Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 1007/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1007
Ședința publică din 16 iunie 2009
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 3: Dumitru
GREFIER:
Pe rol se află judecarea recursurilor formulate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva sentinței civile nr. 41/7.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, și și pârâții intimați Guvernul României, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic, în reprezentarea pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, se acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș solicită admiterea recursurilor și respingerea acțiunii, arătând că reclamanții nu fac parte din personalul contractual și nu ocupă funcții de demnitate publică.
CURTEA,
Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 21.02.2008 sub nr-, reclamanții, și au chemat în judecată pârâții Guvernul României, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice B solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților, în solidar, la acordarea creșterilor salariale prevăzute de nr.OG 10/2007 la art. 1 alin. 1, în cale 3 etape, astfel:
-5% începând cu 01 ianuarie 2007 în raport cu salariul din decembrie 2006
-2% începând cu 1 aprilie 2007 în raport cu luna martie 2007
-11% începând cu 1 octombrie 2007 în raport cu luna septembrie 2007.
Totodată, reclamanții au solicitat actualizarea sumelor aferente conform indicelui de inflație.
În motivarea acțiunii, reclamanții au invocat prevederile Ordonanțelor Guvernului României nr. 6,8,10,11/2007, arătând că prin aceste acte normative s-au prevăzut creșteri salariale pentru personalul din sectorul bugetar, cu excepția judecătorilor și procurorilor, astfel că prin excluderea acestora de la creșterile salariale s-a creat un caz de discriminare.
Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.21 alin.1 din nr.OG 137/2000 și au invocat și practica judiciară a altor instanțe care au invocat acțiuni cu același obiect.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Pârâtul Guvernul României a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, arătând că litigiul pendinte este de competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții, fiind vorba de un litigiu în care se contestă actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale față de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.
De asemenea, a mai invocat excepția lipsei capacității juridice civile a Guvernului României și implicit a calității procesuale pasive.
Astfel, potrivit prevederilor constituționale și a Legii nr. 90/2001, modificată și completată, raporturile juridice în care participă Guvernul nu pot fi de natură civilă, ci numai raporturi administrative care se, modifică sau se sting prin manifestarea unilaterală de voință a acestui organ al administrației publice centrale, făcută în exercitarea atribuțiilor și competențelor stabilite de lege, cu scopul de a produce efecte juridice, fiind raporturi de putere ce apar în sfera relațiilor sociale reglementate de normele dreptului administrativ, ramură a dreptului public, iar nu raporturi civile guvernate de norme și instituții ale dreptului privat.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că instanța judecătorească nu are competența de a crea, de a abroga sau de a modifica dispozițiile unei legi și nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor prevederi deja existente.
În speță, de vreme ce acțiunea a fost promovată după ce nr.OG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției a fost aprobată prin Legea nr. 45/2007, iar aceasta a fost publicată în al României nr. 169 din 9 martie 2007, conținutul normativ al acestei ordonanțe devenind lege, instanțele judecătorești nu au competența de a modifica, completa sau abroga această lege specială de salarizare a judecătorilor și procurorilor, după cum nu pot nici să creeze asemenea norme juridice sau să le adauge consecințe contrare.
Pârâtul Ministerul Publica depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, susținând că instanța competentă este Judecătoria Timișoara, întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun".
Cu privire la fondul cauzei s-a susținut în esență că acțiunea este neîntemeiată nefiind incidente art.2 alin.2 din nr.OG 137/2000.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note de ședință invocând Decizia nr. 821/3.07.2007, pronunțată de Curtea Constituțională și prin care s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin. 11 și ale art. 27 din nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale și, fiind incidente dispozițiile art.31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin mandatarul Direcția Generală a Finanțelor Publice Tad epus întâmpinare invocând lipsa calității procesuale pasive, deoarece, pe de o parte, între reclamanți și Ministerul Economiei nu există nici o relație de serviciu sau raport de muncă, iar pe de altă parte, Ministerul Economiei și Finanțelor nu trebuie confundat cu statul român.
Prin sentința civilă nr. 41 din 07.10.2008, Curtea de Apel Timișoaraa admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantele:, și, în contradictoriu cu pârâții: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, și i-a obligat să plătească reclamanților, în solidar, diferențele salariale rezultate din aplicarea majorărilor de 5% începând cu 1.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006; de 2% începând cu 1.04.2007 în raport cu luna martie 2007 și de 11% începând cu 1.10.2007 în raport cu luna septembrie 2007, actualizate în raport cu rata inflației, începând cu data nașterii în parte a fiecărui drept, și până la data plății efective.
De asemenea a respins acțiunea față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, ca urmare a lipsei calității procesuale pasive, precum și față de pârâtul Guvernul României.
Pentru a pronunța soluția amintită, instanța de fond a reținut următoarele:
Pe fond, instanța constată că reclamantele au calitatea de magistrați în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara.
Potrivit art.1 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, salarizarea magistraților și personalului din instanțele judecătorești și parchete se face ținându-se seama de rolul, răspunderea, complexitatea, caracterul justiției de putere în stat, de pregătirea și competența profesională, precum și de incompatibilitățile și interdicțiile pentru magistrați, prevăzute de Constituție și de Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească.
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust, reclamanții fiind tratați discriminatoriu prin nerecunoașterea drepturilor de salarizare corespunzătoare nivelului puterii legiuitoare, așa cum s-a procedat în cazul personalului contractual și al funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești.
Prin Decizia nr. 821/3.07.2008 pronunțată de Curtea Constituțională s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OUG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să analizeze și să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cu privire la alte norme.
Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
Curtea de Apel, investită cu soluționarea prezentei cauze, apreciază că excepția inadmisibilității acțiunii nu este fondată.
Conform art.20 alin.1 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
2 al art.20 din Constituție prevede că, în cazul în care există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În condițiile în care actele normative privind salarizarea creează discriminare, există obligația pentru judecătorul național ( conform art.20 din Constituție ) să dea prioritate acestor tratate.
În această situație susținerile pârâtului cu privire la inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe Decizia 821/2008 a Curții Constituționale, fiind în contradicție cu textele constituționale de mai sus, nu pot fi acceptate.
Opinia pârâtului contravine și dispozițiilor art.21 din Constituție cu privire la accesul liber la justiție.
Și dintr-o altă perspectivă, excepția inadmisibilității acțiunii nu poate fi admisă.
În condițiile în care o parte a magistraților au avut câștig de cauză în litigii de muncă cu același obiect, respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă ar duce și la încălcarea art.1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art.16 alin.1 din Constituție, nefiind posibilă interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socio-profesionale.
Potrivit jurisprudenței CEDO, există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ( CEDO, decizia nr. 26.09.2002, Duchez contra Franței, decizia nr. 6.12.2007, Beian contra României ).
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea aceleiași valori de referință sectorială magistraților nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece puterile în stat sunt pe poziție de egalitate și echilibru, iar pe de altă parte în cazul personalului contractual și al funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești s-a recunoscut același nivel de salarizare ca cel al aparatului puterii legiuitoare.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, reclamanții depun o muncă de importanță egală cu cea prestată în cadrul celorlalte puteri ale statului.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor indemnizații doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică(nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Se va reține în acest sens, faptul că prin nr.OG 10/31.01.2007, tuturor demnitarilor numiți sau aleși, judecătorilor Înaltei curți de Casație și Justiție, Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta curte de casație și Justiție și adjuncții săi, judecătorilor Curții constituționale, tuturor funcționarilor publici și tuturor salariaților contractuali ai statului le-au fost acordate majorări salariale de 5% începând cu 01 ianuarie 2007 în raport cu luna decembrie 2006, de 2" începând cu 01 aprilie 2007 și de 11" începând cu 01 octombrie 2007 în raport cu luna septembrie 2007, pentru acoperirea inflației.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că aceasta răspund solidar.
În consecință, solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 Cod civil.
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Astfel, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând seama și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este obligat, dacă se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
În speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanta nu a solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu.
Ținând seama de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța apreciază ca întemeiată în parte cererea reclamanților, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.
Acțiunea va fi respinsă față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru lipsa calității procesuale pasive, între reclamanți și acest pârât neexistând un raport juridic obligațional, precum și față de pârâtul Guvernul României.
În ce privește calitatea procesuală a acestui din urmă pârât, se va reține că potrivit dispozițiilor constituționale și celor ale legii speciale de organizare și funcționare,( Legea nr. 90/2001, cu modificările și completările ulterioare), Guvernul României este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează în baza votului de încredere acordat de parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, iar pentru realizarea atribuțiilor sale adoptă acte administrative de autoritate bazate pe baza și în vederea executării legii (hotărâri și ordonanțe), în condițiile stabilite de art. 102 coroborat cu art. 108 din Constituția României, republicată.
Prin urmare, potrivit prevederilor legale mai sus indicate, raporturile juridice în care participă Guvernul României nu pot fi de natură civilă, ci numai raporturi de drept administrativ care se, modifică sau sting prin manifestarea unilaterală de voință a acestui organ al administrației publice centrale, făcută în exercitarea atribuțiilor și competențelor stabilite de lege, cu scopul de a produce efecte juridice, apărând în sfera relațiilor sociale reglementate de normele dreptului administrativ, ramură a dreptului public, iar nu raporturi juridice civile guvernate de norme și instituții ale dreptului privat.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
În motivarea recursurilor, aceștia au invocat faptul că dispozițiile art. 2 și 27 din OUG 137/2000, au fost declarate neconstituționale, solicitând aplicarea art. 31 din Legea 47/1992. S-a mai arătat faptul că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea la plata drepturilor bănești reprezentând majorări salariale prevăzute în OG 10 din 31.01.2007, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești.
Sentința a mai fost criticată și pentru faptul că instanța de fond a obligat pe pârâți la plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației. Legal citați, intimații reclamanți nu au depus întâmpinare.
Examinând cauza sub toate aspectele sale potrivit disp. art. 3041.pr.civ. și cu precădere prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți Curtea cu majoritatea voturilor membrilor completului de judecată, constată recursurile întemeiate pentru următoarele motive:
OG 10/2007 reprezintă actul normativ prin care s-au acordat creșterile salariale în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivitOrdonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivitanexelor nr. IIșiIIIla Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.
În anexele acestei OG, au fost prevăzute expres categoriile sociale și demnitarii cărora li se aplică aceste creșteri salariale, iar magistrații, deși sunt numiți prin decret prezidențial și ocupă funții de demnitate publică, alături de ceilalți membrii ai puterii executive și legislative, nu au fost incluși în aceste anexe.
Deși instanța de fond a reținut că OG 10/2007 privește pe judecătorii Înaltei curți de Casație și Justiție, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta curte de casație și Justiție și adjuncții săi, dispozițiile legii 154/1998 care făceau referire la salarizarea acestora, au fost abrogate prin art. 41 din OUG 27/2006, prin care s-a instituit un sistem unitar salarizare pentru toți magistrații, indiferent de instanța sau parchetul unde funcționează.
Nu se poate reține nici motivarea instanței de fond cu privire la faptul că "nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006", întrucât OG 10/2007 nu a realizat o indexare pentru a acoperii creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației pe anul 2007, ci a acordat creșteri salariale doar unor categorii profesionale si doar unor anumiți demnitari aleși sau numiți. Neacordarea acestor creșteri salariale magistraților, nu este discriminatorie pentru aceștia, așa cum nu sunt discriminatorii creșterile salariale acordate magistraților prin adoptarea OUG 27/2006, prin care s-a instituit un sistem unitar de salarizare pentru magistrați, sistem diferit de cel al celorlalți bugetari sau demnitari numiți sau aleși, și care nu a fost aplicat și acestora din urmă. A considera astfel, ar trebuii ca și creșterile salariale aplicabile magistraților să fie acordate tuturor salariaților bugetari sau demnitarilor aleși sau numiți.
Având în vedere cele expuse, în temeiul art. 304 pct. 9 și 312 Cod procedură civilă, va admite recursurile formulate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva sentinței civile nr. 41/7.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr-, și va modifică sentința în sensul respingerii acțiunii
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva sentinței civile nr. 41/7.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr-.
Modifică sentința în sensul respingerii acțiunii
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 iunie 2009.
JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
Red. / 02.07.2009
Tehnored /02.07. 2009/2 ex
Prima instanță: și - Curtea de Apel Timișoara
NOTĂ:
La pronunțarea soluției asupra recursurilor supuse analizei am avut o opinie separată celei majoritare,în sensul respingerii ambelor recursuri,pentru următoarele argumente.
Intr-adevăr,dreptul de a stabili prin acte normative cu caracter special criteriile de acordare a salariilor de bază și a sporurilor și adausurilor la acestea este atributul exclusiv al legiuitorului, insă această facultate nu exclude obligația de a reglementa raporturile de muncă în condițiile asigurării unei egalități juridice pentru toate categoriile de salariați. Acest lucru nu presupune acordarea unor salarii și sporuri egale pentru toți, ci o conduită echidistantă în reglementarea unor metode de remunerare pentru situațiile identice in ceea ce privește, spre exemplu,vechimea in muncă,munca peste programul normal de opt ore, sau in zilele de, repaus săptămânal, inclusiv obligația de a asigura pentru toți salariații bugetari indexările anuale care au drept scop compensarea scăderii puterii de cumpărare datorită creșterii indicelui prețurilor de consum, ori realizarea unei proporționalități intre creșterile salariale ale bugetarilor și creșterea productivității muncii.
Ori dacă pentru aceste circumstanțe concrete in care se pot găsi la un moment dat anumite categorii de salariați Codul Muncii,in ale sale art.20,21,26,117 și următoarele, dar și OG nr. 10/2007 și OG nr. 6/2007,invocate de reclamanți,cuprind prevederi menite să satisfacă cerința nediscriminării, prin stabilirea unor majorări ale salariilor de bază pentru bugetari cu scopul de a acoperi pierderea generată de devalorizarea monedei naționale,dar,mai ales,de a corela veniturile salariaților statului cu creșterea generală a productivității muncii (așa cum s-a arătat in conținutul Memorandumului Guvernului României din 17 ianuarie 2007, care a stat la baza notei de fundamentare a OG nr. 10/2007) nu există nici o rațiune pentru care,in considerarea exigențelor art. 2 din OG nr. 137/2000, anumiți salariați să fie avantajați prin recompensarea materială pentru creșterea productivității muncii la nivelul întregii țări, iar alții nu.
Așa cum corect au observat judecătorii fondului,in speță nu se poate identifica nici o justificare rezonabilă pentru excluderea categoriei socio-profesionale a magistraților de la aplicarea majorărilor salariale aferente anului 2007,in condițiile in care aceste beneficii au fost acordate tuturor celorlalte categorii de bugetari și au avut la bază un criteriu general, in mod evident valabil și pentru judecători și procurori -creșterea productivității muncii.
In acest sens,nu pot fi reținute argumentele recurenților cu privire la faptul că temeiul acordării acestor adaosuri salariale ar fi fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii ale căror salarii sunt mai ridicate decât ale reclamanților.
În strânsă legătură cu cele mai sus expuse,apreciez că se impuneau a fi înlăturate argumentele recurenților,potrivit cărora pretențiile reclamanților exced atribuțiilor puterii judecătorești,pentru simplul motiv că rolul instanței de judecată nu este acela de a se subroga legiuitorului, prin acordarea unor drepturi salariale, ci de a constata discriminarea și de a acorda despăgubiri pentru încălcarea principiului în discuție, acordând eficiență practică prevederilor art. 27 din OG nr. 137/2000, potrivit cărora "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun."
De aceea, nici conținutul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008, prin care Curtea Constituțională a exercitat controlul prevederilor art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu pot fi invocate cu succes de recurent pentru a justifica incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.4/pr.civ. deoarece în speță nu instanța de fond nu aînțeles să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege,ci să acorde despăgubiri pentru omisiunea legiuitorului.
Apreciez că,dacă intervenția Curții Constituționale ar avea semnificația înlăturarii atribuțiilor puterii judecătorești de a constata discriminarea si de a acorda despăgubiri in situațiile in care acest lucrunupresupune înlăturarea ori ignorarea unor dispoziții legale exprese, art. 27 din OG nr. 137/2000 ar fi in mod nepermis lipsit de conținut. Aceasta cu atât mai mult cu cât scopul urmărit prin adoptarea OG nr. 137/2000 a fost acela de a transpune in dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Oficial al Comunităților Europene () nr. din 19 iulie 2000, și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în Oficial al Comunităților Europene () nr. din 2 decembrie 2000.
15 din preambulul Directivei nr. 2000/78/CE, conține o abordare largă a atribuțiilor judiciare in materie de discriminare menționând că"aprecierea faptelor care permit presupunerea existenței unei discriminări directe sau indirecte aparține instanței juridice naționale sau unei alte instanțe competente, în conformitate cu dreptul național sau cu practicile naționale, care pot să prevadă, în special, că discriminarea indirectă poate fi stabilită prin toate mijloacele, inclusiv pe bază de date statistice."
Mai mult, Directiva 2000/78/CE circumscrie domeniului său de aplicare sectorul public și condițiile de salarizare,precizând in art. 8 că este de natură a cuprinde dispoziții minimale și că statele membre pot elabora sau menține prevederi mai favorabile. In concluzie,instanța de recurs observă că prin OUG nr.137/2000 se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Așa cum lesne se poate observa, art.2 alin.3 din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art.115din Constituție.
Cât privește noțiunea de "discriminare" trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut în mod constant că există discriminare atâta timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă, așa cum, pentru considerentele expuse mai sus,este cazul speței de față.
Pt.JUDECĂTOR,
- -
aflată în concediu de odihnă
semnează Președinte secție
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Maria Ana Biberea, Dumitru
