr.777/CM/21.11.2007 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr-, irevocabilă prin decizia nr.226/R-CM din 11.03.2008 pronunțată de Curtea de Apel în dosarul nr-, instanța s-a pronunțat cu privire la drepturile salariale reprezentând sporul de 15% pentru confidențialitate, începând cu data de 25.09.2004 până la dat de 21.11.2007. Mai arată că a fost solicitată judecarea în lipsă.
Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul pe recursuri.
Apărătorul intimaților-reclamanți solicită respingerea recursurilor și menținerea deciziei tribunalului.
Cu privire la critica formulată în motivele de recurs Ministerului Justiției cu privire la necomunicarea cererii de intervenție către acesta, arată că prin încheierea din 05 decembrie 2007 s-a dispus comunicarea cererii de intervenție.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 05.10.2007, reclamanții, I, RECLAMANT, au chemat în judecată pârâții MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANTELOR -reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL PITEȘTI, TRIBUNALUL ARGEȘ, cu citarea CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați să calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna oct. 2004 până la data pronunțării prezentei hotărâri, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă. S-a solicitat obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor să aloce celorlalți pârâți fondurile necesare efectuării plăților sumelor bănești solicitate și neîncasate.
In motivarea acțiunii reclamanții au arătat că în scopul asigurării eficiente a confidențialității informațiilor clasificate au fost edictate mai multe acte normative, menite să ofere categoriilor de persoane ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la astfel de informații.
Au fost invocate în acest sens prevederile Legii nr.444/2006, privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, potrivit cărora pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
Astfel, judecătorii militari beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din solda lunară.
Prin OG nr.6/2007, art.15 alin.1, s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute în legea nr.555/2006, ci și funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Totodată, potrivit art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.405/2002, s-a acordat acest spor de confidențialitate de până la 15% și membrilor plenului precum și altor categorii de personal din cadrul Oficiului de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Acest spor de confidențialitate nu a fost acordat reclamanților, în mod discriminatoriu față de celelalte categorii de personal pentru care există această obligație, deși potrivit art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, constituie abatere disciplinară nerespectarea confidențialității lucrărilor care au acest caracter.
S-au invocat și disp.art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și Constituția României care prevede în art.11 și 20 că exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
În temeiul art.I din Protocolul nr.12 la Convenție, în vigoare de la 1 aprilie 2005, exercitarea oricărui drept prevăzut de legea națională a unui stat contractant este asigurată.
La data de 05.12.2007 intervenienții în interes propriu, I, G, -, (6) au solicitat în contradictoriu cu aceiași pârâți, drepturi reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna oct. 2004 până la data pronunțării prezentei hotărâri, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă. S-a solicitat obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor să aloce celorlalți pârâți fondurile necesare efectuării plăților sumelor bănești solicitate și neîncasate.
În ședința publică din 09.01.2008 a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție în interes propriu.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii, arătând că sporul solicitat nu este stabilit prin lege iar prin neacordarea sporului de confidențialitate nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile, care sa impună un tratament nediferențiat.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a depus întâmpinare prin care invocat pe cale de excepție lipsa calității procesuale pasive având în vedere că Ministrul Economiei și Finanțelor și Ministrul Justiției sunt ordonatori principali de credite iar raportul juridic dedus judecății există între reclamanți și Ministerul Justiției.
Pentru aceleași considerente Ministerul Economiei și Finanțelor arată că cererea de chemare în judecată față de acesta este și inadmisibilă.
Suplimentarea cheltuielilor stabilite prin legea bugetului de stat se poate face numai pe bază de lege, fiind o problemă de legiferare.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a depus întâmpinare în cauză prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive întrucât potrivit art.16-20 din OG nr.137/2000 republicată, această instituție nu poate fi chemată în judecată în calitate de pârâtă, fiind o instituție abilitată și investită prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate și să sancționeze contravențiile prevăzute de OG nr.137/2000, având competența materială de a se pronunța cu privire la săvârșirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă și în orice domeniu de activitate.
Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr.14/CM din 11.01.2008 a dmis acțiunea și cererea de intervenție în interes propriu formulată de reclamanți și intervenienții în interes propriu.
Au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Argeș să plătească reclamanților și intervenienților drepturile salariale reprezentând sporul de 15% pentru confidențialitate începând cu octombrie 2004 până la 11.01.2008, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze pârâților de mai sus fondurile necesare achitării drepturilor bănești menționate.
A fost obligată pârâta Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților și intervenienților în sensul celor dispuse.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, n temeiul art.137 pr.civ instanța s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate la termenul din 5.12.2007, acestea fiind respinse.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții și intervenienții fac parte din categoria personalului ce desfășoară activitate în justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod, care se completează cu dispozițiile legale speciale.
In ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților și intervenienților prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța cercetează situația în care se află acestea în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările si criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Reclamanților și intervenienților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin. l din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul
deontologic și art.78 alin. l din Legea nr.567/2004 si art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți și intervenienții implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperite, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariate, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții și intervenienții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numita sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, aceștia se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr. 137/2000, art.3 din G nr.38/2003, att.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, arf.3 din G nr.l9/2006, art.15 alin.1 din G nr. 6/2001,art.20 alm.3 din Legea nr. 656/2002, art.15 din G nt.64/2006, ari.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții și intervenienții sunt parte a unui raport juridic de munca guvernat de Codul muncii, toți prestează o munca și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Intr-adevăr, conform art.26 raportat la art. 1 si art.295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților și intervenienților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativa ca în dreptul comun al muncii). Insă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresa și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelativă îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.
Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatica profesională (de munca) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept, a instituit și o obligație de plata (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial).
In caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 si art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 si art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de. confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci, reclamanții și intervenienții se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții și intervenienții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Tratamentul discriminatoriu față de reclamanți și intervenienți în ceea ce privește sporul de confidențialitate există cu atât mai mult cu cât nu numai alte categorii de persoane beneficiază de acest spor ci și judecătorii militari.
Insă, este de remarcat că reclamanții și intervenienții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate.
Din moment ce reclamanți și intervenienții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că aceștia nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul si același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) si a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale.
Intr-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele si consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul si elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanța, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătura cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de munca, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).
S-a reținut că prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții și intervenienții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptica ce fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte si respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.
S-a concluzionat că, reclamanții și intervenienții sunt discriminați în sensul art.2 alin. 1, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate, nu datorită faptului ca nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin. l din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților și intervenienților rezultă și din dispozițiile art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin. l lit. a, art.40 alin.2 lit. c si f, art. 54 alin.3, art. 65 si art. 155 raportat la art. l din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. l, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art. 16 alin. l și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoana nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în mod special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art. 2 alin 1 din G nr. 137/2000 se arară că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată ca sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. l, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct. l din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca si reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egală, or munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin. 1 din G nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților tribunalul va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. I din OUG nr. 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din codul civil oprește instanța sa invoce lacuna legislativă.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al instanța reține că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicare legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr. 137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Reclamanții și intervenienții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont si de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arata că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată.
În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. In speță, nu există o cauză străină, care sa conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speța este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel potrivit practicii judiciare constatare în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Potrivit art. 40 alin. 2 Codul muncii, urmează ca pârâta Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei si Finanțelor față de obligația de a vira pârâților fondurile necesare efectuării plăților instanța a găsit-o întemeiată.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice. Ministerul Economiei si Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și proiectul legii de rectificare bugetară. In lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți și intervenienți.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin 1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin. 2 lit. c, pct.1 din G nr.137/2000, art.2 alin. 13, art.29 pct.2 din G nr. 137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților și intervenienților admițând acțiunea, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084,1039 din Cod civil, precum și art.269, art. 165 și art.292 din Codul muncii.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, precum și Ministerul Justiției, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În recursul declarat, Ministerul Economiei și Finanțelor întemeiat pe disp. art.304 pct.9 Cod procedură civilă, se susține că instanța de fond a reținut greșit calitatea procesuală pasivă a acestui recurent, deoarece între acest recurent și reclamanți nu există raporturi de muncă, obligația plății drepturilor bănești revenind Ministerului Justiției, Curții de APEL PITEȘTI și Tribunalului Argeș.
Se susține că în mod greșit a fost introdus în cauză acest recurent, făcându-se o gravă eroare, atunci când acesta este confundat cu Statul Român sau cu bugetul de stat.
Rolul recurentului este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pa baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget și a proiectelor locale, cu respectarea procedurii reglementate prin Legea nr.500/2002, privind finanțele publice.
Se susține că recurentul și Ministerul Justiției sunt ordonatori principali de credite, iar creditele bugetare acordate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
Prin recursul declarat de Ministerul Justiției și întemeiat pe disp. art.304 pct.4, 5 și 9 Cod procedură civilă se critică sentința de la fond pentru netemeinicie și nelegalitate.
În primul motiv de recurs întemeiat pe disp. art.304 pct.5 Cod procedură civilă se susține că prin hotărârea dată de instanța de fond au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, de art.105 alin.2 Cod procedură civilă.
Se susține astfel că, instanța nu a comunicat recurentului cererea de intervenție depusă în cauză, cu toate că avea obligația de comunicare, potrivit art.52 alin.3 Cod procedură civilă, recurentul neavând posibilitatea să-și formuleze apărări.
În motivul doi de recurs întemeiat pe disp. art.304 pct.4 Cod procedură civilă se susține că, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Astfel, se susține că nu există temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate.
Modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii, ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte, c are țin de statutul profesional al unei categorii, nu este o problemă care poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin OG nr.137/2000.
În motivul trei de recurs, întemeiat pe disp. art.304 pct. 9 Cod procedură civilă, se susține că instanța de fond pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.
În prima critică circumscrisă acestui motiv de recurs se susține că, pretențiile intervenienților în interes propriu, prin care aceștia solicită sporul de confidențialitate pentru perioada octombrie 2004 - noiembrie 2004, erau prescrise, prin raportare la data formulării cererii de intervenție, cerere formulată la 5.12.2007, instanța acordând sporul de confidențialitate începând cu data de octombrie 2004, raportat la data la care au formulat cerere ceilalți reclamanți. Pentru acest motiv se solicită admiterea excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune.
În doua critică, circumscrisă acestui motiv de recurs, s-a susținut că în cadrul raporturilor de muncă obligația angajatului este reprezentată de prestarea muncii, iar obligația corelativă a angajatorului este plata salariului.
Din acest punct de vedere a motivat că neacordarea sporului de confidențialitate nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor din nr.OG137/2000 și din Convenție, pentru că nu există un drept recunoscut și protejat de lege în lipsa unui act normativ care să prevadă și să garanteze sporul de confidențialitate.
Instanța a aplicat greșit legea reținând că reclamanții se află în situații comparabile cu alte categorii de personal, dispozițiile nr.OG137/2000 nefiind incidente pentru că ei reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu un statut specific, cu drepturi și îndatoriri stabilite prin act normativ special, respectiv Legea nr.27/2006.
Ca atare, situația lor nu este comparabilă cu a altor categorii de personal din sistemul bugetar care prin statute proprii, profesionale, au instituite drepturi și îndatoriri diferite, făcând parte din categorii distincte ale autorității publice.
S-a susținut că, în concordanță cu deciziile Curții Europene, Curtea Constituțională a statuat că principiul egalității în drepturi și al discriminării nu se aplică doar situațiilor egale ori analoge, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări.
Curtea, analizând cele două recursuri prin prisma criticilor formulate și a probelor administrate, constată că acestea sunt nefondate, urmând le respinge ca atare, în baza art.312 Cod procedură civilă și pentru următoarele considerente:
Cât privește recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Finanțelor Publice A, întemeiat pe disp. art.304 pct.9 Cod procedură civilă se constată că acesta este neîntemeiat, instanța de fond pronunțând o sentință legală, fără încălcarea sau aplicarea greșită a legii, reținându-se în mod corect că acest recurent are calitate procesuală pasivă.
Este de remarcat în primul rând că Tribunalul Argeș nu a reținut calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în considerarea vreunui raport de muncă pe care reclamanții l-ar avea cu acesta.
Este un lucru evident și necontestat că reclamanții nu sunt salariați ai acestui minister, atribuții privind angajarea și salarizarea având ceilalți pârâți, așa cum corect susține recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Totuși în mod corect instanța de fond a apreciat că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, conform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, pârâții se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți și intervenient.
Este adevărat că prin acțiunea introductivă, Ministerul Economiei și Finanțelor a fost chemat în judecată și în calitate de pârât și în calitate de chemat în garanție, însă prin hotărârea recurată Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat numai în calitatea de chemat în garanție să aloce fondurile necesare plății către reclamanți a acestor drepturi salariale.
Recursul declarat de Ministerul Justiției va fi de asemenea respins ca neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs întemeiat pe disp. art.304 pct.5 Cod procedură civilă va fi respins ca neîntemeiat, constatându-se că instanța de fond nu încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2 Cod procedură civilă, îndeplinindu-și obligația de comunicare a cererii de intervenție de la filele 6 - 7 dosar fond, potrivit art.52 alin.3 Cod procedură civilă, așa cum rezultă din încheierea de ședință din data de 5.12.2007 ( 33 dosar ), acordându-se termen în acest sens la data de 9.01.2008, cauza luându-se în pronunțare la această dată, amânându-se pronunțarea la data de 11.01.2008.
Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe disp. art.304 pct.4 Cod procedură civilă este neîntemeiat, urmând a fi respins ca atare, constatându-se că instanța nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Dacă pârâtul ar fi înțeles să invoce depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de fond, proprie textului menționat, susținerile din acest motiv de recurs nu se încadrează în disp.art.304 pct.4 Cod procedură civilă care vizează imixtiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică.
Din conținutul acestora reiese că se referă la încălcarea și aplicarea greșită a legii atunci când a apreciat că judecătorilor li se cuvine sporul de confidențialitate, deși nu este reglementat printr-o dispoziție expresă, astfel că în mod corect aceste susțineri se încadrează în dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă și următoarele, urmând a fi analizat acest motiv de recurs împreună cu al treilea motiv.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanții funcționează ca judecători și grefieri la Tribunalul Argeș, iar potrivit art.99 lit. d și art.4 din Legea nr.303/2004, precum și art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea CSM nr.328 din 24 august 2005, aceștia au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri, decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile obținute în această calitate, deci să păstreze confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile ce le parvin în exercițiul funcției.
Mai mult, nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter secret constituie abatere disciplinară, pentru care sunt posibilități de aplicare a unei sancțiuni disciplinare, inclusiv excluderea din magistratură, cea mai gravă sancțiune pe scara ierarhică a sancțiunilor prevăzute de legea specială pentru aceștia.
Și în cazul altor categorii de personal, legea instituie obligativitatea păstrării secretului profesional. Însă pentru asigurarea confidențialității datelor, lucrărilor și informațiilor dobândite în exercițiul atribuțiunilor conferite de lege, se prevede de un spor de confidențialitate de până la 15 % din salariul (indemnizația) de încadrare.
În această situație se pune problema de a aprecia dacă judecătorii se află în situația comparabilă cu alte persoane, pentru a concluziona, dacă neacordarea acestui spor în beneficiul lor constituie o discriminare sub acest aspect, prima instanță făcând corect trimitere la art.2 pct.1 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora exercițiul dreptului la un salariu egal pentru muncă egală este apărat împotriva oricăror discriminări, respectându-se dispozițiile Directivei 2000/CE/78, privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile angajării, care constituie aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării.
De asemenea, potrivit art.26 din Codul muncii se instituie obligația de confidențialitate a oricărei persoane care prestează o muncă, aceasta fiind o clauză a raporturilor juridice de muncă, care având caracter sinalagmatic presupune și obligația corelativă a unității bugetare de a plăti o contraprestație.
Așa fiind, obligația de confidențialitate este privită ca o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, recunoscută tuturor celor care prestează o activitate, în temeiul unui raport juridic de muncă, indiferent de felul acestui raport și al funcției deținute, în concordanță cu principiile constituționale preluate de Codul muncii privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru un salariu egal, dreptul la un salariu pentru munca prestată, conform art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, precum și art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii.
Față de aceste considerente, este cert că reclamanții și intervenienții se află, nu doar într-o situație comparabilă, dar chiar identică cu categoriile de personal din unitățile bugetare, cărora li se acordă acest spor, discriminarea fiind evidentă, deși este de neadmis, ca unul și același element, constând în obligația de confidențialitate să producă efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare, funcție de apartenența la o categorie socio-profesională.
Sub acest ultim aspect, instanța de fond a observat corect că sistemul de salarizare este guvernat de principiul egalității de tratament, potrivit art.154 din Codul muncii, diferențierea salariilor fiind posibilă numai în raport de nivelul studiilor, treptele și gradele profesionale, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, așa că nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă pentru excluderea reclamanților.
Prin urmare, aprecierea discriminării nu se face prin prisma criteriului socio-profesional, apartenența unei persoane la o anumită profesie, nefiind motiv pentru includerea sau excluderea ei de la aplicarea sporului de confidențialitate, care se acordă exclusiv în funcție de obligația de confidențialitate, ce implică corelativ o contraprestație din partea celui căruia îi profită.
Dacă diferențierea salariilor se face în raport de nivelul studiilor, treaptă sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, aceasta nu privește și sporurile salariale care se acordă, în considerarea unor criterii specifice, în cauză, păstrarea confidențialității asupra datelor și informațiilor obținute în executarea obligațiilor de muncă.
În consecință, prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamanții și intervenienții au fost discriminați în sensul art.2 alin.1 și 3 și art.6 din nr.OG137/2000, aflându-se în mod clar într-o situație juridică și faptică identică și comparabilă ce fundamentează acordarea acestui spor și pentru alte categorii de personal.
Existența discriminării directe a reclamanților și intervenienților rezultă și din conținutul art.7 și art.29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
La fel, se grevează pe art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitatea de tratament în salarizare, fără nici o distincție, pe art.14 din Convenție, Protocolul 12 care interzice discriminarea și art.4 din Carta socială europeană revizuită, care garantează dreptul la o salarizare echitabilă.
Față de cele expuse este inexact că acordarea sporului de confidențialitate nu are suport legal pentru judecători și grefieri, precum și că aceștia nu se află în situații comparabile cu alte categorii de personal, pentru care este prevăzut acest spor. Dimpotrivă, prin hotărârea pronunțată, tribunalul face o aplicare corectă a dispozițiilor legale invocate și asigură posibilitatea reclamanților și intervenienților la un proces echitabil.
Cât privește prima critică circumscrisă celui de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe disp. art.304 pct.9 Cod procedură civilă, se constată că aceasta este neîntemeiată, urmând aor espinge ca atare.
Se constată astfel că, cererea de intervenție a fost formulată și depusă la dosar în data de 23.10.2007, ci nu la data de 5.12.2007, cum susține recurentul, încât excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune invocată de către recurent este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, constatându-se că în mod legal instanța de fond a admis și cererea intervenienților, acordându-le sporul de confidențialitate începând cu octombrie 2004, nefiind prescrise pretențiile acestora, raportat la data introducerii cererii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECID E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE -prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B, sector 5,- și MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B, sector 5,-, împotriva sentinției civile nr.14/CM din 11 ianuarie 2008,pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 9 aprilie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Grefier,
Red.
Tehnored.
2 ex/22.04.2008
Președinte:Florica RăuțăJudecători:Florica Răuță, Constantina Duțescu, Veronica Șerbănoiu
