Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 1643/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 1643/
Ședința publică din 27 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților cu sediul în B,- sector 5 și Ministerului Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Tg. M,--3, județul M, împotriva sentinței civile nr. 917 din 28 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate în termenul prevăzut de lege, scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Se constată că la data de 9 iulie 2009 s-au depus la dosar relațiile solicitate de instanță din partea Tribunalului Mureș - Serviciul Contabilitate.
Văzând lipsa părților la termenul de astăzi și față de împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța, în baza actelor dosarului, reține cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Prin sentința civilă nr. 917/28 mai 2008, Tribunalul Harghitaa respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu de către instanță, pentru perioada iulie 2004 - noiembrie 2004, admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ, Tribunalul Mureș, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și, drept consecință:
- a obligat pârâții să plătească pe seama reclamanților sumele reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15%, calculate începând cu luna decembrie 2004, și până la data rămânerii definitive a hotărârii, precum și în continuare;
- a obligat pârâții să plătească aceste sume actualizate cu indicele de inflație, calculate până la data plății efective;
- a obligat pârâtul Tribunalul Mureș să efectueze mențiunile cuvenite în carnetele de muncă al reclamanților;
- a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare achitării sumelor mai sus menționate;
- a respins cererea reclamanților în ceea ce privește obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate pentru perioada iulie 2004 - noiembrie 2004, ca fiind prescrisă.
În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut, cu referire la excepțiile invocate în cauză, următoarele argumente:
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 500/2002, ale nr.HG 208/2005 și ale nr.HG 386/2007, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
În lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata drepturilor solicitate. Plata drepturilor solicitate de reclamanți se poate realiza numai după deschiderea de credite și după alimentarea cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, tribunalul a apreciat-o ca întemeiată, reținând că, potrivit art. 16 - 20 din nr.OG 137/2000, acesta este instituția abilitată și investită prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate și să sancționeze contravențiile prevăzute de nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, având competența de a se pronunța cu privire la săvârșirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă și în orice domeniu de activitate.
Față de excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada iulie 2004 - noiembrie 2004, ridicată din oficiu la data de 28 mai 2008, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 1 alin.1, coroborate cu dispozițiile art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 și implicit ale art. 283 alin.1 lit. c) din Codul muncii, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termen de 3 ani.
Cu referire la fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esență, următoarele considerente:
Reclamanții fac parte din categoria personalului unităților din justiție, unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat, iar prin legislația specifică raporturilor de muncă ( art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul deontologic ) le-a fost impusă o obligație profesională imperativă de confidențialitate, care se îndeplinește în cadrul raporturilor de muncă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate li-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial, în acest sens dispunând prevederile art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin.1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Deși reclamanții își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acesteia în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși, pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li s-a recunoscut sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare a personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională. Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Prin urmare, s-a constatat că reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din nr.OG 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000).
În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, prima instanță a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Având în vedere considerentele relevate, cererea reclamanților a fost admisă, iar pârâții au fost obligați în solidar la plata drepturilor pretinse, sub acest aspect reținându-se prevederile art. 295 din Codul muncii, raportat la art. 1039 din Codul civil, precum și dispozițiile art. 44, 35 și 36 din Legea nr. 304/2004, raportat la cele ale nr.OUG 177/2002 și 27/2006.
De asemenea, ținându-se cont de prevederile art. 1082 din Codul civil și ale art. 161 alin. 4 din Codul muncii, s-a dispus actualizarea prejudiciului conform indicelui de inflație, iar în temeiul prevederilor Decretului nr. 92/1976, pârâtul Tribunalul Mureșa fost obligat să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M și Ministerul Justiției, solicitându-se modificarea ei integrală, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților.
Pârâtul Ministerul Justiției a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, respectiv depășirea de către prima instanță a atribuțiilor puterii judecătorești și aplicarea greșită a legii.
În cuprinsul memoriului de recurs s-a susținut, în esență, că acțiunea reclamanților vizează acordarea unor drepturi care nu sunt prevăzute prin niciun act normativ în vigoare, deoarece personalul auxiliar de specialitate reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu un statut specific, reglementat de Legea nr. 567/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv nr.OG 8/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007.
În plus, actele normative la care se referă reclamanții în cererea de chemare în judecată reglementează salarizarea altor categorii de personal din sectorul bugetar ( funcționari publici, militari, etc.), astfel că nu există discriminare în raport cu prevederile art. 1 alin. 3 din nr.OG 137/2000, nefiind vorba de persoane aflate în situații comparabile.
De asemenea, recurentul a invocat, în susținerea căii de atac promovate, deciziile nr. 818, 819 și 820 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale, prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
La rândul său, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mai nvocat, de asemenea, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținând că în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă chemarea în judecată a celor două instituții, deoarece între părțile aflate în litigiu, pe de o parte, și Ministerul Economiei și Finanțelor, pe de altă parte, nu există raporturi juridice de muncă.
Prin urmare, s-a apreciat că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar obligarea sa la plată, alături de ceilalți pârâți este nelegală, deoarece atribuția gestionării bugetelor instanțelor judecătorești revine Ministerului Justiției.
În subsidiar, s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, susținându-se că actele normative care prevăd acordarea sporului de confidențialitate nu vizează personalul autorității judecătorești, astfel că dreptul pretins de reclamanți nu este unul recunoscut de lege.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Prin demersul juridic inițiat, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata unei despăgubiri echivalente diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15 % din indemnizația de încadrare brută lunară.
În susținerea acțiunii, au invocat apartenența la categoria profesională a personalului din unitățile de justiție și situația de discriminare salarială în care se află față de angajații altor instituții bugetare, cărora dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost recunoscut prin diverse acte normative.
Prin dispozițiile art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și ale art. 9 din Codul deontologic, reclamanților le-a fost impusă o obligație profesională imperativă, specială și specifică - de confidențialitate, astfel că aceștia se află într-o situație identică, iar nu doar comparabilă, cu personalul din celelalte unități bugetare, care beneficiază de adaosul salarial menționat.
Or, fiind debitori ai obligației de confidențialitate, este firesc să li se recunoască reclamanților și calitatea de creditor al dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, astfel cum s-a instituit prin art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin.1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, Curtea observă că în mod corect s-a reținut de către prima instanță existența unei fapte de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin.1 - 3 și ale art. 6 din nr.OG 137/2000, deoarece dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost refuzat reclamanților nu datorită neîndeplinirii condiției normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligației de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000, existența stării de discriminare în care se află reclamanții nu poate fi contestată.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aceste principii fiind încălcate în situația de fapt dedusă judecății.
În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanță răspunde și exigențelor legislative în materie, din dreptul internațional, consacrate de art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului - care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție legală împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție - care interzic discriminările și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale - care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincție.
De asemenea, instanța de recurs apreciază că acțiunea reclamanților este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin aceasta s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci, nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii ), conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul reclamanților la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit. În ceea ce privește aspectul secundar, al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul de 15% din indemnizația lunară recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanții (dar refuzată în mod discriminatoriu acestora), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Pe de altă parte, dreptul pretins de reclamanți a fost recunoscut și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008, admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a constatat că - în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora - judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
În ceea ce privește calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea constată că și acest aspect a fost în mod corect soluționat de către prima instanță, deoarece în virtutea prevederilor art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, ministerul răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Acest minister a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamanți nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare și funcționare. Or, una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este și Ministerul Justiției, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 6 alin. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil. Or, chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligațiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.
Pentru considerentele expuse, Curtea apreciază că abordarea juridică a cauzei de către prima instanță este corectă, în sensul că, pentru perioada în care reclamanții și-au desfășurat activitatea în cadrul Biroului de carte funciară de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș - aparținând deci, categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, sunt îndreptățiți a beneficia de sporul de confidențialitate în cuantumul stabilit prin hotărârea atacată și cu respectarea termenului de prescripție prin raportare la data promovării acțiunii.
Se observă, însă, că prima instanță a stabilit aceste drepturi începând cu luna decembrie 2004 și în continuare, fără a verifica dacă reclamanții mai fac parte din categoria personalului unităților din justiție.
Această omisiune a fost complinită pe parcursul judecății recursului, solicitându-se relații sub aspectul menționat de la Departamentul economic al Tribunalului Mureș care, prin adresa nr. 890/15.06.2009, a comunicat faptul că reclamantul și-a încetat activitatea la Biroul la data de 13 iunie 2004, reclamanta - la data de 6 octombrie 2004, iar reclamanta a avut suspendat contractul de muncă în perioada 1 iulie 2004 - 1 ianuarie 2005. ( fila 147 dosar recurs).
Din cuprinsul aceluiași înscris, rezultă că ceilalți reclamanți și-au desfășurat activitatea în cadrul Biroului până la data de 1 ianuarie 2005.
Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1, raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile deduse judecății și va modifica în parte hotărârea primei instanțe, în sensul respingerii integrale a acțiunii formulate de reclamanții, și, iar pentru ceilalți reclamanți sporul de confidențialitate va fi acordat doar pentru luna decembrie 2004, nu și în continuare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu M,--3, județul M - Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5, împotriva sentinței civile nr. 917 din 28 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Modifică în parte hotărârea atacată în sensul că:
Respinge integral acțiunea formulată de reclamanții, și, iar pentru restul reclamanților sporul de confidențialitate în procent de 15% va fi acordat doar pentru luna decembrie 2004.
Menține restul dispozițiilor hotărârii atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27 octombrie 2009.
Președinte, | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.
Tehnored.
22 exp./ 03.12.2009
Jud.fond.;
Asist.jud.;
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
