Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 437/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU
MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 437/R-CM
Ședința publică din 27 Mai 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu JUDECĂTOR 2: Laura Ioniță
JUDECĂTOR 3: Nicoleta Simona
Judecător - -
Grefier
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE și de pârâtul-chemat în garanție MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI, împotriva sentinței civile nr.323 din 07 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, curtea constată recursurile în stare de judecată și trece la soluționarea lor.
CURTEA
Constată că prin acțiunea înregistrată sub nr.4002/2.10.2007 pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanții, procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și, respectiv, și, grefieri în cadrul aceleiași instituții, au chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând ca în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, să se dispună ca primii trei pârâți să recunoască discriminarea, să calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15%, începând cu luna octombrie 2004 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor, actualizate la data plății efective și să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea acțiunii, reclamanți au arătat că, în scopul asigurării eficiente a confidențialității informațiilor clasificate au fost edictate mai multe acte normative, menite să confere categoriilor de persoane ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la astfel de informații, respectiv Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale acordate personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.405/2002, nr.OG137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare
Dispoziții privind obligația de confidențialitate se regăsesc și în Codul deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, adoptat de prin Hotărârea nr.145/26.04.2005, încălcarea dispozițiilor menționate sau a prevederilor art.99 lit.d din Legea nr.303/2004, republicată, constituind abatere disciplinară.
Pentru a fi în situația unei fapte de discriminare, trebuie să existe două situații comparabile la care tratamentul aplicat să fi fost diferit., tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Acest fapt determină incidența unui tratament discriminatoriu, ce are ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței și exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului la remunerarea pentru păstrarea confidențialității unor date.
Art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, direct aplicabile în dreptul omului, potrivit art.11 și 20 din Constituția Românie statuează că exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alte situații, lista cuprinsă în art.14 nefiind limitativă.
În baza art.27 din nr.OG137/2000, cu modificările ulterioare, în cazurile de discriminare prevăzute în ordonanță, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun, cererea fiind scutită de taxa judiciară de timbru.
Având în vedere că faptele de discriminare directă la care sunt supuși, au fost săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați, în cadrul raporturilor lor de muncă, reclamanții au solicitat acordarea plăților, potrivit dreptului muncii, invocând și dispozițiile art.16 din Constituția României, în baza căruia cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, considerând că aceștia, în calitate de procurori, și, respectiv personal auxiliar de specialitate din cadrul parchetelor, trebuia să beneficieze de sporul de confidențialitate de 15% în litigiu.
Prin cererea de intervenție de la fila 159 dosar, reclamanții, procuror șef și, grefier la Biroul teritorial Vâlcea au solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor să li se recunoască și să li se acorde sporul de confidențialitate de 15%, actualizat la plata efectivă și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă, intervenienta solicitând acordarea sporului cu data de 1.05.2007.
Prin întâmpinarea formulată Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a învederat, pe cale de excepție, că acesta nu are calitate procesuală pasivă și nu poate fi chemat în judecată în calitate de pârât, deoarece conform art.16-20 din nr.OG137/2000, republicată, este instituția abilitată și învestită prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate și să sancționeze contravențiile prevăzute de acest act normativ, având competența materială de a se pronunța cu privire la săvârșirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă și în orice domeniu de activitate.
În temeiul art.27 din nr.OG137/2000, posibila victimă a discriminării poate însă introduce acțiune direct în instanță, prin care să solicite despăgubiri și restabilirea situației anterioare, fiind obligat să probeze, în egală măsură cu cel acuzat, existența sau nu a discriminării, situație în care judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului, în sensul stabilirii caracterului discriminatoriu al faptei. Prin urmare, arată, această instituție nu poate fi citată ca pârât, ci în calitate de expert în domeniul discriminării, pentru a-și preciza poziția cu privire la o posibilă încălcare a legislației în materie de nediscriminare, astfel că, în situația în care instanța înțelege să-l citeze în spiritul art.27 din nr.OG137/2000, poate să-și exprime cel mult un punct de vedere cu privire la modul de interpretare și aplicare a legislației anti discriminare în speță, dar nu o constatare.
Fiind citat în această din urmă calitate, pentru opozabilitatea hotărârii, în conformitate cu prevederile textului art.27 din nr.OG137/2000, cu modificările și completările ulterioare, chiar dacă în citațiile emise în continuare s-a trecut mențiunea generică de "pârât", a înaintat instanței, la data de 30.01.2008 (filele 154-157 dosar) și punctul său de vedere în cauza de față.
În concret, ca autoritate de stat în domeniul discriminării și în calitatea sa de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, a făcut precizări asupra liniilor directoare de care instanța să țină cont în dezlegarea pricinii, făcând în mod adecvat trimiteri la principiile ce se degajă din actele normative în domeniul nediscriminării, în principal nr.OG137/2000 și art.14 privind interzicerea discriminării din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv practica de aplicare a acestui text legal de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cu care diferența de tratament devine discriminare, în sensul art.14 din Convenție, atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, relevând și statuările constante ale instanței europene.
Prin întâmpinare, pe cale de excepție, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond ca fiind neîntemeiată, susținând că o astfel de cerere de chemare în judecată, în materia litigiilor de muncă, este nelegală, întrucât între părțile în litigiu și nu există raporturi juridice de muncă.
În opinia acestuia, nu are calitate procesuală pasivă, deoarece obligația acestuia este aceea de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată de Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, în timp ce pârâtul principal în cauză are obligația să prevadă în bugetul său veniturile pentru care pot fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de către reclamanți.
Pe fondul cauzei a arătat că reclamanții nu solicită aplicarea unor drepturi stabilite prin lege și neacordate de angajator, ci pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună extinderea dispozițiilor legale ale actelor normative criticate, ceea ce este inadmisibil, având în vedere că instanța nu poate să pronunțe o hotărâre prin care să impună legislativului un act normativ prin care să se recunoască sporurile solicitate, în sensul respingerii pretențiilor formulate fiind invocate și dispozițiile art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea nr.328/24.08.2005 pentru aprobarea Codului d eontologic al judecătorilor și procurorilor, iar referitor la reclamanții care au calitatea de grefieri, dispozițiile art.9 și 10 din Hotărârea nr.145/26.04.2005 pentru aprobarea Codului d eontologic al personalului auxiliar de specialitate din instanțele judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, întrucât potrivit art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 persoana care se consideră discriminată poate formula o cerere în fața instanței de judecată, potrivit dreptului comun, această sintagmă fixând cadrul procesual și stabilind competența judecătoriei în privința cererilor întemeiate pe dispozițiile acestui act normativ, situație în care, fiind o acțiune în pretenții, se impune ca cererea să fie timbrată la valoare potrivit Legii nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Totodată, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă, întrucât admiterea acesteia ar echivala cu adăugarea de către instanță la legea specială a magistraților, respectiv prin acordarea sporului de confidențialitate, în considerarea faptului că reclamanții au fost discriminați de prevederile Legii nr.446/2006, s-ar proceda la adăugarea la textul nr.OG27/2006, aprobată prin Legea nr.45/2007, schimbând în acest fel sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor. În același timp, actul normativ pe care petenții și-au întemeiat pretențiile a fost adoptat și intrat în vigoare începând cu data de 1.02.2006, astfel că cererea formulată contravine principiului neretroactivității legii, respectiv dispozițiilor art.15 alin.2 din Constituția României.
Pe de altă parte, în ceea ce privește solicitarea reclamanților de a le fi recunoscut dreptul de a beneficia de sporul de confidențialitate în procent de 15% și de a le fi plătite sumele reprezentând acest spor și pe viitor, pârâtul consideră că nu i se poate da curs, întrucât instanța ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, numai legiuitorul putând stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi, acțiunea fiind și sub acest aspect inadmisibilă.
A mai arătat pârâtul că susținerile reclamanților că sunt discriminați în raport cu celelalte categorii de personal, beneficiari ai sporului de confidențialitate, nu pot fi reținute nici prin raportare la prevederile art.16 din Constituția României, discriminarea presupunând un tratament inegal doar pentru persoanele aflate în aceeași situație, în baza unora dintre criteriile enumerate de art.2 din nr.OG137/2000.
Prin cererea de chemare în garanție depusă în temeiul dispozițiile art.60-63 Cod procedură civilă, în scopul asigurării opozabilității sentinței pronunțate în cauză, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a solicitat chemarea în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, pentru ca în cazul în care se va admite cererea reclamanților să se dispună prin aceeași hotărâre ca aceasta să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2007, care să includă acordarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Prin sentința civilă nr.323/7.04.2008 au fost respinse excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și excepția de necompetență.
A fost admisă acțiunea și au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea să calculeze și să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% conform încadrării avute de fiecare dintre aceștia începând cu data de 2.10.2004 (pentru reclamanta începând cu data de 1.05.2007) și până la data rămânerii irevocabile a sentinței, precum și pentru viitor, sume ce urmează a fi actualizate la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi bănești.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.
A fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor și excepția necompetenței materiale a Tribunalului, în conformitate cu prevederile art.137 alin.1 Cod procedură civilă, excepții pe care le-a apreciat ca neîntemeiate.
Instanța a apreciat că, față de natura juridică a pretențiilor formulate de reclamanți, fiind în discuție neplata unor drepturi reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% decurgând din derularea unor raporturi de muncă și în legătură cu munca desfășurată de reclamanți, sunt incidente dispozițiile și principiile de drept al muncii, prin raportare la reglementările în materia nediscriminării - nr.OG137/31.08.2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Astfel, pe temeiul 2 alin.1 pct.1 lit. c Cod procedură civilă, text raportat la dispozițiile art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, competența materială de soluționare a cauzei revine tribunalului, iar nu judecătoriei, cum în mod eronat susține pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe Lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Referitor la excepția lipsei de calitate procesuală pasivă, în reglementarea actuală în vigoare, respectiv în virtutea prerogativelor conferite de art.2 alin.2 lit. c din nr.HG386/25.04.2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, acesta din urmă îndeplinește și funcția -"de reprezentare, prin care se asigură, în numele Statului Român și al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul său de activitate", iar potrivit cu dispozițiile art.3 alin.(1), pct.48, în realizarea funcțiunilor cu care acesta este învestit, Ministerul Economiei și Finanțelor -"reprezintă Statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturile juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ".
Așadar, referitor la calitatea în care a fost chemat în judecată, față de obiectul acțiunii și atribuțiile avute în conformitate cu prevederile nr.HG208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă, iar aceasta independent de faptul că litigiul de față se poartă de reclamanți și cu alte persoane juridice care au obligații de natura celor solicitate prin acțiune, dat fiind că această instituție publică este singura care poate să aloce fondurile necesare efectuării plăților drepturilor solicitate de reclamanți, ca organ specialitate la nivel național, care răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor celorlalți ordonatori de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare bugetară.
În concret, conform prevederilor art.3 din nr.HG208/2005, în realizarea funcțiilor sale, între atribuțiile legale principale, Ministerul Economiei și Finanțelor o are și pe aceea de elaborare a proiectului bugetului și a legii bugetare anuale, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite la nivel național, și pe aceea de transmitere spre adoptare Parlamentului.
În consecință, chiar dacă între acesta și reclamanți nu există raporturi juridice de muncă, deoarece a fost chemat în judecată pentru a se conforma cerinței din petitul acțiunii, de efectuare a demersului de alocare a fondurilor necesare plăților stabilite în sarcina celorlalți pârâți, capătul de cerere împotriva sa este justificat.
Potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice și art.3 pct.9 și, respectiv, art.35 din nr.HG208/2005, respectiva obligație îi revine tocmai în virtutea atribuțiilor și a calității sale de autoritate publică având rol de sinteză în activitatea specifică privind finanțele publice, fapt pentru care acesta se legitimează din punct de vedere procesual pasiv în cauza dedusă judecății.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului bugetar din unitățile din justiție, unități publice finanțate de la bugetul de stat și că raporturile juridice de muncă ale acestora sunt guvernate de Legea nr.53/2003 - Codul muncii, conform art.1 și art.295 din cod.
Referitor la stabilirea existenței sau inexistenței discriminării petiționarilor - reclamanți, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care aceștia se află în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
În speță este fără dubiu apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție și faptul că tuturor acestora, indiferent de funcția și postul pe care îl ocupă, li s-a impus prin lege o obligație profesională imperativă, specifică, respectiv aceea de confidențialitate (art.4 și art.99 lit. d din Legea nr.303/2004, raportat la art.15 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr.328/24.08.2005 și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și, respectiv, art.9 din Codul deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, aprobat prin Hotărârea nr.145/26.04.2005), obligație care trebuie îndeplinită în cadrul executării raporturilor de muncă individuale.
În consecință, prin natura sa, activitatea desfășurată de către reclamanți în realizarea actului de justiție implică administrarea sau contactul cu informații confidențiale (unele clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori, nefiind demnitari publici, aceștia se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut dreptul corelativ, indemnizația sau salarial.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din OG nr.137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a respectivului spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de legislația muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională și funcția deținută, iar conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează o muncă în sensul celor arătate, îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie, iar nu una facultativă ca în dreptul comun al muncii. Raportul de muncă, tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic obligațional, sinalagmatic. Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale, și anume a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii, obligație corelativă îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.
Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte. Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituția României, prevederi dezvoltate și de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
A mai reținut tribunalul că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși, pentru îndeplinirea obligației lor speciale și specifice, nu li se recunoaște și sporul salarial de confidențialitate, așa cum acesta este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională, principiul egalității de tratament în salarizare implicând recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Firesc este ca toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unor activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate.
Din moment ce reclamanții, procurori și grefieri, sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că aceștia nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același - efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru salariați, indiferent de funcția și categoria socio-profesională din care aceștia fac parte.
Pentru aprecierea existenței unei discriminări, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume, existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), și în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr, simplul fapt că o persoană face parte dintr-o anume categorie socio-profesională (judecători, asistenți judiciari, procurori sau personalul auxiliar al instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice, salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum, nu categoria socio-profesională este resortul generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea lipsei discriminării acestora, acest element fiind total nepertinent și neconcludent în această analiză și neavând nici o legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate de până la 15 % solicitat.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi: doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă etc.).
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. 303/2.12.2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat chiar în cazuri și situații absolut similare.
A concluzionat instanța că reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1, 3 și art.6 din nr.OG137/2000, fiind evident că în cauză că le-a fost refuzat sporul de confidențialitate de până la 15% din salariul sau indemnizația lunară brută nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor, condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate, ci sub pretextul că ei aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, criteriu declarat expres de legislația în materie ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din nr.OG137/2000).
În același sens, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974, care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție, art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv, Protocolul nr.12 la această Convenție, care interzic discriminările, art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999), care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. e și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003, care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminare, restrângeri sau limitări, art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituția României, care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituție, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu toate modificările și completările aduse ulterior, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și al nediscriminării sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, cât și la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Art.2 alin.1 din nr.OG 137/2000 prevede că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar la alin.3 din art.2 din același act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În același timp, potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, statuează și acesta că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță, neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece persoanele din restul personalului bugetar (la care se referă acele normative indicate în mod exemplificativ în acțiune - Legea nr.444/2006, nr.OG6/2007, Legea nr.656/2002 modificată prin Legea nr.405/2002, nr.OG137/2000 etc.) nu primesc sporul de confidențialitate doar pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci pentru că ele sunt debitori ai obligației de confidențialitate, la fel ca și reclamanții din prezenta acțiune.
Or, legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate în discuție, și anume - îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este de fapt și unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Cum încălcarea acestor condiții și cerințe stabilite de legiuitor atrage în mod vădit incidența art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, având în vedere și dispozițiile art. 269 alin.1 din Codul muncii, text potrivit cu care: "Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul", față de considerentele mai sus expuse instanța a considerat că acțiunea este fondată și a admis-
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite petiționarilor-reclamanți, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate în cuantum de 15%, prevăzut de reglementarea cuprinsă la art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte art.3 cod civil oprește judecătorul să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în raporturile de muncă.
Cât privește Hotărârea nr.437/15.11.2007 a Consiliului Director al (filele 102-113 dosar), adoptată într-o altă cauză, invocată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe Lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în care se menționează că în privința sporului de 15%, nu s-au constatat aspecte care intră sub incidența art.2 alin.1 din nr.OG137/2000, se reține că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii, ele fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicarea legii, împrejurare confirmată chiar și de art.27 din nr.OG137/2000, text potrivit căruia acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea în mod expres ori de vreo hotărâre a Consiliului, în prezenta speță instanța fiind obligată să facă aplicarea prioritară a Protocolului nr.12 la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituția României.
Acordarea sumelor reactualizate este justificată, fiind incidente și dispozițiile art.161 pct.4 din Codul muncii, potrivit cărora -"întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului", iar reactualizarea sumelor în cauză conform indicelui de inflație intervenit în perioada în care acest drept nu a fost plătit reprezintă cel mai fidel însuși prejudiciul real suferit de către reclamanți prin privarea de acest drept.
Pentru a asigura plata efectivă a acestor drepturi bănești, instanța a admis acțiunea și împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, pe care l-a obligat să aloce fondurile necesare achitării de ceilalți pârâți a sumelor neîncasate de către petiționarii-reclamanți, mai sus menționate.
Cât privește cererea de chemare în garanție a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, formulată la filele 35-37 dosar de către Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, prin care s-a solicitat ca în cazul în care se va admite cererea reclamanților, să se dispună ca chematul în garanție să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2007, care să includă acordarea sumelor ce reprezintă pretențiile deduse judecății, de vreme ce perioada la care se referă este depășită prin intrarea în noul an bugetar 2008, aceasta a fost respinsă ca fiind rămasă practic fără obiect.
În termen legal sentința a fost recurată de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a criticat sentința sub următoarele aspecte:
1. Hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, respectiv tribunalul, deși, potrivit art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, acțiunea întemeiată pe discriminare se face potrivit dreptului comun, ceea ce înseamnă că Judecătoria Rm. V era competentă să soluționeze în primă instanță prezenta acțiune.
2. Instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, atunci când a acordat reclamanților drepturi bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, cu toate că reclamanții fac parte din autoritatea judecătorească, iar un astfel de spor este prevăzut prin legi speciale doar pentru funcționarii publici cu statut special, cadrele militare, personalul civil din instituții militare și pentru personalul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
3. În mod greșit instanța a reținut că reclamanții sunt discriminați, deși prin Hotărârea nr.437/5.11.2007 a constatat că nu sunt întrunite elementele constituite ale art.2 alin.1 din nr.OG137/2000, concluzie corectă, având în vedere că pentru a exista o faptă de discriminare trebuie să existe două situații comparabile la care tratamentul aplicat să fi fost diferit datorită unui criteriu, or reclamanții nu sunt într-o situație comparabilă cu persoanele pentru care prin legi speciale se prevede sporul de confidențialitate.
Pe de altă parte, drepturile salariale ale magistraților și personalului auxiliar sunt reglementate prin acte normative speciale, care nu cuprind nici un fel de dispoziții în sensul acordării vreunui spor de confidențialitate.
4. În mod greșit prima instanță a dispus actualizarea drepturilor bănești solicitate prin acțiune, cu toate că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, iar pentru anul 2007 recurentului i-au fost alocate fonduri bugetare prin Legea nr.487/2006, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale.
Rezultă că în sarcina recurentului a fost instituită o obligație imposibil de executat, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai cu intervenția legiuitorului.
5. În mod greșit prima instanță a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cu toate că a admis acțiunea reclamanților.
Potrivit art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară activitatea instanței și a parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar în temeiul art.19 din Legea nr.500/2002 Ministerul Economiei și Finanțelor pregătește proiectele legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Întrucât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în calitatea de ordonator principal de credite, va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2007, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești din prezenta acțiune, rezultă că cererea de chemare în garanție este fondată.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat sentința sub următoarele aspecte:
1. n mod greșit instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, fără să aibă în vedere că între această instituție și reclamanți nu există raporturi de muncă, acestea fiind stabilite între reclamanți și ceilalți pârâți, în calitate de angajatori.
Se mai arată că atribuțiile acestui recurent sunt stabilite prin Legea nr.500/2002 și că rolul său este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale.
Pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut reprezintă o imixtiune în atribuțiile puterii legislative, singura în măsură să aprobe prin lege organică bugetul de stat.
2. Acțiunea reclamanților este neîntemeiată, deoarece se solicită extinderea unor dispoziții legale și asupra reclamanților, pentru care actele normative speciale nu prevăd dreptul la un spor de confidențialitate. Rezultă așadar că nu există nici un temei legal pentru admiterea acțiunii.
Analizând sentința recurată în raport de criticile aduse, Curtea reține următoarele:
Primul motiv de recurs declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondat.
Este de remarcat în primul rând că Tribunalul Vâlcea nu a reținut calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în considerarea vreunui raport de muncă pe care reclamanții l-ar avea cu acesta.
Este un lucru evident și necontestat că reclamanții nu sunt salariați ai acestui minister, atribuții privind angajarea și salarizarea având ceilalți pârâți, așa cum corect susține recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Totuși în mod corect instanța de fond a apreciat că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte, în temeiul dispozițiilor art.1 din nr.OUG22/2002 aprobată prin Legea nr.188/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în baza titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Prin urmare, pentru plata drepturilor salariale este necesară includerea sumelor datorate cu acest titlu în bugetul Ministerului Public, în calitate de ordonator principal de credite, având obligația potrivit art.2 din același act normativ, să dispună toate măsurile necesare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetul propriu al ministerului și al instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamantei, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
Curtea nu poate aprecia că prin obligarea pârâtului la alocarea fondurilor necesare s-ar fi încălcat atribuțiile autorității judecătorești, intrându-se în sfera legislativului. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Public se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți și intervenient.
Primul motiv de recurs formulat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este nefondat.
Potrivit art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, " ersoana p. care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun".
Pe de altă parte, art.284 din Codul muncii prevede că judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului d e procedură civilă, în timp ce art.71 din Legea nr.168/1999 prevede că instanțele judecătorești competente să judece cereri referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se stabilesc prin lege, iar potrivit art.2 pct.1 lit. c Cod procedură civilă, tribunalul judecă în primă instanță conflictele de muncă.
Coroborând toate aceste texte de lege, Curtea apreciază că tribunalul este competent să judece în primă instanță cererile privind conflictele de muncă întemeiate pe discriminare.
Faptul că într-un litigiu de muncă se invocă existența discriminării nu schimbă natura litigiului, care rămâne un conflict de muncă.
Al doilea motiv de recurs formulat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, este nefondat.
Contrar susținerilor acestui recurent, Tribunalul Vâlcea nu a făcut decât să analizeze incidența unor dispoziții legale. Este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr. VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.1 din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea recurentului în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Al treilea motiv de recurs al aceluiași recurent, precum și cel de-al doilea motiv de recurs al pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, referitoare la netemeinicia pretențiilor reclamanților este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod.
Curtea constată că eclamanților, în calitate de procurori și personal auxiliar, le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă în unitățile bugetare faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamanților, are relevanță criteriul care a stat la baza acordării sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acesteia dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
Ca atare, în mod corect tribunalul a reținut că, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or art.23 din declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă la sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.
Acest principiu este reluat și de art.1 alin.2 lit. i din nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Potrivit art.2 alin1 din nr.OG137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
De asemenea, potrivit art.1 alin.3 din același act normativ exercitarea drepturilor enunțate cuprinse în prezentul articol privește persoane aflate în situații comparabile.
În concluzie, curtea apreciază ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamanți reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Faptul că prin hotărârea nr.437/2007 CNCD a constatat că faptele prezentate nu constituie acte de discriminare nu are nici o relevanță, deoarece potrivit art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 sesizarea instanței de către persoana care se consideră discriminată nu este condiționată de sesizarea, ceea ce duce la concluzia că hotărârile pronunțate de această instituție nu sunt obligatorii pentru instanța de judecată.
Al patrulea motiv de recurs formulat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, referitor la greșita obligare la plata drepturilor bănești actualizate, este de asemenea nefondat.
Este adevărat că nu se pot face cheltuieli de către recurent decât în limita bugetului anual aprobat și repartizat acestuia, însă tocmai de aceea tribunalul a obligat pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurile necesare plății drepturilor salariale solicitate în acțiune. Numai după executarea obligației de către acest pârât, MINISTERUL PUBLIC va avea fondurile necesare și își va putea la rândul său executa obligația de plată a drepturilor salariale către reclamanți.
Al cincilea motiv de recurs formulat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, este nefondat.
În mod corect prima instanță a respins cererea de chemare în garanție, nu ca fiind nefondată, ci ca rămasă fără obiect, în condițiile în care a admis acțiunea principală împotriva pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor, pe care l-a obligat să aloce celorlalți pârâți (inclusiv pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție), fondurile necesare plății drepturilor bănești ale reclamanților.
Față de aceste considerente, în temeiul art.291 Codul muncii și art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE și MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI, împotriva sentinței civile nr.323 din 07 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 27 mai 2008 la Curtea de APEL PITEȘTI - secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
Red.
/2 ex./29.05.2008
Jud. fond:
Președinte:Paulina GhimișliuJudecători:Paulina Ghimișliu, Laura Ioniță, Nicoleta Simona
