Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 1570/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 1570/
Ședința publică din 14 octombrie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor prin H, cu sediul în M C,- și Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5, împotriva sentinței civile nr.274 din 20 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că ambele recursuri sunt declarate și motivat în termen legal, fiind scutite de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
Față de actele și lucrările dosarului se constată că recursurile sunt în stare de judecată, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.274 din 20 februarie 2008, Tribunalul Harghitaa respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a Direcției Generale a Finanțelor Publice H; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării; și a admis acțiunea civilă, formulată de reclamanții, precum și a intervenientei, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat pârâții în solidar să plătească pe seama reclamanților sumele reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15% calculate pentru perioada noiembrie 2004-octombrie 2007, după cum urmează: - 6.396 lei, - 750 lei (pentru perioada februarie 2007-ocotombrie 2007), - 3.951 lei, - 6.285 lei (pentru perioada ianuarie 2005-ocoombrie 2007), - 5.070 lei, - 5.324 lei, - 638 lei (pentru perioada noiembrie 2004-aprilie 2005), - 750 lei (pentru perioada februarie 2007-ocotombrie 2007), - 3.898 lei (pentru perioada august 2005-octombrie 2007), - 5.101 lei, - 5.151 lei, - 1.929 lei 4.304 lei (pentru perioada iunie 2005-octombrie 2007), - 3.163 lei, - 5.072 lei, - 5.136 lei, - 5.419 lei, - 4.684 lei, - 4.589 lei (pentru perioada ianuarie 2005-octombrie 2007), - 4.356 lei (pentru perioada ianuarie 2005-septembrie 2007), - 1.921 lei, - 750 lei (pentru perioada februarie 2007-octombrie 2007), - 2.235 lei (pentru perioada noiembrie 2004-iulie 2006), - 3.601 lei (pentru perioada noiembrie 2004-septembrie 2006), - 5.510 lei, - 5.419 lei, - 5.078 lei, - 5.087 lei, - 1.220 lei (pentru perioada noiembrie 2004 - iulie 2006), - 817 lei (pentru perioada noiembrie 2006 - octombrie 2007), - 899 lei (pentru perioada februarie 2007-octombrie 2007), - 5.097 lei, - 1.941 lei (pentru perioada noiembrie 2004-februarie 2006), - 2.341 lei (pentru perioada noiembrie 2004 - aprilie 2003 și septembrie 2007 - octombrie 2007), - 923 lei (pentru perioada noiembrie 2006 - octombrie 2007), - 3.350 lei (pentru perioada noiembrie 2004 - aprilie 2007; a obligat pârâții în solidar, să plătească în continuare reclamanților sporul de confidențialitate de 15%, în măsura în care sunt menținute raporturile de muncă ale acestora cu angajatorul, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, calculate până la data plății efective; a obligat pârâtul Tribunalul Harghita să efectueze mențiunile cuvenite în carnetele de muncă ale reclamanților; a obligat pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice H să aloce fondurile necesare achitării sumelor menționate; fără cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat casarea hotărârii atacate și în consecință respingerea acțiunii civilă formulate de reclamanți, ca neîntemeiată, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului s-a arătat că în speță nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate personalul auxiliar, subliniindu-se că nu există temei legal pentru acordarea sporului solicitat de reclamanți.
Se arată că nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora între personalul auxiliar și alte categorii de salariați din sistemul bugetar ar exista o stare de discriminare așa cum s-a statuat și de către Curtea Constituțională, precizându-se că pretențiile reclamanților intimați sunt neîntemeiate iar sentința civilă 274 din 20 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Harghita este vădit nelegală, solicitând admiterea recursului declarat.
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice H, care a declarat recurs în nume propriu și în numele Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat modificarea sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă față de Ministerul Finanțelor Publice datorită lipsei calității procesuale pasive a acestuia, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, în cauză fiind incidente prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În acest sens s-a arătat că Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice H sunt terți față de raporturile juridice existente între reclamanți și celelalte instituții pârâte. În condițiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat acordarea unor drepturi salariale, în mod corect reclamanții și-au îndreptat pretențiile față de unitatea angajatoare, întrucât plata salariului și a altor drepturi salariale este în sarcina angajatorului și orice culpă poate fi reținută doar în sarcina acestuia și nu a Ministerului Finanțelor Publice și a Direcției Generale a Finanțelor Publice
Ministerul Finanțelor Publice este ordonator principal de credite, așa cum este și ministerul justiției, primul neputând fi obligat la plata drepturilor salariale pentru angajații altor instituții, deoarece Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești, această atribuție revenind Ministerului Justiției.
S-a mai susținut că promovarea unei cereri de chemare în judecată de Direcția Generală a Finanțelor Publice H este lipsită de finalitate practică, deoarece această instituție nu îndeplinește atribuții de ordonator principal de credite, iar direcțiile generale ale finanțelor publice județene, ca organe descentralizate ale Ministerului Finanțelor Publice reprezintă în fața instanțelor de judecată interesele acestui minister doar în baza unei delegații speciale de reprezentare, întrucât reprezentarea nu operează de drept.
În consecință, s-a apreciat că nici Ministerul Finanțelor Publice și nici Direcția Generală a Finanțelor Publice H nu au calitate procesuală pasivă în cauză.
Examinând recursurile deduse judecății prin prisma prev.art.304 pct.9 rap.la art.312 pr.civ. se constată a fi fondate urmând a se admite având în vedere următoarele considerente:
Reclamanții au sesizat la 22 noiembrie 2007 instanța de judecată solicitând plata sporului de confidențialitate de 15% pentru perioada noiembrie 2004 - octombrie 2007.
Instanța de recurs constată că la fila 199, dosar recurs, conform adresei nr.2345 din 6 august 2009 emisă de Tribunalul Harghita, serviciul de contabilitate M C, reclamanții, și au calitatea de șoferi, angajați pe perioadă nedeterminată la Tribunalul Harghita, iar reclamantele și au calitatea de aprod la aceiași unitate iar și au calitatea de agent procedural.
Având în vedere faptul că reclamanții, și nu au calitatea de personal auxiliar de specialitate așa cum s-a precizat în acțiunea formulată și înregistrată la Tribunalul Harghita la 22 noiembrie 2007, instanța de recurs apreciază că acțiunea formulată de reclamanții menționați, având ca obiect drepturile reprezentând spor de confidențialitate de 15%, este nefondată urmând a fi respinsă întrucât temeiurile legale invocate de către reclamanții care au calitatea de personal auxiliar de specialitate nu sunt aplicabile și celorlalte categorii de angajați, respectiv șofer, aprod și agent procedural.
Ca urmare, se va modifica în parte sentința atacată în sensul că se va respinge acțiunea formulată de către reclamanții care nu au calitatea de personal auxiliar de specialitate și se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate avându-se în vedere următoarele considerente:
Prin acțiunea introductivă, reclamanții, care îndeplinesc funcția de personal auxiliar de specialitate la Tribunalul Harghita, au solicitat obligarea pârâților la plata unei despăgubiri echivalente diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15 % din indemnizația de încadrare brută lunară.
În susținerea acțiunii reclamanții au invocat prev.art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea OG nr.19/2006 coroborat cu prev.art.15 alin.1 din OG nr.6/2007 și OG 137/2000 precizând că deși grefierii conform art.78 din Legea 567/2004 sunt obligați să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sunt discriminați întrucât nu beneficiază de sporul de confidențialitate de 15% acordat altor categorii de persoane care exercită funcții ce implică păstrarea confidențialității.
Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă specială și specifică de confidențialitate, art.78 alin1 din Legea 567/2004 și art.9 din Codul deontologic.
Fiind debitori ai obligației de confidențialitate, este firesc să li se recunoască reclamanților și calitatea de creditor al dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, astfel cum s-a instituit prin art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin.1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, Curtea observă că în mod corect s-a reținut de către prima instanță că pretențiile reclamanților sunt fondate, deoarece dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost refuzat reclamanților nu datorită neîndeplinirii condiției normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligației de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000, existența stării de discriminare în care se află reclamanții nu poate fi contestată.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aceste principii fiind încălcate în situația de fapt dedusă judecății.
În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanță răspunde și exigențelor legislative în materie, din dreptul internațional, consacrate de art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului - care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție legală împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție - care interzic discriminările și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale - care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincție.
De asemenea, instanța de recurs apreciază că acțiunea reclamanților este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin aceasta s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare.
Pe de altă parte, dreptul pretins de reclamanți a fost recunoscut și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008, admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a constatat că - în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art.78 alin. 1 din Legea nr.567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art.9 din codul deontologic al acestora - judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Referitor la această decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, instanța de recurs apreciază că în mod nejustificat se susține că decizia menționată nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii deduse judecății. Sub acest aspect trebuie avut în vedere faptul că deși prin decizia nr.838 din 27 mai 2009 Curții Constituționale s-a stabilit că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora, această decizie a fost pronunțată ulterior deciziei nr.46/2008, iar prin decizia Curții Constituționale s-a reținut că efectele deciziei curții nu pot viza decât actele, acțiunile și inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională. Prin urmare, decizia Curții Constituționale produce efecte doar pentru viitor și ca atare nu înlătură efectul obligatoriu prevăzut de art.329 alin.3 pr.civ. al deciziei nr.46/2008 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.
În ceea ce privește criticile formulate prin recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, se apreciază a fi nefondate, având în vedere că în virtutea prevederilor art.1 din OG nr.22/2002, acest minister răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Totodată, aceeași responsabilitate a Ministerului Finanțelor Publice derivă și din prevederile art.42 alin.1 din Legea nr.511/2004 și ale art.26 alin.1 din Legea nr.379/2005, conform cărora cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislației referitoare la creanțele fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice și de Agenția Națională de Administrare Fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor judecătorești definitive se acoperă de către Ministerul Finanțelor Publice.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, potrivit art.3 alin.1 pct. 6 din HG nr.34/2009, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, același minister elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra legii bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
Recurentul a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamanți nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare și funcționare. Or, una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este și Ministerul Justiției, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
Totodată, trebuie avute în vedere și prevederile art. 6 alin.1 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil. Or, chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și a organelor sale descentralizate din teritoriu, are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligațiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.
Prin urmare în mod greșit se susține că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală în cauză.
În condițiile în care Ministerul Finanțelor Publice are calitate de garant al obligației de plată a drepturilor bănești stabilite prin hotărârea judecătorească atacată și alocarea fondurilor necesare plății acestor drepturi se face prin direcțiile județene ale finanțelor publice, în mod nejustificat se susține că Direcția Generală a Finanțelor Publice H nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății.
Față de cele ce preced, pentru considerentele arătate instanța de recurs reține că recursurile declarate sunt fondate în ce privește reclamanții care nu au calitatea de personal auxiliar de specialitate procedând la respingerea acțiunii formulate de către aceștia și la menținerea dispozițiilor referitoare la personalul auxiliar de specialitate din hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D CIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în MC, -, județul H, împotriva sentinței civile nr.274 din 20 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita, Secția Civilă, în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge acțiunea civilă formulată de reclamanții, și, toți cu domiciliul ales în M C, str.-.- nr.6, județul
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
IREVOCAVILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 14 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
GREFIER,
Red.
Tehnored.
43 exp.
07.12.2009.
Jud.fond:-
Asist.jud.-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
