Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 440/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 440
Ședința publică din 10 martie 2009
PREȘEDINTE: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 2: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 3: Mihail Decean
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de reclamantul împotriva Sentinței Civile nr. 1289/2008, pronunțată de Tribunalul C-S, în Dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâta Reșița, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care Curtea,văzând că prin actele procedurale depuse la dosar părțile au solicitat judecarea cauzei in lipsă, precum și faptul că nu mai sunt alte cereri și probe de administrat,constată încheiată cercetarea judecătorească și reține dosarul spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față,constată următoarele.
Prin Sentința Civilă nr. 1289/2008, pronunțată de Tribunalul C-S, în Dosarul nr-, urmare a rejudecării după casare,a fost respinsă acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Reșița, având ca obiect plata drepturilor salariale reprezentând plăți compensatorii,cuvenite potrivit prevederilor contractului colectiv de muncă aplicabil.
Prin aceeași hotărâre judecătorească, Tribunalul a respins ca prescrisă și cererea reconvențională a pârâtei,ce a avut ca obiect restituirea de către reclamant a sumei de 238 lei cu titlul de drepturi încasate și necuvenite.
Pentru a pronunța această sentință,Tribunalul a acordat eficiență excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantului,in condițiile art. 137 alin1/pr.civ.,reținând in esență că autorul acțiunii a fost angajatul pârâtei actuala în perioada 18.01.1974 - 31.10.2001. La data de 31.10.2001, în urma aprobării planului de reorganizare al societății pârâte, reclamantului i s-a desfăcut contractul individual de muncă în temeiul art. 130, lit. a din fostul cod al muncii.
Instanța de fond mai reține că la art. 27 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate al pârâtei se prevede că la desfacerea contractului de muncă din inițiativa societății, salariatului i se acordă o indemnizație de minim 30% din salariul de bază din luna anterioară disponibilizării pentru fiecare an lucrat în societate, dar nu mai puțin de 3 salarii de bază. Aceste prevederi sunt aplicabile și atunci când desfacerea contractului de muncă a intervenit datorită faptului că unitatea și-a redus personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză ca urmare a reorganizare sau reduceri de activitate. Totodată din cuprinsul protocolului încheiat în data de 27.09.2001 între comisia paritară sindicat - patronat de la fila 14 dosar, rezultă că numai la expirarea perioadei de șomaj și numai acele persoane care nu au fost reangajate în societate sau nu și-au găsit un nou loc de muncă, vor beneficia de art 27 din.
Observând că reclamantul s-a mai adresat instanței printr-o cerere anterioară, în data de 18.02.2002, ce a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata acelorași drepturi salariale reprezentând plăți compensatorii și că în mod corect această cerere a fost respinsă de instanță, ca prematură, deoarece reclamantul încă se afla în perioada de șomaj, neputând astfel beneficia de indemnizația prevăzută de art. 27 din, Tribunalul a apreciat insă că în intervalul de timp cuprins între perioada de după expirarea perioadei de șomaj, care a avut loc în decursul lunii noiembrie 2002 și momentul introducerii prezentei cereri in 06.12.2006, reclamantul nu poate fi repus în termen pentru că nu a dovedit așa cum prevede art. 1169 din codul civil, nici un motiv expres prevăzut de lege de imposibilitate obiectivă de a face demersuri pentru obținerea plăților compensatorii in discuție.
Instanța de fond a precizat că repunerea în termen este o noțiune care exclude și forța majoră și culpa, adică, ea începe unde încetează culpa și încetează unde începe forța majoră. Unele împrejurări au fost apreciate în doctrină că justifică repunerea în termen respectiv, executarea unei pedepse privative de libertate care n-a permis darea unui mandat pentru întreruperea prescripției, spitalizarea îndelungată sau repetată, etc. De asemenea au fost apreciate drept cauze care nu justifică repunerea în termen, eroarea de drept invocată de titularul dreptului la acțiune.
Pe de altă parte,articolul 19 din Decretul nr.167/1958, republicat, stipulează că cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o luna de la încetarea cauzelor care justifica depășirea termenului de prescripție, ceea ce reclamantul nu a făcut.
In continuare,Tribunalul a făcut aplicarea normelor art.166, al.1, coroborate cu cele ale art. 283, al.1, lit.c din Codul Muncii, "dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.", pe care le-a coroborat cu prevederile art. 1 și 3 din Decretul nr.167/1958, republicat. A ajuns astfel la concluzia că,raportat la data introducerii pe rolul acestei instanțe a cererii de chemare în judecată, respectiv 06.12.2006,termenul general de 3 ani este cu mult depășit.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal reclamantul,recurs înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 10.12.2008, prin care a solicitat modificarea sentinței supusă reformării,in sensul admiterii acțiunii sala,așa cum a fost ea formulată in primul ciclu procesual.
Sintetizând motivele de recurs ale reclamantului, Curtea constată că ele au vizat in esență omisiunea instanței de fond de a lua in considerare împrejurările de fapt invocate in cursul procesului,menite să justifica cererea sa de repunere in termenul de prescripție, potrivit art. 17 și 18 din Decretul nr. 167/1958. Astfel,nu s-a ținut seama că pasivitatea autorului cererii s-a datorat etapelor de reorganizare ale societății pârâte, care s-a prevalat de diverse acte normative privind reorganizarea judiciară și,in același timp i-a promis recurentului in repetate rânduri că-i va plăti drepturile cuvenite.
Recurentul mai adaugă că instanța de fond a dat o interpretare extrem de riguroasă normelor legale in materia prescripției extinctive și a realizat o apreciere restrictivă a motivelor de fapt ce pot susține cu succes o cerere de repunere in termen.
In fine,se mai precizează că, efect al deciziei de casare pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,judecătorii fondului erau ținuți să se pronunțe doar asupra acțiunii sale principale,nu și asupra cererii reconvenționale a pârâtei,de vreme ce aceasta din urmă nu exercitase calea de atac a recursului.
Pârâta nu s-a prezentat in instanță și nu și-a exprimat poziția procesuală,cu toate că fost citată cu această mențiune de către instanța de recurs.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând recursul reclamantului prin prisma motivelor invocate,precum și a actelor de procedură efectuate in primul ciclu procesual,cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 312 alin.1 și art. 304 ind.1/pr.civ.,Curtea reține că acesta nu este intemeiat,cu următoarele argumente.
Așa cum corect a reținut instanța de fond in considerentele sentinței supusă astăzi reformării, potrivit art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968 termenul general de prescripție este de trei ani și începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar prevederile art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii statuează că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Intr-adevăr, Decretul nr. 167/1958 conferă creditorului posibilitatea de a fi repus in termenul de prescripție, prin al său art. 19, potrivit căruiainstanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii. Tot atât de adevărat este insă că,in situația in care din actele depuse la dosar nu rezultă motive de natură a determina instanța să conchidă că reclamantul s-ar fi aflat in imposibilitate de a acționa in intervalul de trei ani avut in vedere mai sus, sarcina de a dovedi in condițiile art. 1169/civ. existența unor motive întemeiate care l-au împiedicat pe autorul cererii să iasă din pasivitate revine chiar creditorului care se prevalează de beneficiul instituției repunerii in termen. Ori,in afara unor simple afirmații, Curtea nu identifică in dosarele de fond probe menite a susține faptul că pârâta s-ar fi aflat in procedura reorganizării judiciare,ori alte împrejurări care să justifice cererea de repunere in termen a reclamantului.
Dimpotrivă,Curtea observă că deși reclamantul susține in cererea de recurs că pârâta ar fi recunoscut că-i datorează compensațiile solicitate - premisă care ar fi justificat întreruperea termenului de prescripție in condițiile art. 16 alin.1 lit.a) din Decretul nr. 167/1958, iar nu repunerea in termen - actele din dosar dovedesc contrariul. Astfel,prin Adresa nr. 3246/2006,emisă de pârâtă,reclamantul este informat că nu figurează cu restanțe la plata salariilor solicitate la intrarea in șomaj, iar prin Adresa nr. 1783/2006, aceeași angajatoare îi comunică autorului cererii că a ridicat de la societate salarii necuvenite in cuantum de 238 lei, pentru recuperarea cărora pârâta a și formulat cerere reconvențională.
In concluzie, Tribunalul a interpretat și aplicat judicios normele legale ale art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, coroborate cu cele ale art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii, privind prescripția extinctivă și a respins in mod corect cererea de repunere in termenul de prescripție, cu argumentul că aceasta nu a fost dovedită.
In legătură cu soluționarea cererii reconvenționale de către instanța sesizată cu rejudecarea cauzei,după casare, Curtea observă că au fost respectate prevederile art. 315/pr.civ.,in condițiile in care prima sentință pronunțată asupra fondului de Tribunalul CSa fost casată in întregime prin Decizia Civilă nr. 832/2008 a Curții de Apel Timișoara.
In contextul motivelor de fapt și de drept de mai sus, in baza art. 312 alin1/pr.civ. Curtea va respinge recursul reclamantului, cu consecința evidentă a menținerii sentinței atacate,considerată a fi legală și temeinică.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul împotriva Sentinței Civile nr. 1289/2008, pronunțată de Tribunalul C-S, în Dosarul nr-,in contradictoriu cu pârâta Reșița.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10 martie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. / 08.04.2009
Tehnored / 08.04.2009/2 ex
Prima instanță: și - Tribunalul C-
Președinte:Aurelia SchnepfJudecători:Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu, Mihail Decean
