Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 449/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA NR. 449/R-CM
Ședința publică din 28 Mai 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Corina Pincu Ifrim JUDECĂTOR 2: Veronica Șerbănoiu Bădescu
Judecător: - ---
Judecător: - -
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B, sector 5,- și STATUL ROMÂN-PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR-LA DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în municipiul Rm.V, str.G-ral, nr.17, județul V, împotriva sentinței civile nr.327 din 07 aprilie 2008,pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile procesuale, respectiv, recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Statul Român-prin Ministerul Economiei și Finanțelor-la Direcția Generală a Finanțelor Publice V, intimații-reclamanți, și intimații-pârâți Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Vâlcea și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, care învederează instanție că intimații-reclamanți au depus, prin serviciul registratură, note scrise.Mai arată că s-a solicitat judecarea în lipsă.
Având în vedere că este procedură îndeplinită și că s-a solicitat judecarea în lipsă în conformitate cu prevederile art.242 Cod procedură civilă, Curtea rămâne în pronunțare asupra recursurilor.
CURTEA
Examinând recursurile civile de față:
La data de 18 septembrie 2007, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finațelor prin V, Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Vâlcea, în contradictoriu cu Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâții să fie obligați să recunoască discriminarea, să calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15%, începând cu luna august 2004 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii, precum și pentru viitor, dobânzile aferente drepturilor cuvenite, sume care să fie actualizate în raport de indicii de inflație, până la data plății efective, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat următoarele:
În scopul asigurării eficiente a confidențialității informațiilor clasificate au fost edictate mai multe acte normative, menite să confere categoriilor de persoane ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la astfel de informații.
Astfel, potrivit articolului unic pct.1 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale acordate personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, s-a prevăzut că "pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un spor lunar de până la 15 % din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate."
De asemenea, în temeiul dispozițiilor art.15 alin.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute în Legea nr.444/2006, ci și funcționarilor publici din aparatul Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Totodată, conform art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.405/2002, s-a acordat același spor de confidențialitate de până la 15 % și membrilor plenului, precum și a altor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
În temeiul art.30 alin.(3) din nr.OG137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare "pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care ia cunoștință în exercitarea funcției, personalul din aparatul Consiliului primește lunar un spor de confidențialitate de 15%, calculat la salariul de bază brut, iar conform art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.328/24.08.2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor - "judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate. . cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materiale respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea decât în cadrul prevăzut de lege și de regulament".
Pentru a fi în situația unei fapte de discriminare, trebuie să existe două situații comparabile la care tratamentul aplicat să fi fost diferit., tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Astfel, judecătorii militari, precum și membrii consiliului director al, beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15 % din solda lunară/indemnizație, iar judecătorii civili (care controlează inclusiv actele ) nu beneficiază de acest spor, deși nerespectarea confidențialității lucrărilor reprezintă o abatere disciplinară conform art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 republicată.
Acest fapt determină incidența unui tratament discriminatoriu ce are ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței și exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului la remunerarea pentru păstrarea confidențialității unor date.
Art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, direct aplicabile în dreptul omului, potrivit art.11 și 20 din Constituția României statuează că exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alte situații.
În temeiul art.1 din Protocolul nr.12 la Convenție, în vigoare de la 1.04.2005, exercitarea oricărui drept prevăzut de legea națională a statului contractant este asigurată, fără nici o discriminare și nimeni nu poate face obiectul unei discriminări din partea unor autorități publice, dacă aceasta ar fi întemeiată pe unul din motivele arătate anterior.
În baza art.21 alin.1 din nr.OG137/2000, cu modificările ulterioare, în toate cazurile de discriminare prevăzute în ordonanță, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun, cererea fiind scutită de taxa judiciară de timbru.
Prin sentința nr.5375/23 octombrie 2007, pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Râmnicu Vâlceaa admis excepția necompetenței materiale a instanței, inițial sesizată de reclamanți, excepție ridicată de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, dispunându-se declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea - Secția civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în considerarea prevederilor 2 alin.1 pct.1 lit.c Cod procedură civilă, text raportat la dispozițiile art.21 alin.1 din nr.OG137/2000.
Prin sentința civilă nr.327 din 7 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, reprezentant al pârâtului Statul Român.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți și obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Vâlcea să plătească acestora drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15 %, sume calculate conform încadrării avute de fiecare dintre reclamanți, începând cu data de 18.09.2004, cât și în continuare, actualizate de la data rămânerii irevocabile a sentinței și pe viitor cu indicii de inflație aferenți, până la data plății lor efective.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății de către ceilalți pârâți a sumelor neîncasate menționate.
S-a reținut că în reglementarea actuală în vigoare, respectiv în virtutea prerogativelor conferite de art.2 alin.(2) lit.c din nr.HG386/25.04.2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, acesta din urmă îndeplinește și funcția "de reprezentare, prin care se asigură, în numele Statului Român și al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul său de activitate", iar potrivit cu dispozițiile art.3 alin.(1), pct.48, în realizarea funcțiunilor cu care acesta este învestit, Ministerul Economiei și Finanțelor "reprezintă Statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturile juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ".
Așadar, referitor la calitatea sa de reprezentant al Statului Român, față de obiectul acțiunii și atribuțiile avute în conformitate cu prevederile nr.HG208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă, iar aceasta independent de faptul că litigiul de față se poartă de reclamanți și cu alte persoane juridice care au obligații de natura celor solicitate prin acțiune, dat fiind că această instituție publică este singura care poate să aloce fondurile necesare efectuării plăților drepturilor solicitate de reclamanți, ca organ specialitate la nivel național, care răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor celorlalți ordonatori de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare bugetară.
În concret, conform prevederilor art.3 din nr.HG208/2005, în realizarea funcțiilor sale, între atribuțiile legale principale, Ministerul Economiei și Finanțelor o are și pe aceea de elaborare a proiectului bugetului și a legii bugetare anuale, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite la nivel național, și pe aceea de transmitere spre adoptare Parlamentului.
În consecință, chiar dacă între acesta și reclamanți nu există raporturi juridice de muncă, respectiv în condițiile în care petenții nu sunt angajați ai Ministerului Economiei și Finanțelor, deoarece a fost chemat în judecată pentru a se conforma cerinței din petitul acțiunii, de efectuare a demersului de alocare a fondurilor necesare plăților stabilite în sarcina celorlalți pârâți, capătul de cerere împotriva sa este justificat, respectiva cerere vizând materializarea efectivă a posibilității de rezolvare a însuși fondului pretențiilor solicitate de reclamanți.
În realitate, în cadrul procesual de față, numai între reclamanți și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu ar putea exista raporturi juridice de drept material, iar aceasta întrucât poziția procesuală a acestei instituții este expres stabilită prin art.27 din nr.OG137/31.08.2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, ulterior modificată și republicată.
De aceea, a fost privită ca nefondată excepția ridicată de pârât, obligația acestuia nefiind aceea de "a da", ci de "a face", respectiv de a aloca celorlalți pârâți ordonatori de credite fondurile necesare plăților, obligație care îi revine în baza Legii finanțelor publice, potrivit căreia proiectul bugetului anual de stat se elaborează doar pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite.
Potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice și art.3 pct.9 și, respectiv, art.35 din nr.HG208/2005, respectiva obligație îi revine tocmai în virtutea atribuțiilor și a calității sale de autoritate publică având rol de sinteză în activitatea specifică privind finanțele publice, fapt pentru care acesta se legitimează din punct de vedere procesual pasiv în cauza dedusă judecății.
În același timp, conform art.7 din nr.HG83/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției: "Ministrul Justiției este ordonator principal de credite. Președinții Curților de Apel sunt secundari de credite, iar președinții de tribunal sunt ordonatori terțiari de credite", astfel că, în calitate de ordonator principal de credite, Ministerul Justiției are obligația să prevadă în bugetul propriu veniturile din care să fie acoperite cheltuielile privind drepturile pretinse de către reclamanți și alte asemenea cheltuieli, fundamentând acoperirea lor, pentru activitatea proprie cât și cea a instituțiilor aflate sub autoritatea pârâtului, repartizând apoi alocațiile bugetare către ordonatorii secundari de credite și controlându-se modul de folosire a acestora (art.4, pct.3 din nr.HG83/2005).
Evident că formularea oricăror pretenții în justiție, este supusă termenului general de 3 ani, prevăzut la art.3 din Decretul nr.167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă, iar pretențiile de natura celor solicitate de reclamanți sunt și acestea prescriptibile în același termen de 3 ani, conform dispozițiilor art.283 alin.(1) lit.c) din Legea nr.53 din 24 ianuarie 2003 - Codul muncii, așa cum în mod corect a învederat și pârâtul Ministerul Justiției, astfel că la analiza petitului acțiunii, instanța va ține cont de aceste dispoziții legale.
Prin urmare, prin prisma reglementărilor legale menționate, au fost înlăturate ca neîntemeiate toate susținerile pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, cum de asemenea au fost privite ca neîntemeiate și celelalte susțineri și apărări referitoare la respingerea în fond a acțiunii, formulate prin întâmpinare și de către pârâtul Ministerul Justiției.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului bugetar din unitățile din justiție, unități publice finanțate de la bugetul de stat, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Legea nr.53/2003 - Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295.
Referitor la stabilirea existenței sau inexistenței discriminării petiționarilor-reclamanți, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care petenții se află în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
În cazul în speță, așa cum s-a precizat deja, este fără tăgadă de dubiu apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție și că tuturor acestora li s-a impus prin lege o obligație profesională imperativă, respectiv aceea de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004, raportat art.4 din același act normativ și art.15 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
În consecință, prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori, nefiind demnitari publici, aceștia se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut dreptul corelativ, indemnizația sau salarial.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din OG nr.137/2000, art. 3 din OG nr. 38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr. 123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG 6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG 64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a respectivului spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de legislația muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională și funcția deținută, iar conform art.26 raportat la art.1 și art. 295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează o muncă în sensul celor arătate, îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie, iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii. Însă, raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic obligațional, sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale, și anume a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii, obligație corelativă îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.
Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.
Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial).
În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituția României, prevederi dezvoltate și de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
În prezenta acțiune, s-a constatat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși, pentru îndeplinirea obligației lor speciale și specifice, nu li se recunoaște și sporul salarial de confidențialitate, așa cum acesta este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională, principiul egalității de tratament în salarizare implicând recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Firesc este ca, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unor activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate.
Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că aceștia nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același - efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru salariați, indiferent de funcția și categoria socio-profesională din care aceștia fac parte.
Pentru aprecierea existenței unei discriminări, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume, existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr, simplul fapt că o persoană face parte dintr-o anume categorie socio-profesională (judecători, asistenți judiciari, procurori sau personalul auxiliar al instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice, salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum, nu categoria socio-profesională este resortul generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea lipsei discriminării acestora, acest element fiind total nepertinent și neconcludent în această analiză și neavând nici o legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate de 15 % solicitat.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi: doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă etc.).
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr.303/2.12.2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat chiar în cazuri și situații absolut similare.
În concluzie, înlăturând apărările și susținerile formulate prin întâmpinare de cei doi pârâți, conform cărora reclamanții nu ar fi discriminați prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a reținut că, dimpotrivă, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1, 3, art. 6 din nr.OG137/2000, fiind evident că în cauză că le-a fost refuzat sporul de confidențialitate de până la 15% din indemnizația lunară brută nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor, condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate, ci sub pretextul că ei aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, criteriu declarat expres de legislația în materie ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din nr.OG 137/2000).
În același sens, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974, care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție, art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv, Protocolul nr.12 la această Convenție, care interzic discriminările, art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999), care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.(2) lit.e și f art.154 alin.(3), art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003, care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminare, restrângeri sau limitări, art.20, art.16 alin.(1), art.53 și art.41 din Constituția României, care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituție, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu toate modificările și completările aduse ulterior, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și al nondiscriminării sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, cât și la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
La art.2 al.(1) nr.OG 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar la alin.3 din art.2 din același act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În același timp, potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, statuează și acesta că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță, neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece persoanele din restul personalului bugetar (la care se referă acele normative indicate în mod exemplificativ în acțiune - Legea nr.444/2006, nr.OG6/2007, Legea nr.656/2002 modificată prin Legea nr.405/2002, nr.OG137/2000 etc.) nu primesc sporul de confidențialitate doar pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci pentru că ele sunt debitori ai obligației de confidențialitate, la fel ca și reclamanții din prezenta acțiune.
Or, legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate în discuție, și anume - îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este de fapt și unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Cum încălcarea acestor condiții și cerințe stabilite de legiuitor atrage în mod vădit incidența art.27 alin.1 din nr.OG 137/2000, având în vedere și dispozițiile art. 269 alin.(1) din Codul muncii, text potrivit cu care: "Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul", față de considerentele mai sus expuse instanța va admite în parte acțiunea reclamanților, apreciind că este întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite petiționarilor-reclamanți, instanța va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate în cuantum de 15%, prevăzut de reglementarea cuprinsă la art.13 alin.(1) din nr.OUG123/2003 nr.123/11 decembrie 2003 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 cod civil oprește judecătorul să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în raporturile de muncă.
Așa fiind, constatându-se că potrivit dispozițiilor art.83 alin.1 lit.c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate și că acest act normativ nu conține prevederi referitoare la întreruperea cursului prescripției extinctive, deoarece petiționarii-reclamanți au înregistrat cererea introductivă la judecătorie abia la data de 18.-, motiv pentru care dreptul material la acțiune s-a prescris în privința perioadei de calcul și acordare a pretențiilor aferente lunii august 2004, admițându-se în parte acțiunea acestora, pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Vâlcea fiind obligați să le plătească drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15 %, în sume calculate conform încadrării avute de fiecare dintre reclamanți, însă în limitele termenului general de prescripție, începând cu data de 18.09.2004, cât și pe viitor, sume care vor actualizate și în continuare cu indicii aferenți de inflație, până la data efectuării plății efective.
Înlăturând expertiza extrajudiciară atașată la filele 4-30 dosar nr-, lucrare la care se referă Încheierea nr.11/10.01.2008 adoptată în dosarul menționat, realizată la 7.01.2008, fără ca și ceilalți pârâți să fie citați în cauza respectivă, dat fiind că expertul contabil a evidențiat sumele nete cuvenite cu titlul de spor de confidențialitate de 15% pentru perioada 1.08.2004 - 31.12.2007, incluzând și perioada de timp care excede termenului general de prescripție, pentru aplicarea unei practici unitare în această materie, tribunalul a dispus ca sumele reactualizate cuvenite în concret reclamanților să fie calculate de compartimentul de resort din cadrul pârâtului Tribunalul Vâlcea.
Acordarea sumelor reactualizate, este justificată deoarece sunt incidente și dispozițiile art.161 pct.4 din Codul muncii potrivit cărora "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului", iar reactualizarea sumelor în cauză conform indicelui de inflație intervenit în perioada în care acest drept nu a fost plătit reprezintă cel mai fidel însuși prejudiciul real suferit de către reclamanți prin privarea de acest drept.
Pentru a asigura plata efectivă a acestor drepturi bănești, instanța a admis acțiunea și împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor care a fost obligat să aloce fondurile necesare achitării de ceilalți pârâți a sumelor neîncasate de către reclamanți, mai sus menționate.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
În recursul său, pârâtul Ministerul Justiției a criticat sentința pentru următoarele motive:
1. Instanța a depășit atribuțiilor puterii judecătorești, aplicând texte de lege care se aplică altor categorii de personal bugetar, motiv încadrat în dispozițiile art.304 punct 4 cod procedură civilă.
De asemenea, a reținut în mod greșit aplicabilitatea nr.OG137/2000, deoarece modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte care țin se statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin nr.OG137/2000, care se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.
2. Hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs întemeiat pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Se arată în dezvoltarea acestui motiv de recurs că nici un act normativ nu instituie pentru magistrați sporul de confidențialitate și că sunt prevăzute expres de lege categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat, care beneficiază de spor de confidențialitate.
În mod greșit instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor nr.OG137/2000, deși acest act normativ are în vedere persoanele aflate în situații comparabile, or magistrații nu se află în situații comparabile cu celelalte categorii profesionale pentru care prin legi speciale a fost instituit sporul de confidențialitate: personalul militar și funcționarii publici cu statut special (Legea nr.360/2002), funcționarii publici (nr.OG6/2007 și Legea nr.188/1999), salariații din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (Legea nr.656/2002 și nr.OG19/2006), personalul din Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (nr.OG137/2000). Cuantumul sporului de confidențialitate este diferit de la o categorie la alta profesională.
În concluzie, drepturile solicitate prin acțiune nu pot fi acordate nici în virtutea dispozițiilor codului muncii, nici în baza nr.OG137/2000, care se referă strict la modul de aplicare a legii, iar nu la examinarea soluțiilor legislative.
Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat sentința sub următoarele aspecte:
1.- În mod greșit instanța de fond a apreciat că acest pârât are calitate procesuală pasivă.
Se arată de către recurent că Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției sunt ordonatori principali de credite, iar creditele bugetare acordate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
Reclamanții au calitatea de judecători, astfel că între aceștia și recurent nu există raporturi de muncă, atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților având Curtea de APEL PITEȘTI, fără ca recurentul să fie implicat în vreun fel.
Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ale acestui buget și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată de Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
Se mai arată că pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut reprezintă o imixtiune în atribuțiile puterii judecătorești.
2. Deși recurentul-pârât Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pe considerentul că reclamanții nu urmăresc aplicarea unor drepturi stabilite prin lege și neacordate de către angajator, ci solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se extindă dispozițiile legale ale actelor normative criticate, totuși instanța de fond nu a analizat aceste susțineri.
Analizând sentința recurată în raport de criticile aduse, Curtea reține următoarele:
Primul motiv de recurs formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor privind lipsa calității sale procesuale pasive este nefondat.
Este de remarcat în primul rând că Tribunalul Vâlcea nu a reținut calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în considerarea vreunui raport de muncă pe care reclamanții l-ar avea cu acesta.
Este un lucru evident și necontestat că reclamanții nu sunt salariați ai acestui minister, atribuții privind angajarea și salarizarea având pârâtul Curtea de APEL PITEȘTI, așa cum corect susține recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Totuși în mod corect instanța de fond a apreciat că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, conform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, pârâții se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți și intervenient.
Primul motiv de recurs formulat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat.
Contrar susținerilor acestui recurent, Tribunalul Vâlcea nu a făcut decât să analizeze incidența unor dispoziții legale. Este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr. VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea recurentului în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Al doilea motiv de recurs al fiecăruia dintre cei doi recurenți, referitoare la netemeinicia pretențiilor reclamanților este nefondat pentru următoarele considerente:
Este de remarcat în primul rând că este nefondată susținerea Ministerului Economiei și Finanțelor în sensul că instanța de fond nu ar fi analizat temeinicia acțiunii. Din cuprinsul hotărârii judecătorești ce face obiectul prezentului recurs rezultă că tribunalul a analizat pe larg fondul cauzei acțiunii deduse judecății, aducând ample argumente de fapt și de drept care au dus la formarea convingerii instanței.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea constată că eclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod.
Curtea constată că eclamanților, în calitate de magistrați, le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamanților, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a personalului auxiliar din instanțele judecătorești) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
Ca atare, în mod corect tribunalul a reținut că, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or art.23 din declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă la sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.
Acest principiu este reluat și de art.1 alin.2 lit.i din nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Potrivit art.2 alin1 din nr.OG137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.(1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
De asemenea, potrivit art.1 alin.3 din același act normativ exercitarea drepturilor enunțate cuprinse în prezentul articol privește persoane aflate în situații comparabile.
În concluzie, curtea apreciază ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamanți reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Față de aceste considerente, Curtea, în temeiul art.291 Codul muncii și art.312 Cod procedură civilă, va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.327 din 7 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Vâlcea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2/03.07.2008.
Jud.fond:.
.
Președinte:Corina Pincu IfrimJudecători:Corina Pincu Ifrim, Veronica Șerbănoiu Bădescu
