Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 2578/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(2009/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2578/
Ședința din ședința publică de la 22.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 2: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 3: Amelia Farmathy
GREFIER - -
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenții-reclamanți, și recurenții-pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C și MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr.1025/18.06.2008, îndreptată material prin încheierea din 17.09.2008 pronunțate de Tribunalul Călărași -Secția Civilă în dosarul nr-(1387/C/2008) în contradictoriu cu intimații-reclamanți, C, -, G, -, -, -, ( -, -, G, --, intimații-pârâți PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CĂLĂRAȘI și expert CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 15.04.2009 și intimatul-pârât MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 13.04.2009, după care,
Față de excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.2 alin.1 și alin.11 și dispozițiile art.27 din nr.OG137/2000, invocată de intimatul-pârât Ministerul-Public-Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție prin întâmpinare, Curtea va respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale având în vedere că prin Deciziile nr.819, 820, 821/2008, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul admiterii excepției, cererea fiind inadmisibila in temeiul dispozitiilor art.29 din Legea nr.47/1992.
Nemaifiind cereri formulate, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1025/18.06.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Călărași - Secția Civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile dinainte de 09.05.2005 și a respins ca atare acțiunea pentru perioada 01.10.2004 - 09.05.2005.
A admis în parte acțiunea reclamanților, G, G, C, -, și în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice cu citarea pentru opozabilitate a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
A obligat pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași la plata către reclamanți a drepturilor salariale reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și salariile la care aceștia aveau dreptul după cum urmează:
- calculat Ia valoarea de referință sectorială de 312,3 lei pentru perioada 09.05.2005 - 31.08.2006 conform nr. 3/2006;
- calculat la valoarea de referință sectorială de 331 lei pentru perioada 01.09.2006 - 31.12.2006 conform 3/2006:
- calculat la valoarea de referință sectorială de 358 lei pentru perioada 01.01.2007 - 31.03.2007 conform 10/2007;
- calculat la valoarea de referință sectorială de 365 lei pentru perioada 01.04.2007 - 30.09.2007 conform conform 10/2007;
- calculat la valoarea de referință sectorială de 405 lei pentru perioada 01.10.2007 - 31.12.2007 conform nr. 10/2007, sume indexate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la plata lor efectivă pentru perioada efectiv lucrată de către fiecare reclamant.
A obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare plății drepturilor de mai sus.
A respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții, și.
În considerente a reținut că într-o societate democratică principiile generale de drept privind funcționarea lor de stat au putere de lege.
Dintre aceste principii ca un corolar al democrației se impune principiul separării puterilor în stat, "putere" ce în lumina evoluției sociale a fost înlocuită cu noțiunea de autoritate.
Autoritățile legislativă, executivă și judecătorească sunt principalele autorități publice ce funcționează într-un stat de drept în mod separat dar toate pentru întronarea în societate a democrației constituționale.
Aceste autorități ca să fie separate trebuie să fie mai întâi egale, subordonarea intervenind de regulă acolo unde există inegalități.
La întronarea principiului egalității autorităților în stat a contribuit din plin și esențial atât Legea nr.154/98 privind modul de stabilire a salariilor de bază în sistemul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică, dar mai ales nr. 83/2000 care modifică Legea nr.50/1996 privind salarizarea magistraților.
Prin acest act normativ s-a făcut o reparație atât morală dar mai ales legală prin asimilarea magistraților și prin urmare a autorității judecătorești celorlalte autorități publice cu de puteri în stat.
Egalitatea în drepturi a puterilor (autorităților) legislativă, executivă și judecătorească este un garant al separării lor, fiind unanim recunoscut că diferența de remunerare dă un grad mai mic sau mai mare de subordonare. Abrogarea acestui principiu prin nr. 27/2006 încalcă principii de bază in legea fundamentală care consacră funcționarea puterilor în stat, ceea ce este de neacceptat.
Prin urmare Tribunalul a constatat încălcarea flagrantă a drepturilor magistraților prin nr.OUG 27/2006 și a dispus obligarea pârâților la plata diferenței de drepturi salariale; a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții, și.
Tribunalul a admis și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților pentru perioada 01.10.2004-09.05.2005 și a respins acțiunea pentru această perioadă față de data promovării acțiunii.
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs MINISTERUL PUBLIC Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, recurenții, și Direcția Generală a Finanțelor Publice înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr-.
În susținerea recursului său, recurentul MINISTERUL PUBLIC Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție arată instanței de control judiciar că în data de 20.06.2008 a în vigoare Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 75/11 iunie 2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 462/20.06.2008, partea I).
În temeiul art. 137 din Codul d e procedură civilă și art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale publicată, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 2 alin.1 și art. 11 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, având în vedere faptul că intimații reclamanți își întemeiază acțiunea inclusiv pe aceste dispoziții legale.
Aplicarea acestor texte de lege ar însemna că instanța poate cenzura soluția aleasă de legiuitor și să acorde drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați decât reclamanții, creându-se astfel pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele celor instituite prin acte normative, ceea face evidentă neconstituționalitatea art. 2 alin. 1 și art. 11 din OG nr. 137/2000.
Or, cenzurarea textelor de lege este o atribuție care se află exclusiv în competența Curții Constituționale.
Raportat la situația dedusă judecății, reglementarea prin lege sau într-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea anumitor categorii de persoane excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, publicată.
Astfel, noțiunea de discriminare nu se raportează decât la modalitatea de aplicare a unor dispoziții legale, iar nu la examinarea soluțiilor legislative se de către legiuitor.
În afara legii, recurentul nu poate vorbi de discriminare în sensul OG nr.137/2000, republicată, iar posibilitatea acordării acestor drepturi în baza dispozițiilor art. 27 din acest act normativ reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și în consecință, o încălcare a pozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.
Stabilirea prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale, în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punct de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin Ordonanța Guvernului nr.137/2000.
Interpretarea corectă dispozițiilor 37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor forme oblicată, impune această concluzie.
Este adevărat că în conformitate cu dispozițiile art. 18 din această Ordonanță Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării are atribuții în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative și care contravin principiului nediscriminării, însă actele prin care Consiliul examinează soluțiile legislative au un simplu caracter de recomandare.
Din examinarea dispozițiilor Ordonanței de Guvern nr.137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare rezultă că, având statutul de autoritate națională, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării are în competență investigarea și sancționarea contravențională a faptelor sau actelor discriminare prevăzute de ordonanță.
Dispozițiile art. 18 din nr.OG 137/2000 reglementează de altfel distinct aceste două atribuții principale (de investigare și sancționare contravențională și de armonizare legislativă.
Mai mult, conform dispozițiilor art.27 din actul normativ menționat: "Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
Consiliul soluționează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzută de art. 23 alin. 1.
Prin cererea introdusă potrivit alin. 1, persoana care se consideră discriminată au dreptul să solicite înlăturare consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării.
Din interpretarea dispozițiilor legale amintite rezultă că hotărârile emise Colegiul director al Consiliului Naționale pentru Combaterea Discriminării sunt pronunțate doar în materia investigării și sancționării contravenționale a faptelor, actelor de discriminare, fapt înțeles ca acțiune ori inacțiune ilicite prin care încălcându-se norme ale dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii unei persoane.
Nici o prevedere cuprinsă în Ordonanța Guvernului nr.137/2007, publicată, nu abilitează Colegiul să emită hotărâri în exercitarea atribuției de armonizare a legislației.
Posibilitatea de a extinde pe cale judiciară sfera beneficiarilor unei norme juridice, în temeiul articolelor din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, ca urmare a reținerii unei stări de discriminare instituite prin lege ori prin OG, echivalează cu o încălcare nepermisă a art. 1 alin. 4 din Constituție, ce reglementează principiul separației puterilor în stat, precum și art. 61 alin. 1 din Legea fundamentală, text care conferă calitatea Parlamentului de organ unic legiuitor.
Pe cale de consecință, recurentul a apreciat că art. 2 si art. 27 din OUG nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale din perspectiva art. 1 și 4 din Constituție, ce reglementează principiul separației puterilor în stat, art. 126 alin. 6, ce garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice pe calea contenciosului administrativ și a art. 144 lit. a) și c), ce stabilesc competența Curții Constituționale de a analiza constituționalitatea unor prevederi din legi sau ordonanțe în vigoare raportat inclusiv la art.16 din constituție privind egalitatea în fața legii - în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în competența Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ori a instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.
Toate aceste argumente conduc cu certitudine la concluzia că dispozițiile art. 2 și art.11 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, republicată, (neconstituționale, justificând transformarea instanțelor de judecată în autoritatea legiuitoare prin eludarea textelor constituționale la care recurentul s-a referit anterior
Pentru motivele expuse, solicită instanței să constate că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizarea Curții Constituționale și suspendarea prezentei cauze până la soluționarea acestei excepții.
Instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție la plata drepturilor bănești reprezentând diferențe salariale calculate pe baza valorii de referință sectorială, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești, acțiunea reclamanților fiind inadmisibilă.
Instanța de fond a reținut în mod greșit că pentru perioadele cuprinse între 09.05.2005 și 31.12.2007, intimaților-reclamanți nu li s-au acordat creșterile salariale prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 3/2006 și Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, rezultând astfel diferențe între drepturile salariale calculate pe baza valorii referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege pentru funcțiile de demnitate publică și drepturile salariale încasate în perioadele precizate.
Astfel, pentru perioada 15 aprilie 2005-30 septembrie 2005, valoarea referință sectorială avută în vedere la calcularea salariilor magistraților s-a majorat progresiv în conformitate cu prevederile art. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 23/2005 privind creșterile salariale aplicabile magistraților și altor categorii de personal din sistemul justiției pentru anul 2005, potrivit cărora "Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexa nr. 1 la OG publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 18 decembrie 2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 347/2003, cu modificările anterioare, se majorează, începând cu data de 1 octombrie 2005, cu 8% față de nivelul din luna decembrie 2004, de la 2.380.593 lei la 2.571.040 lei.
La alin. 2 al acestui articol de lege se prevede că "pentru perioada ianuarie - septembrie 2005, creșterea valorii de referință sectorială este de 45% din diferența calculată între valorile de referință sectorială prevăzute la alin. 1.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 9/2005 pentru modificarea OUG nr. 45/2003 privind finanțele publice locale, pe care intimații-reclamanți și-au întemeiat solicitările pentru această perioadă, nu face nici o referire la majorarea valorii de referință sectoriale utilizată la calcularea salariilor magistraților.
De la data de 1 aprilie 2006 intrat în vigoare OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale jucătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, valoarea de referință sectorială fiind stabilită la 257 lei (RON), această valoare de referință sectorială rămânând nemodificată și după ultima modificare a OUG nr. 27/2006, respectiv cea intervenită prin OUG nr. 100/2007.
În ceea ce privește majorările solicitate de reclamanți și acordate de instanța de fond în temeiul Ordonanței de Guvern nr. 3/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2006 personalului bugetar salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, acestea s-au aplicat - în conformitate cu vederile pct. 11,12 și 13 din Anexa nr. 2/2 la Legea nr. 154/1998 - doar pentru indemnizațiile prevăzute pentru funcții de demnitate publică alese, numite și asimilate.
În anexa II/2 care se referă la indemnizațiile persoanelor din cadrul organelor autorității publice, numite în funcții potrivit legii sunt prevăzute funcțiile de conducere ale Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, respectiv Procurorul General, Prim Procurorului General și Procurorului General.
Instanța de fond a ignorat această prevedere expresă a legiuitorului și, adăugând la lege, a reținut în mod neîntemeiat că "în baza art. 4 din Constituția României care reglementează organizarea statului potrivit principiului separației și echilibrul puterilor în stat se constată întemeiate pretențiile reclamanților", intervenind în felul acesta în competența puterii legislative și depășind în felul acesta atribuțiile puterii judecătorești.
Instanța a admis în același mod cererea intimaților-reclamanți pentru anii 2006-2007, ignorând faptul că același regim juridic se aplică și în cazul OG nr. 10/2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.
Coroborând dispozițiile sus menționate rezultă că valoarea sectorială majorată conform Ordonanței de Guvern nr. 3/2006 și Ordonanței de Guvern nr. 10/2007 s-a aplicat conducerii Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Curții Constituționale etc.
Intimații-reclamanți au solicitat creșterile salariale prevăzute în aceste texte de lege, în condițiile în care nu fac parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar și nici din categoria personalului care ocupă funcții demnitate publică, în această ultimă categorie fiind încadrați - potrivit Anexei nr. II pct. 11, pct. 12 și pct. 13 din Legea nr. 154/1998 - Procurorul General Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Prim Procurorului General și acestuia.
Față de susținerile instanței de fond în sensul că neaplicarea acestor teri salariale și pentru salariile magistraților și personalului auxiliar de specialitate caracter discriminatoriu, recurentul a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin.2 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, republicată, aprobată prin Legea nr. 27/2004, potrivit cărora "sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare".
Astfel, acordarea acestor creșteri salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare, așa cum aceasta este definită în legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, deoarece nu reprezintă o deosebire excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare sau categorie defavorizată.
Mai mult decât atât, prevederile criticate au un scop legitim, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unui astfel de drepturi bănești, sunt adecvate și necesare.
De altfel, aceste prevederi sunt reluate și în cuprinsul art. 154 alin. 3 din Codul muncii, potrivit căruia "la stabilirea și la acordarea salariului este interzisă orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate socială ".
În cauză nu se pune problema discriminării pe vreunul din criteriile arătate ci - după cum în mod netemeinic a reținut instanța de fond - de principiul egalității între cetățeni materializat prin nerespectarea dreptului la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Recurentul a apreciat că este absurd a se considera discriminatoriu faptul că nu s-au acordat măriri salariale magistraților și s-au acordat personalului contractual, în condițiile în care nu se poate considera ca fiind discriminatoriu nici faptul că această din urmă categorie profesională nu este salarizată în baza coeficienților de multiplicare și a valorii de referință sectorială utilizată pentru salarizarea magistraților.
Prin urmare, recurentul a apreciat ca vădit nefondate aceste susțineri, în condițiile în care pentru corpul magistraților legiuitorul a prevăzut prin lege specială drepturile salariale și majorările periodice aplicabile acestora.
În speță, potrivit dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007 și OG nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul unități din sistemul justiției, valoarea de referință sectorială este indexată periodic
Astfel, legiuitorul a prevăzut prin acte normative speciale de salarizare diferențe pe categorii de personal.
Acceptarea susținerilor reclamanților și instanței de fond ar însemna echivalarea sistemelor de salarizare dintre diferitele categorii de personal și ar da posibilitatea personalului contractual să solicite sporurile și indexările salariale date de legiuitor pentru magistrați.
Raportat la dispozițiile art. 16 din Constituția României, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 429/2003, "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", iar Curtea Constituțională a stat constant în jurisprudența sa că prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate.
Astfel, s-a arătat că principiul egalității în fața legii nu înseamnă uniformitate, astfel încât - dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal - la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Discriminarea presupune tratament inegal pentru persoanele aflate în aceeași situație, în baza unora din criteriile enumerate de art. 2 din OG nr. 137/2000, respectiv rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică contagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice criterii care au ca scop restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.
De altfel, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în a aprecia că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare.
Prin urmare, ar exista discriminare dacă pentru o parte din procurori ar fi stabilită o valoare de referință sectorială, iar pentru o alta o valoare de referință sectorială diferită, ceea ce nu este cazul în speță.
Ceea ce solicită de fapt reclamanții este ca instanța să le stabilească o parte de referință sectorială egală cu cea a Procurorului General, a Prim ui Procurorului General și a ui Procurorului General. Acest lucru nu este posibil deoarece instanța investită cu un litigiu nu poate decât să interpreteze legea și să o aplice și în nici un caz să adauge la lege. Acordarea sporilor solicitate este de competența exclusivă a puterii legislative.
Recurentul a apreciat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație si Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 388 din 31.12.2007, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata creanțelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
MINISTERUL PUBLIC nu are surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Deci, MINISTERUL PUBLIC Parchetul de pe lână ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție -reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Instanța de fond nu a luat în considerare, la pronunțarea prezentei sentințe, cererea de chemare în garanție formulată și depusă în termen legal - de MINISTERUL PUBLIC Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în situația în care a admis acțiunea reclamanților, înlăturând în mod nelegal un mijloc de apărare a pârâtului MINISTERUL PUBLIC Parchetul de pe lângă ÎCCJ.
Instanța de fond a ignorat cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta d e Casație și Justiție în conformitate cu dispozițiile art. 60-63 din pr. civ.
Prin cererea de chemare în garanție formulată și depusă la termenul din data 28 mai 2008, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a solicitat instanței introducerea în cauză a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor în calitate de chemat în garanție, precum și obligarea acestuia să ia act de necesitatea aprobării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public, care să includă sumele ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Potrivit art. 60 din Codul d e procedură civilă, partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții.
Obligația de garanție poate izvor fie din convenție, fie dintr-o dispoziție legală.
În cazul de față, obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție de către aceasta există în temeiul art. 131 pct.1 din Legea 304/2004, republicată - privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Mai mult, art. 19 din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor lor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete. Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate rezultă că MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în calitate ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Din aceste motive, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE și Justiție - în calitatea sa de ordonator principal de credite - va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2008, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.
În concluzie, cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, prin interes înțelegându-se folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă.
Astfel, interesul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este născut și actual, personal și direct, legitim, juridic, iar cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice de către instanța fond, aduce atingere interesului legitim al Ministerului Public.
În susținerea recursului declarat de recurenții, s-a arată că în mod eronat instanța de fond a respins acțiunea numai recurenților (celorlalți reclamanți magistrați procurori și personal auxiliar de specialitate admițând-o), fără a motiva în nici un fel în ceea ce îi pe recurenți privește soluția dispusă.
Din considerentele sentinței rezultă doar că instanța "Respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții, și ".
Ca atare, nemotivând în fapt și nici în drept soluția în ceea ce îi privește pe recurenți, instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală, impunându-se cu necesitate rejudecarea cauzei de către instanța de fond.
Recurenți apreciază că sunt îndreptățiți să primească aceleași drepturi salariate ca și ceilalți reclamanți (procurori și grefieri), însă începând cu luna ianuarie 2007 Ia zi, întrucât prin Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 din 01.01.2007 funcția de conducător auto (șofer) de la parchete și instanțe a devenit funcția de "personal conex", fiindu-le și acestora aplicabilă legea de salarizare a celorlalți angajați ai parchetului, respectiv personalul auxiliar de specialitate.
În aceste condiții legale, dreptul solicitat de recurenți prin acțiune trebuie să le fie recunoscut, următoarele argumente pledând în acest sens:
Potrivit art. 1 din Legea nr. 50/1996 "salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești și parchete se face ținându-se seama pe rolul, răspunderea, complexitatea, caracterul justiției de putere în stat, de pregătirea și competența profesională, precum și de incompatibilitățile și interdicțiile pentru magistrați, prevăzute de Constituție și de Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească".
Potrivit art. 2 din Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică "dispozițiile prezentei legi se aplică persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, precum și persoanelor angajate pe bază de contract individual de muncă în sectorul bugetar". Conform art. 3 din același act normativ, "funcția de demnitate publică este acea funcție publică care se ocupă prin mandat, obținut direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii". Legea nr. 154/1998 se aplică și "celor care ocupă funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică, prevăzute în anexele la lege".
Potrivit art. 9 din Legea nr. 154/1998, se precizează că "prin legea bugetului de stat se stabilesc valoarea de referință universală și evoluția acesteia, în raport cu creșterea estimată a prețurilor de consum, cu indicatorii de prioritate intersectorială și cu valorile de referință sectorială, ținând seama de prioritățile rezultate din obiectivele, proiectele, programele propuse de ordonatorii principali de credite, precum și de evoluția salariilor din alte sectoare de activitate decât cele bugetare".
Persoanele care ocupau funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică aveau dreptul, pentru activitatea desfășurată, la un salariu de bază lunar, în conformitate cu prevederile Anexei nr. III din același act normativ.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 din OG nr. 134/1999 "începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, pentru funcții de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală. Această valoare se concretizează periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar".
Potrivit art. 11din OG nr. 83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești "indemnizațiile pentru magistrați și salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești, se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislative și executive.
Această valoare, corectată periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale, se aplică de drept și personalului salarizat potrivit prezentei legi". Aliniatul 2 prevede că "valoarea de referință sectorială prevăzută la alin. 1 constituie baza de calcul pentru stabilirea cuantumului indemnizației lunare a magistraților și a salariaților de bază corespunzătoare grilelor de intervale prevăzute pentru celelalte categorii de funcții de execuție". Aliniatul 3 prevede că "ordonatorii principali de credite calculează nivelurile indemnizațiilor lunare și ale salariilor de bază ce corespund coeficienților de multiplicare și grilelor de intervale prevăzute în anexele nr. 1, 2, 4, 5 și 51 la prezenta lege și valorii de referință sectorială stabilită la alin. 1 rotunjite din o mie în o mie de lei, în favoarea personalului".
OUG nr. 2/2000 modifică coeficienții de multiplicare pentru unele funcții prevăzute în anexele V-VIII din Legea nr. 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.
OUG nr. 177/2002 stabilește salarizarea și alte drepturi ale magistraților. Conform art. 2 alin. 1 "indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă.
Această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, se aplică de drept și magistraților, în temeiul prezentei ordonanțe de urgență".
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. 3 din OG nr. 9/2005, privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2005 personalului salarizat potrivit OUG nr. 24/2000, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor 2 și 3 la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică "indemnizațiile lunare pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, precum și pentru persoanele care ocupă funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor 2 și 3 la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul j bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, sunt cele prevăzute în anexele nr. VIII și IX.
Prin OUG nr. 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, intră în vigoare de la 01.04.2006, se prevede că indemnizația de salarizare se stabilește "pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță" (art. 3 alin. 1).
Conform anexei 1 la OUG nr. 27/2006, valoarea de referință sectorială a fost de 257 lei.
Prevederea din Anexa Ia O UG nr. 27/2006, încalcă principiile Constituției României, ale Legii nr. 303/2004, privind Statutul magistraților, ale Codului Muncii și ale legii privind combaterea discriminării. Valoarea de referință sectorială și a coeficientului de multiplicare aplicată la salarizarea magistraților este diferită de valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorizațiilor legislativă și executivă. Astfel, potrivit OG nr. 3/2006, valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, în luna aprilie 2006 era de 312,3 lei, iar Ordonanța nr. 27/2006 stabilește valoarea de referință pentru magistrați la suma de 257 lei.
Legislația privind salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești și parchete respecta principiul echilibrului puterilor legislative, executive și judecătorești în cadrul democrației constituționale.
Conform art. 3 alin. 4 din Constituția României, în anul 2006 se prevede că "Statutul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale".
Este evident că salarizarea, ca un element al noțiunii de echilibru al celor trei puteri în stat, trebuie avută în vedere, întrucât puterea judecătorească s-ar pune, prin actele normative care au apărut ulterior, în afara principiilor și a sensului prevederilor constituționale, care au fost stabilite anterior prin legi de natură organică.
Ordonanța nr. 27/2006 încalcă acest principiu, stabilind o valoare de referință sectorială mai mică decât cea prevăzută de lege și care trebuia aplicată la data intrării acesteia în vigoare și diferită față de valoarea de referință stabilită pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, aparținând puterii legislative și executive.
Același lucru este prevăzut și în art. 3 alin. 1 din OG nr. 8/2007, privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, în care se stabilește valoarea de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare la suma de 280,64 lei, deși la data intrării în vigoare a ordonanței de mai sus valoarea de referință sectorială era de 365 lei, conform OG nr. 10/2007.
Prevederile legislative din ordonanțele nr. 27/2006 și nr. 8/2007 sunt în contradicție și cu prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, lege organică, în vigoare la data apariției ordonanțelor. Potrivit acestui act normativ, "drepturile salariale ale magistraților nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".
Stabilirea prin ordonanțe ale Guvernului, care reglementează salarizarea organelor puterii judecătorești, a altor valori de referință sectorială decât cele prevăzute pentru funcțiile de demnitate publică, în afara cazurilor expres prevăzute prin Legea nr. 303/2004, contravine prevederilor acestui act normativ și a spiritului de echilibru al puterilor statului.
Drepturile cu privire la salarizare, recunoscute de lege, la o anumită perioadă de timp, nu pot fi diminuate unilateral, nici chiar în cadrul unor negocieri sau cu acordul ambelor părți, încălcându-se principiile Codului Muncii, cu privire la teoria dreptului câștigat.
Drepturile persoanelor încadrate în muncă, nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau licitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrare.
Ordonanțele nr. 27/206 și nr. 8/2007 încalcă principiul ierarhiei actelor normative prevăzute în Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și Constituția României privind categoriile de acte normative și normele de competență pentru adoptarea acestora, principiul aplicării valorii de referință sectorială egal pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din organele puterii legislative, executive și judecătorești fiind stabilite prin legile enumerate mai sus.
De acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului, contravine atât Constituției, Codului Muncii cât și spiritul nr.OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, respectiv a art. 1 alin. 2 privind excluderea privilegiilor și discriminărilor în exercitarea drepturilor enumerate, printre care, la lit. "i" se menționează și "dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare".
Actele normative care au corectat valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din cadrul autorităților legislativă, executivă și judecătorească pentru perioada respectivă sunt OUG nr. 123/2003, OG nr. 9/2005, OG nr. 3/2006 și OG nr. 10/2007.
Chiar dacă unele acte normative enumerate mai sus au fost între timp abrogate, total sau parțial, pe parcursul perioadelor care au reglementat salarizarea magistraților, au avut în vedere valoarea de referință sectorială prevăzută de lege, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă, executivă și judecătorească.
În sensul celor de mai sus, a se vedea și prevederile art. 16 alin. 3 din Constituția României, republicată, care, referindu-se la "funcțiile și demnitățile publice, civile și militare" nu a avut în vedere salariații, ci a vizat distincția dintre noțiunile de funcție publică și funcția de demnitate publică.
între actuala reglementare, cu privire la salarizarea magistraților (280 lei valoare de referință sectorială) și cel al organelor puterii legislative și executive, (de 405 lei stabilită prin OG nr. 10/2007), este evidentă, inechitabilă și neconstituțională.
Pentru aceste considerente, în raport de motivele în fapt și în drept expuse, recurenți solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, urmând ca instanța să dispună casarea sentinței instanței de fond în parte, în ceea ce îi privește pe recurenții, iar în cazul în care instanța nu va admite primul motiv de recurs, care atrage în mod obligatoriu rejudecarea cauzei de către prima instanță, să admită al doilea motiv și să dispună în mod legal și just obligarea pârâților la virarea și plata efectiva a despăgubirilor bănești solicitate precum și la efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă, cu consecința beneficiului și satisfacției dispuse în favoarea reclamanților, a plății acestora, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Prin recursul său Direcția Generală a Finanțelor Publice arată că Ministerul Economiei si Finanțelor, într-o astfel de speța, nu poate fi obligat la alocarea fondurilor necesare plații drepturilor bănești solicitate, afirmație ce are în vedere următoarele texte de lege:
a ) Hotărârea Guvernului nr.386/25.04.2007, privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei si Finanțelor, la art.3, lit. a, pct.2, prevede clar, că printre alte atribuții, în domeniul finanțelor publice: "elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a getului de stat, operand rectificările corespunzătoare."
b) Potrivit dispozițiilor Legii nr.500/2002, art. 19, Ministerul Economiei Finanțelor în domeniul finanțelor publice are, în principal, următoarele atribuții: lit. a) coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Din interpretarea textelor legale invocate, rezultă că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a întocmi proiectele legilor bugetare anuale și legilor de rectificare, la care va ține seama de datele furnizate de ordonatorii principali de credite, categorie din care face parte și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Aceasta instituție publice are obligația să prevadă în proiectele proprii de bugete sumele necesare plații tuturor drepturilor salariale ale angajaților săi, a se vedea în acest sens și dispozițiile art.20 și 34 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, recurenta a învederat instanței de recurs că în realitate, Guvernul este cel care răspunde de realizarea prevederilor bugetare și de repartizarea către ordonatorii principali de credite de sume de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Deci această instituție nu are printre atribuții obligația plații, virării, alocării de fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuții în derularea procesului legislativ, prin întocmirea proiectului de lege pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, calitate pe care o are și MINISTERUL PUBLIC.
Având în vedere obiectul acțiunii, se poate constata că Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate avea calitatea de subiect pasiv al vreunui raport juridic (nu are a calitatea de debitor față de reclamanți) în baza vreunei dispoziții legale, motiv pentru care nu se justifică îndreptățirea de a da în judecată într-un astfel de proces având ca obiect pretenții izvorâte dintr-un contract de muncă.
Față de cele expuse mai sus, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate hotărârea în sensul respingerii obligării Ministerului Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare plații drepturilor solicitate de reclamanți.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât și a dispozițiilor art. 3041.pr.civ. Curtea reține următoarele:
In ceea ce priveste recursurile declarate de recurentii-reclamanti si de recurentul parat MINISTERUL PUBLIC, din inscrisurile administrate in cauza, Curtea constata ca reclamanții îndeplinesc funcția de procurori si personal auxiliar de specialitate in Parchetul de pe langa Tribunalul C si a parchetelor din subordinea acestora si au sesizat instanta cu pretentiile acestora reprezentand diferentele de salariu, calculate pe baza valorii de referinta sectoriala prevazuta de lege pentru functiile de demnitate publica si a coeficientilor de multipl prevazuti de lege, corectate prin adaos in raport cu evolutia preturilor de consum, in conditiile stabilite de lege, pentru determinarea si corectia valorii de referinta sectoriala prevazuta de lege pentru functiile de demnitate publica, pentru perioada 1.05.2005-31.12.2007, in raport cu perioada efectiv lucrata.
Reclamantii au invocat faptul ca valoarea de referinta sectoriala stabilita de legile speciale de salarizare ale magistratilor si personalului auxiliar este diferita de cea prevazuta de alte acte normative pentru functiile de demnitate publica si prin aceasta se incalca principiul echilibrului puterilor in stat si se creaza o discriminare intre acestea.
Recurentii-reclamanti invoca existenta aceluiasi drept, considerand ca in mod gresit instanta de fond le-a respins actiunea.
În ceea ce privește existența unei discriminări între reclamanți și categoriile de demnitari din cadrul puterii legislative si executive, Curtea reține următoarele:
Conform art 2 din OG nr 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, sociale si cultural în orice alte domenii ale vieții publice".
Din analiza textului rezultă că pentru a exista discriminarea se cere ca scopul urmărit sau efectul produs să fie acela de a restrânge, a înlătura folosința sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute de lege.
Or, valoarea de referinta sectoriala sau diferenta dintre diferitele vaolori de referinta sectoriala prevazute de legislatie pentru categorii diferite de functionari sau salariati nu constituie un drept fundamental al omului în nici o reglementare națională sau internațională și nu trebuie confundat cu dreptul la o remunerație rezonabilă în raport de valoarea muncii depuse. În condițiile în care procurorii si personalul auxiliar de specialitate nu desfășoară activitățile si atributiile functiilor de demnitate publica nu pot pretinde în mod fundamentat că depun o muncă egală cu cei care îndeplinesc și aceste sarcini oricum diferite față de cei care nu le au stabilite în fișa postului, nu se poate discuta despre excludere bazată pe vreunul din criteriile menționate mai sus.
Legiuitorul a înțeles să stabileasca valori de referinta sectoriala diferite, tocmai pentru ca atributiile si activitatea în discuție este diferită de celelalte activități îndeplinite în mod obișnuit de magistrati sau de personalul auxiliar.
De asemenea, dispozițiile legale care stabilesc aceste valori sectoriale diferite nu contravin art.6 al.2 din Codul muncii, invocat de recurentii-reclamanți, dispoziție care consacră principiul potrivit căruia pentru muncă egală toți salariații sunt retribuiți în mod egal, întrucât față de specificul muncii diferit și de atribuțiile diferite cele două categorii de personal nu se află în aceeași situație.
Or, în aceste condiții orice discuție despre situații analoage sau comparabile ori despre existența unei discriminări salariale depășește limitele rezonabilului, cu atât mai mult cu cât pretenția concretă a recurentilor-reclamanți constă în solicitarea de a li se acorda un drept pentru simplul considerent ca legea îl prevede pentru alte categorii profesionale deși, pentru a exista discriminare în relațiile de muncă se cere ca scopul urmărit sau efectul produs să fie acela de a restrânge, a înlătura folosința sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute de lege, nici un drept fundamental al reclamanților nefiind restrâns sau înlăturat prin textele de lege considerate discriminatorii.
În plus, recurentii-reclamanți nu aratacriteriul sau criteriile prevazutede lege si care au avut ca scop sau efect neacordarea, restrangerea ori înlaturarea recunoasterii folosintei sau exercitarii drepturilor prevazute în legislatia muncii.
Cu alte cuvinte, recurentii-reclamanți nu arată care sunt acele criterii de discriminare directă sau indirectă pe care s-au întemeiat faptele si actele care au avut ca scop sau ca efect discriminarea lor.
În raport de toate aceste considerente, singura concluzie pertinentă și rezonabilă este aceea că pretenția acestora de a li se acorda o valoare de referinta sectoriala neprevăzuta de lege în ceea ce-i privește, pe motiv că legea este discriminatorie, în lipsa arătării criteriilor de discriminare, este lipsită de orice fundament legal, iar prin neacordarea acestuia reclamanților nu s-a încălcat principiul salarizarii egale pentru o muncă de valoare egală consacrat de art 23 pct 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art 4 pct 3 din Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată de România prin Legea nr 74/1999 " Dreptul la o salarizare echitabilă".
Față de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedura civila, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, urmând să admita recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, sa modifice in parte hotararea recurata si pe fond sa respinga pretențiile reclamanților pentru perioada 09.05.2005-31.12.2007 ca neîntemeiate, urmand a mentine dispozitiile sentintei recurate referitoare la prescripția extinctiva a dreptului la acțiune..
Avand in vedere aceleasi considerente de fapt si de drept mai sus expuse, Curtea constata ca pretentiile recurentilor-reclamanti sunt neintemeiate, urmand a respinge recursul declarat de acestia si a mentine dispozitia referitoare la respingerea pretentiilor lor.
In ceea ce priveste recursul declarat de Ministerul Finantelor Publice, avand in vedere si solutia ce se va pronunta pe cererea principala, de netemeinicia pretentiilor reclamantilor, Curtea va admite si acest recurs.
In acest sens, trebuie avut in vedere specificul raporturilor juridice de munca si calitatea partilor in aceste raporturi. In acest sens, potrivit art.282 din Codul muncii, ot p. fi părți în conflictele de muncă:
a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;
b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice -, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;
c) sindicatele și patronatele;
d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al Codului d e procedură civilă.
Ministerul Fianatelor Publice nu se poate incadra in niciuna ceste categorii.
Mai mult, in litigiile de munca, tocmai de specificul acestora, cererea de chemare in garantie este inadmisibila, neexistand o obligatie de garantie a unui tert de partile raportului juridic de munca in legatura cu obligatiile reciproce dintre acestea. Intre persoana incadrata in munca, parte in litigiu si tertul chemat in garantie nu exista raporturi juridice de munca.
de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedura civila, Curtea va admite si recursul declarat de recurentul DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C ca reprezentant al MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE, urmand a respinge pretentiile formulate in contradictoriu cu acest parat, pretentii avand ca obiect alocarea fondurilor necesare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C împotriva sentinței civile nr.1025/18.06.2008, îndreptată material prin încheierea din 17.09.2008 pronunțate de Tribunalul Călărași - Secția Civilă în dosarul nr-(1387/C/2008) în contradictoriu cu intimatii-reclamanți, C, -, G, -, -, -, ( -, -, G, --,.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Respinge pretențiile reclamanților pentru perioada 09.05.2005-31.12.2007 ca neîntemeiate.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate referitoare la prescripția extinctiva a dreptului la acțiune.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți, împotriva sentinței civile nr.1025/18.06.2008, îndreptată material prin încheierea din 17.09.2008 pronunțate de Tribunalul Călărași - Secția Civilă în dosarul nr-(1387/C/2008) în contradictoriu cu recurenții MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 22.04.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./14.05.2009
Jud. fond:
Președinte:Maria CeaușescuJudecători:Maria Ceaușescu, Lizeta Harabagiu, Amelia Farmathy
