Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 3409/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 1180/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 3409R
Ședința publică de la 15 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR 2: Ignat Silvia Georgiana
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind cererea de recurs formulată de recurentele, împotriva sentinței civile nr.433 din 11.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel București -Secția a-VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații Ministerul Justiției Și Libertăților, Curtea De Apel București, Tribunalul Teleorman, având ca obiect-drepturi bănești spor de 15 %.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care
Se învederează faptul că intimatul Ministerul Justiției și Libertăților a depus la dosar, prin serviciul registratură, la data de 14.04.2009, întâmpinare.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare, având în vedere că s-a solicitat judecarea pricinii în lipsa părților.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința nr.433 din data de 11.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantele și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul Teleorman, prin care s-a solicitat ca pârâții să fie obligați la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de fidelitate prevăzut de art.4 din OUG nr.27/2006 și OG nr.177/2006, începând cu martie 2005 la zi și în continuare, sume care să fie actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data nașterii dreptului până la data plății efective .
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că pretențiile reclamantelor nu pot fi primite, întrucât, prin Deciziile Curții Constituționale nr.819, 820, 821/3.07.2008, care sunt generale și obligatorii potrivit art.31 din Legea nr.47/1992, republicată, s-a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciare sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
S-a apreciat că dispozițiile sus menționate sunt aplicabile și speței de față, întrucât reclamantele susțin că situația discriminatorie în care se găsesc, în raport cu categoria personalului judiciar din cadrul instanțelor judecătorești, a fost creată prin acte normative cu putere de lege. Or, date fiind considerentele și dispozitivul deciziilor Curții Constituționale, nici o instanță de judecată nu este îndreptățită să considere discriminatorii acte normative cu putere de lege sau să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciare sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, în speță cele privind acordarea sporului de fidelitate prevăzut de OUG nr.27/2006 și OG nr.177/2006.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, în termenul legal, reclamantele și.
În motivarea recursului, reclamantele au arătat că acțiunea este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale: nr.818/2008, nr.819/2008, nr.820/2008 și nr.821/2008, deoarece s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare, iar nu anularea ori refuzul aplicării unor acte normative cu putere de lege și nici înlocuirea acestora cu alte norme. În cauza de față, actele de discriminare nu s-au produs prin acte cu caracter normativ sau legislativ, ci prin acte unilaterale interne de salarizare.
S-a mai arătat că art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui, acțiunea fiind admisibilă și prin prisma dispozițiilor art.6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță".
Același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în situația similară a dreptului complementar la sporul de vechime. Este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătorești, a fost reținută existența unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispozițiile art.16 alin.1 din Constituție (Decizia nr.284/2001). Și totuși instanța supremă a statuat în sensul existenței și înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispozițiile Codului muncii (lege organică) și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării, prin neacordarea sporului de fidelitate, recurentele-reclamante au solicitat să se aibă în vedere situația în care asistenții judiciari se află în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Astfel, instanța trebuie să rețină patru aspecte principale: apartenența asistenților judiciari la personalul judiciar; criteriul acordării sporului de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcției judiciare) pentru întregul personal judiciar; existența discriminării asistenților judiciari prin excluderea acestora de la acordarea acestui drept salarial; inexistența unor justificări obiective și rezonabile pentru această excludere. Sub acest aspect s-a susținut că ceea ce este esențial și decisiv, este faptul că asistenților judiciari, asimilați și din punctul de vedere al salarizării cu judecătorii (prin OUG nr.177/2002 și OUG nr.27/2006), legiuitorul le-a impus condiții stricte și severe, definitorii și specifice numai pentru magistrați, inclusiv aceea a respectării tuturor obligațiilor și incompatibilităților prevăzute pentru magistrați, astfel încât nu pot fi tratați diferit.
Un element al vechimii în muncă îl constituie vechimea în specialitate (în funcție), astfel că reclamantele se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal judiciar, deoarece sunt parte a unui raport de muncă și acumulează, în urma executării acestui raport, vechime în specialitatea funcției judiciare deținute, fiind fideli acestei funcții judiciare, iar această fidelitate trebuie remunerată la fel.
Criteriul și justificarea acordării sporului de fidelitate în favoarea personalului judiciar sau chiar nejudiciar (dar de specialitate juridică din instituțiile publice din justiție) este unul și același: efectul dreptului la vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, garantat în mod egal de lege pentru toți cei ce muncesc într-o funcție judiciară sau în serviciul public al justiției, și implicit a fidelității acumulate, cu respectare incompatibilităților funcției, specifice sistemului, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte persoanele din unul și același sistem al justiției. Chiar până și personalul administrativ de la protocol sau resurse umane, fără absolut nicio atribuție judiciară, se bucură, conform art.5 alin.2 din Legea nr.124/2000, de toate drepturile, inclusiv de sporul de fidelitate. Mai mult, și personalul judiciar care nu este de specialitate juridică (personalul auxiliar) beneficiază de sporul de fidelitate pentru vechimea în funcția judiciară deținută în sistemul justiției (art.16 din nr.OG8/2007). De același spor beneficiază și celelalte categorii de personal nejudiciar conex din sistemul justiției: consilierii de probațiune (conform art.7 din Legea nr.327/2006) și personalul din penitenciare (potrivit art.6 din nr.OG64/2006), rezultând în mod evident și indiscutabil faptul că sporul de fidelitate se acordă întregului personal de specialitate din sistemul justiției, judiciar sau doar conex, indiferent de funcția concretă deținută în acest sistem (deci indiferent de statut, recrutare, atribuții, durata funcției etc).
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă într-o funcție judiciară, cu efectul juridic al acumulării vechimii în specialitatea funcției judiciare și a respectării incompatibilităților acesteia, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de fidelitate, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor.
Asistenții judiciari sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, existența discriminării directe a asistenților judiciari rezultând și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. Art.2 pct.2 din Convenția nr.111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de fidelitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului judiciar nu primește sporul de fidelitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru simplul fapt că sunt titulari ai dreptului de vechime în funcția judiciară (la fel ca și asistenții judiciari).
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse că excluderea asistenților judiciari de la acordarea sporului de fidelitate a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Nu are nici o relevanță faptul că asistenților judiciari le este recunoscut și sporul de vechime în muncă, deoarece, pe de o parte, această vechime generală nu se confundă cu vechimea în specialitate sau în funcție (cele două noțiuni sunt distincte și se aplică în mod simultan și cumulativ), iar vechimea în specialitate cuprinde doar vechimea într-o anumită meserie sau funcție.
S-a mai arătat că, în temeiul dispozițiilor imperative ale art.1 și art.295 alin.2, ale art. 5 și ale art. 154 alin.3 raportate la cele ale art.86 din Codul muncii, este interzis în mod expres de lege orice tratament diferențiat al asistenților judiciari sub pretextul îndeplinirii funcției sub forma unor mandate determinate. Ca atare, criteriul duratei determinate constituie prin forța legii un criteriu care tocmai interzice discriminarea, fiind absurdă și inadmisibilă invocarea lui ca pe un criteriu care ar justifica discriminarea.
Recurentele au arătat și faptul că jurisprudența Curții Constituționale are relevanță în cauză și implicit forță obligatorie, iar deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte " pares".
Prin hotărârea nr.39/30.01.2007, a statuat în mod expres inadmisibilitatea discriminării asistenților judiciari față de judecători (argumentele valabile în cazul sporului de vechime rămân valabile și pentru sporul de fidelitate, care se acordă pentru vechime în specialitatea funcției judiciare). Hotărârea nr.59/2007 a stabilit discriminarea consilierilor de probațiune față de restul personalului de specialitate juridică, cum ar fi și asistenții judiciari, astfel încât și reciproca acestei constatări este valabilă, în sensul că nici asistenții judiciari nu pot fi discriminați față de consilierii de probațiune prin nerecunoașterea sporului de fidelitate.
De asemenea, s-a făcut referire și la soluții din practica judiciară, în spețe similare.
Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate și ținând seama de dispozițiile art.3041pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Recurentele-reclamante au calitatea de asistenți judiciari în cadrul Judecătoriei Alexandria și, potrivit art.4 din OUG nr.27/2006, nu au beneficiul sporului de fidelitate, prevăzut de acest text legal pentru vechimea numai în funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție sau de personal asimilat judecătorilor și procurorilor.
Așadar, nu există nici o dispoziție legală care să stabilească în beneficiul asistenților judiciari sporul pretins și, în raport cu această situație, s-a invocat de către recurentele-reclamante existența unei discriminări directe.
În aceste condiții, criticile formulate de recurente nu pot fi primite, întrucât, așa cum a reținut și prima instanță, prin Decizia nr.819/3.07.2008, publicată în Monitorul Oficial al României din data de 16.07.2008, Curtea Constituțională a statuat următoarele: "prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Curtea Constituțională a apreciat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, precum și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare.
Susținerile recurentelor referitoare la faptul că deciziile sus menționate nu au relevanță în cauza supusă judecății, întrucât pretenția concretă dedusă judecății vizează acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare, sunt nefondate, întrucât, Deciziile Curții Constituționale reținute de prima instanță au un caracter obligatoriu, potrivit art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992, iar instanțele judecătorești nu au posibilitatea de a cenzura dispozițiile legilor, în speță OUG nr.27/2006 și OG nr.177/2006, controlul conformității acestora cu prevederile Constituției României putându-se realiza numai prin Curtea Constituțională.
Mai mult decât atât, Curtea apreciază că în cauză nici nu poate fi reținută existența unei discriminări de natură salarială, întrucât categoriile profesionale în discuție, deși își desfășoară activitatea în cadrul aceluiași sistem judiciar, nu se află în situații comparabile.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații comparabile.
Or, în speță, condițiile de numire și recrutare, statutul și atribuțiile concrete conferite asistenților judiciari, în raport cu judecătorii, procurorii, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție sau personalul asimilat judecătorilor și procurorilor, sunt diferite.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Deciziile nr.239/05.06.2003 și nr.362/30.09.2003, în analiza încălcării unor dispoziții cuprinse în OUG nr.177/2002 privind salarizarea magistraților, Curtea Constituțională reținând că situația diferită în care se află asistenții judiciari, în raport cu magistrații, judecătorii și procurorii, justifică, atât în sensul prevederilor art.16 alin.1 din Constituție, cât și în sensul reglementărilor internaționale, instituirea unui tratament juridic diferențiat, drepturile care li se acordă ținând de opțiunea legiuitorului, fără obligativitatea recunoașterii tuturor drepturilor stabilite pentru magistrați.
Sporul pretins de recurentele-reclamante nu se confundă cu sporul de vechime în muncă, de care acestea beneficiază, neputând fi socotită discriminatorie prevederea legală prin care magistrații, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție și personalul asimilat judecătorilor și procurorilor sunt recompensați pentru munca prestată în sistemul justiției, pe perioadele prevăzute de lege, în condițiile în care nu se poate reține o situație comparabilă a acestor categorii profesionale, în raport cu asistenții judiciari, prin prisma unor atribuții, statut, condiții de numire și recrutare diferite.
Simpla apartenență la o categorie socio-profesională care își desfășoară activitatea în sistemul judiciar (a asistenților judiciari), nu poate constitui temei pentru ca acordarea sporului salarial pentru fidelitate să fie generalizată, motiv pentru care Curtea apreciază că nu poate fi reținută incidența prevederilor art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, și nici existența unei discriminări directe a asistenților judiciari rezultând din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974, art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție, art.4 din Carta socială europeană revizuită, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003, precum și a celorlalte dispoziții legale invocate de către recurentele-reclamante.
Pentru considerentele mai sus expuse, constatând că hotărârea pronunțată de prima instanță este legală și temeinică și văzând dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentele, împotriva sentinței civile nr.433 din 11.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel București -Secția a-VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații Ministerul Justiției Și Libertăților, Curtea de Apel București, Tribunalul Teleorman.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact. /2ex
05.06.2009
Jud. fond:;
Președinte:Comșa Carmen GeorgianaJudecători:Comșa Carmen Georgiana, Ignat Silvia Georgiana
