Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 439/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 439/R-CM
Ședința publică din 27 Mai 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu JUDECĂTOR 2: Laura Ioniță
JUDECĂTOR 3: Nicoleta Simona
Judecător - -
Grefier
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI, MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și de pârâtul -chemat în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.314 din 07 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, curtea constată recursurile în stare de judecată și trece la soluționarea lor.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 09 octombrie 2007, reclamanții, G, G, -, și au chemat în judecată pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se recunoască discriminarea, să se calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% începând cu luna octombrie 2004 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pe viitor, actualizate la data plății efective; să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă și să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi bănești.
În motivarea acțiunii, reclamanții relevă instanței că sunt discriminați, contrar prevederilor art.1 și 6 din nr.OG137/2000 și art.5 și art.154 alin.3 din Codul muncii față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate. Astfel, prin art.3 din Legea nr.444/2006 cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate. Și alte categorii de funcționari publici beneficiază de acest spor, și anume, aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul administrației președințiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.
Reclamanții mai arată că prin art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.328 din 24 august 2005 s-a instituit obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile pe care le-a obținut în această calitate, deci să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat Parchetul. Acest fapt determină incidența unui tratament discriminatoriu ce are ca efect restrângerea ori înlăturarea, recunoașterea folosinței și exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor la remunerarea pentru păstrarea confidențialității unor date.
Pârâtul MINISTERUL PUBLICa solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pe considerentul că sporul de confidențialitate nu este stabilit prin lege, iar prin neacordarea acestui spor nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile care să impună un tratament nediferențiat
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că între părțile în litigiu și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi juridice de muncă, iar pârâtul Ministerul Justiției are obligația să prevadă în bugetul său propriu veniturile din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamanți. Același pârât solicită respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, pe considerentul că reclamanții nu urmăresc aplicarea unor drepturi stabilite prin lege și neacordat de către angajator, ci solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună extinderea dispozițiilor legale ale actelor normative criticate.
În cauză, pârâtul MINISTERUL PUBLICa formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, pentru ca în cazul în care se va admite cererea reclamanților să se dispună ca terțul chemat în garanție să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
În urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Vâlcea, prin sentința civilă nr.314 din 07 aprilie 2008, respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor, excepția necompetenței materiale a instanței și excepția inadmisibilității acțiunii.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și a respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, cât și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și a obligat pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea să plătească acestora drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar, începând cu data de 1 octombrie 2004 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, cât și pe viitor, sume actualizate cu indicele de inflație începând cu data scadenței și până la data plății efective, precum și să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamanților.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce pârâților de mai sus fondurile necesare achitării drepturilor bănești menționate anterior.
S-a reținut de instanța de fond, la pronunțarea acestei sentințe, că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă în cauză, rolul acestuia fiind de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, tribunalul a constatat că nu există identitate de părți între persoana acestui pârât și C despre care se presupune că este obligat în acest raport juridic de dreptul muncii și a respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 din acest cod.
Referitor la existența sau inexistența discriminării reclamanților, instanța a analizat situația în care se află aceștia în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție. Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art. 15 din Codul d eontologic și art.78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau C puțin contractul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din OG nr.137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).
Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art. 295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează muncă îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie, iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii. Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plata sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci, reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică, nu doar comparabilă, cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unor activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1, 3, art.6 din nr.OUG137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din nr.OG137/2000).
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv, Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările), art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999)care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5,art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. e și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminare, restrângeri sau limitări), art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
S-a apreciat că acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
În ceea ce privește acordarea sumelor reactualizate, cererea reclamanților s-a apreciat a fi întemeiată, fiind incidente și dispozițiile art.161 pct.4 din Codul muncii, potrivit cărora "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului". Reactualizarea conform indicelui de inflație intervenit în perioada în care acest drept nu a fost plătit reprezintă C mai fidel prejudiciul real suferit de către reclamanți prin privarea de acest drept.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Finanțelor Publice Râmnicu
În recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție se critică sentința instanței de fond ca nelegală și netemeinică față de motivele de casare prevăzute de art.304 pct.3, 4 și 9 Cod procedură civilă, cu aplicarea art.3041Cod procedură civilă.
1. Hotărârea instanței de fond este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe.
Reclamanții și-au întemeiat solicitările pe nr.OG137/2000, care la art.27 prevede că cererea pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării se soluționează potrivit dreptului comun, situație în care cauza trebuia soluționată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea.
2. Instanța a dispus nelegal obligarea pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, depășind atribuțiile puterii judecătorești, acțiunea acestora fiind astfel inadmisibilă.
Nu s-a avut în vedere că, inițial, art.3 alin.1 din nr.OG19/2006 prevedea acordarea acestui spor numai cadrelor militare în activitate, militarilor angajați pe bază de contract și personalului civil din După modificarea acestei ordonanțe, acordarea acestui spor s-a extins și la funcționarii publici cu statut special și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, însă reclamanții sunt procurori și nu au calitățile menționate.
În această situație, acțiunea pentru acordarea acestor drepturi salariale este inadmisibilă.
3. Sentința instanței de fond este nelegală, instanța invocând prevederile art.269 din Codul muncii, în sensul că reclamanții au fost discriminați, așa cum s-a reținut prin hotărârea nr.437 din 05 noiembrie 2007 Prin această hotărâre nu au fost reținute aspecte care intră sub incidența art.2 alin.1 din nr.OG137/2000, ci faptul că drepturile salariale ale magistraților formează obiectul unor reglementări speciale, drepturile acestora fiind reglementate prin nr.OUG177/2002 și în prezent prin nr.OG27/2006 aprobată prin Legea nr.245/2007, acte normative care nu conțin dispoziții în sensul acordării sporului de confidențialitate.
Întrucât organul abilitat de Guvern să judece cauzele de discriminare este Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cererea reclamanților apare ca inadmisibilă.
4. În mod nelegal instanța de fond a dispus plata drepturilor bănești solicitate actualizate cu indicele de inflație.
Nu s-a avut în vedere că lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației, recurentul nu mai are la dispoziție surse de finanțare pentru efectuarea acestor plăți, iar pe de altă parte, aplicarea indicelui de inflație la sumele acordate de instanță apare ca un mijloc de constrângere pentru debitor în vederea executării obligației asumate.
Se arată astfel că dispoziția instanței privind plata către reclamanți a drepturilor pretinse actualizate cu indicele de inflație nu este întemeiată.
Față de motivele arătate se solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate, trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, iar pe fond respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
În recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI se critică sentința instanței de fond ca nelegală și netemeinică față de motivele de casare prevăzute de art.304 pct.3, 4 și 9 Cod procedură civilă, cu aplicarea art.3041Cod procedură civilă, invocându-se aceleași motive de casare și în aceeași ordine ca și în recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție
Ministerul Economiei și Finanțelor critică sentința instanței de fond ca nelegală față de motivele de casare prevăzute de art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă și art.3041Cod procedură civilă, susținând pe de o parte că instanța a reținut greșit calitatea sa procesuală pasivă, deoarece aprobarea bugetului de stat revine Parlamentului care-și exercită prerogativa de putere legislativă prin lege organică, așa că obligarea sa la elaborarea bugetului sub o anumită formă sau conținut înseamnă o imixtiune în atribuțiile puterii legislative ce încalcă art.1 alin.4 din Constituție.
Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget și a proiectelor bugetelor locale cu respectarea procedurii reglementate prin Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
Pe de altă parte, a susținut că pe fond pretențiile reclamanților sunt neîntemeiate pentru că personalul din unitățile din justiție are, potrivit legii, obligația de a păstra confidențialitatea lucrărilor și informațiilor, deci nu are dreptul la un spor de confidențialitate urmarea exercitării acestei profesii, în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens.
Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, avându-se în vedere că în recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI se invocă aceleași motive și același temei legal, urmează a fi analizate împreună.
Primul motiv de recurs vizează încălcarea competenței altei instanțe, avându-se în vedere că acțiunea este formulată în baza nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Deși Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, la fel ca reglementarea anterioară, omite să precizeze natura raportului juridic de muncă al acestora, este incontestabil că personalul din unitățile din justiție constituie o categorie distinctă de personal, care se află în raporturi juridice de muncă cu autoritatea din care fac parte, având rolul de a exercita puterea judecătorească.
Prin urmare, solicitarea reclamanților de a fi obligat angajatorul să le plătească sume de bani în directă legătură cu executarea Contractului individual de muncă încheiat între părțile în litigiu și, mai ales, cu referire la unul din elementele esențiale ale acestui contract - salariul/indemnizația datorată de angajator - nu poate fi calificat decât litigiu de muncă, iar nu de natură civilă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât premisa acțiunii reclamanților o constituie încălcarea de către angajator, a unui principiu fundamental al dreptului muncii care conferă tuturor salariaților ce prestează o muncă, dreptul la plată egală pentru muncă egală.
Văzând și dispozițiile art.2 pct.1 litera c din Codul d e procedură civilă la care face trimitere art.284 alin.1 Codul muncii, Curtea reține că, în mod corect prezenta acțiune a fost soluționată în primă instanță de tribunal, competent din punct de vedere material, chiar dacă în susținerea acțiunii reclamanții au indicat ca temei de drept și acte normative speciale, care însă nu prevăd o procedură de soluționare derogatorie de la dreptul comun care, în speță, este dreptul muncii.
C de-al doilea motiv de recurs vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești în soluționarea cauzei de față.
Analizând aceasta, se constată că în mod greșit această critică a fost întemeiată pe dispozițiile art.304 alin.4 Cod procedură civilă și este nefondată.
Dacă pârâții ar fi înțeles să invoce depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de fond, proprie textului menționat, susținerile din acest motiv de recurs nu se încadrează în dispozițiile art.304 pct.4 Cod procedură civilă care vizează incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică.
Din conținutul acestora reiese că se referă la încălcarea și aplicarea greșită a legii atunci când a apreciat că personalului din unitățile de justiție li se cuvine sporul de confidențialitate, deși nu este reglementat printr-o dispoziție expresă, astfel că în mod corect aceste susțineri se încadrează în dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, care este reiterat și în C de-al treilea motiv de recurs, situație în care urmează a fi analizate împreună.
Din actele și lucrările dosarului rezultă neîndoios că reclamanții funcționează ca personal din unitățile de justiție, iar potrivit art.99 lit.d și art.4 din Legea nr.303/2004, precum și art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea nr.328 din 24 august 2005, au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile obținute în această calitate, deci să păstreze confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile ce le parvin în exercițiul funcției.
Mai mult, nerespectarea secretului deliberării sau al confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară - pentru care este posibilă aplicarea unei sancțiuni disciplinare - inclusiv excluderea din magistratură, cea mai gravă pe scara ierarhică a sancțiunilor prevăzute de legea specială pentru aceștia.
Și în cazul altor categorii de personal, legea instituie obligativitatea păstrării secretului profesional însă pentru asigurarea confidențialității datelor, lucrărilor și informațiilor dobândite în exercițiul atribuțiunilor conferite de lege, beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15 % din salariul (indemnizația) de încadrare.
În acest sens instanța a făcut referire la funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract, funcționarii publici care constituie aparatul de lucru al Guvernului, cei din Administrația Președințială, din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
În această situație se pune problema de a aprecia dacă reclamanții se află în situație comparabilă cu persoanele amintite, pentru a concluziona dacă neacordarea acestui spor în beneficiul lor constituie o discriminare sub acest aspect, prima instanță făcând corect trimitere la Directiva 2000/CE/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile angajării care constituie aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării.
Tot astfel, a motivat că prin art.26 din Codul muncii se instituie obligația de confidențialitate a oricărei persoane care prestează o muncă, aceasta fiind o clauză a raporturilor juridice de muncă care având caracter sinalagmatic presupune și obligația corelativă a unității bugetare de a plăti o contraprestație.
Așa fiind, obligația de confidențialitate este privită ca o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, recunoscută tuturor celor care prestează o activitate în temeiul unui raport juridic de muncă indiferent de felul acestui raport și al funcției deținute în concordanță cu principiile constituționale preluate de Codul muncii privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru un salariu egal, dreptul la un salariu pentru munca prestată, conform art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, precum și art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii.
Față de aceste considerații, este cert că reclamanții se află nu doar într-o situație comparabilă, dar chiar identică cu categoriile de personal din unitățile bugetare cărora li se acordă acest spor, discriminarea fiind evidentă, deși este de neadmis ca unul și același element constând în obligația de confidențialitate să producă efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare, funcție de apartenența la o categorie socio-profesională.
Sub acest ultim aspect, instanța de fond a observat corect că sistemul de salarizare este guvernat de principiul egalității de tratament, potrivit art.154 din Codul muncii, diferențierea salariilor fiind posibilă numai în raport de nivelul studiilor, treptele și gradele profesionale, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, așa că nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă pentru excluderea reclamanților.
Prin urmare, aprecierea discriminării nu se face prin prisma criteriului socio-profesional, apartenența unei persoane de o anumită profesie nefiind motiv pentru includerea sau excluderea ei de la aplicarea sporului de confidențialitate care se acordă exclusiv funcție de obligația de confidențialitate, ce implică corelativ o contraprestație din partea celui căruia îi profită.
Dacă diferențierea salariilor se face în raport de nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, aceasta nu privește și sporurile salariale care se acordă în considerarea unor criterii specifice, în cauză, păstrarea confidențialității asupra datelor și informațiilor obținute în executarea obligațiilor de muncă.
În consecință, prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamanții au fost discriminați în sensul art.2 alin.1 și 3 și art.6 din nr.OG137/2000, aflându-se în mod clar într-o situație juridică și faptică identică și comparabilă ce fundamentează acordarea acestui spor și pentru alte categorii de personal.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din conținutul art.7 și art.29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
La fel, se grevează pe art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitatea de tratament în salarizare, fără nici o distincție, pe art.14 din Convenție, Protocolul 12 care interzice discriminarea și art.4 din Carta socială europeană revizuită care garantează dreptul la o salarizare echitabilă.
Față de cele expuse este inexact că acordarea sporului de confidențialitate nu are suport legal pentru judecători și că aceștia nu se află în situații comparabile cu alte categorii de personal pentru care este prevăzut, dimpotrivă prin hotărârea pronunțată tribunalul dând o aplicare corectă dispozițiilor legale evocate și asigurând posibilitatea reclamanților la un proces echitabil.
Așa fiind, recursurile introduse de pârâții MINISTERUL PUBLIC - parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI sunt nefondate și urmează a fi respinse.
Și recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor este tot nefondat.
Acesta s-a întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 Cod procedură civilă, care se referă la situația când instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății ori a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În realitate, ambele motive de recurs vizează aplicarea greșită a legii, în sensul că nu s-a reținut lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și pe fondul cauzei acțiunea reclamanților pentru plata sporului solicitat ar fi nefondată.
Referitor la primul motiv de recurs, se constată că otrivit p. art.18 și 20 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, ordonatorii principali de credite sunt miniștrii de resort, iar Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, elaborând proiectele legilor bugetare anuale și examinând periodic execuția bugetară.
Nu trebuie omise din vedere atribuțiile Ministerului Economiei și Finanțelor care constau, așa cum sunt enumerate de art.19 din lege, în pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție, luarea măsurilor necesare pentru aplicarea politicii fiscal bugetare etc.
Potrivit acestor atribuții, Ministerul Economiei și Finanțelor dispune măsuri pentru alocarea de la bugetul de stat a fondurilor necesare achitării drepturilor bănești cuvenite angajaților de către ministerul d e resort.
Pe de altă parte, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 sus arătată, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, astfel că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a acestora.
Pentru considerente de opozabilitate, dată fiind această procedură de finanțare, a fost introdus în judecată, prin cererea de chemare în garanție, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice.
În concluzie, se va reține că soluția tribunalului pronunțată asupra cererii de chemare în garanție este legală, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, urmând ca în baza art.312 Cod procedură civilă recursul să fie respins ca nefondat.
C de-al doilea motiv de recurs vizează fondul pretenției deduse judecății și a fost analizat pe larg în recursul declarat de pârâți, astfel că nu se va mai relua expunerea, precizând doar că pentru argumentele arătate este nefondat.
Deosebit, se reține că acest pârât nu justifică interesul pentru a formula critici de fond, deoarece nu este angajatorul reclamanților și nu-i revine obligația de a plăti sumele cu titlu de spor de confidențialitate.
În concluzie, față de cele de mai sus se va reține că soluția tribunalului este legală și temeinică, urmând ca în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, recursurile declarate împotriva acestora să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și de pârâtul-chemat în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.314 din 07 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27 mai 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
2 ex./29.05.2008
Jud.fond:
Președinte:Paulina GhimișliuJudecători:Paulina Ghimișliu, Laura Ioniță, Nicoleta Simona
