Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 457/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU -
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 457/
Ședința publică din 15 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B sector. 5,- și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr. 24 din 10 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate și motivate în termenul prevăzut de lege, scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Văzând lipsa părților la termenul de astăzi și împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Prin sentința civilă nr. 24/10 ianuarie 2008, Tribunalul Harghitaa respins excepția necompetenței materiale a instanței, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, a admis acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TÂRGUM, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice H și, drept consecință:
- a obligat în solidar pârâții, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TÂRGUM și Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, să plătească reclamantei, în calitate de moștenitoare legală a defunctului, suma de 16,581 lei reprezentând sporul de vechime în muncă, pentru perioada 01.11.2000 - 31.12.2003, actualizată cu indicele de inflație, calculată până la data plății efective;
- a obligat pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice H să aloce fondurile necesare achitării sumei menționate anterior.
În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut, cu privire la excepțiile invocate în cauză, următoarele:
Excepția de necompetență materială a instanței, invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondată, deoarece art. 281 din Codul muncii prevede expres că jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificare, suspendarea și încetarea contractelor individuale, sau după caz colective de muncă, prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali. Art.1 din Codul muncii stipulează că, acesta reglementează totalitatea raporturilor individuale și colective de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, s-a reținut că acesta, alături de ceilalți pârâți, este o persoană juridică, care ordonează (principal, secundar sau terțiar), ca și credite salariale, unul și același drept solicitat de reclamantă, respectiv sporul de vechime, neachitat. Or, drepturile salariale solicitate de reclamantă nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de către acești pârâți, respectivii fiind obligați concomitent de lege să aprobe sumele datorate.
De altfel, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Referindu-se la excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a reținut că analiza acesteia trebuie făcută prin prisma Deciziei nr. 36/05.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, dispozițiile art. 33, alin.1 din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I, pct. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, art. 50 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 și art. 6 alin.1 din ordonanța de urgență a Guvernului nr. 160/2000 se interpretează, în sensul că: "judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României beneficiau și de sporul de vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege".
De asemenea, trebuie apreciat și faptul că anterior reclamanta a chemat în judecată pârâții, solicitând obligarea acestora la plata sporului de vechime pentru perioada 01.01.2004 - 01.05.2005, cererea sa fiind admisă printr-o sentință definitivă și irevocabilă.
Cu privire la fondul cauzei, prima instanță a reținut, în esență, următoarele considerente:
Soțul reclamantei și-a desfășurat activitatea la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita în calitate de magistrat, făcând parte din categoria personalului judiciar cu statut independent, raporturile juridice de muncă ale acestuia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin.2 din acest cod.
Sporul de vechime în muncă, a fost acordat prin Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, unde la art. 33 erau prevăzute tranșele aferente acestui spor, în funcție de vechimea în muncă a personalului salariat. Ulterior, prin art. 32 din nr.OG 83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, "sporul de vechime în muncă" nu a mai fost prevăzut pentru magistrați, dar, în același timp, nici nu a fost abrogat art.33 din Legea nr.50/1996 republicată, care reglementa acest drept atât pentru magistrați cât și pentru personalul auxiliar de specialitate.
În acest sens, este relevant faptul că nr.OG 83/2000 nu conține nicio dispoziție de abrogare a art.33 din Legea nr.50/1996, pe care a modificat-o și completat-
De asemenea, nici nr.OUG 177/2002 privind salarizarea magistraților, nu conține vreo mențiune expresă de abrogare a prevederilor art. 33 alin.1 și 2 din Legea nr. 50/1996 referitoare la dreptul personalului din organele autorității judecătorești de a beneficia de un spor de vechime în muncă.
Pentru aceste considerente, s-a apreciat că dispozițiile art. 33 din Legea nr. 50/1996 nu au fost abrogate ci s-a înlăturat doar aplicabilitatea lor, aspect care nu afectează însăși existența dreptului, ci realizează mai degrabă o suspendare a exercitării acestuia.
Astfel, se impune a se considera că dispozițiile nr.OG 83/2000 au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru despăgubirea constând în sporul pentru vechime în muncă.
Prezenta cauză, ca și cele precedente, este întemeiată însă pe principiul nediscriminării, statuat în mai multe acte normative, între care și nr.OG 137/2000, care la art.27 alin.2 prevede că termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
În acest sens, relevantă este data de 06.07.2006, când prin Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a stabilit că neacordarea sporului de vechime magistraților, constituie o discriminare în sensul nr.OG 137/2000. În consecință, de la această dată a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, solicitându-se modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Prin memoriile de recurs s-au invocat prevederile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, susținându-se că dreptul la acțiune având ca obiect plata drepturilor salariale restante este supus termenului de 3 ani, reglementat de art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii, iar potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
S-a mai arătat că prin Decizia nr. XXXVI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost reținută niciuna din cazurile legale de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar prin Hotărârea din 6 iulie 2006 s-a constatat doar caracterul discriminatoriu al dispozițiilor legale care instituiau sporul de vechime pentru alte categorii profesionale decât magistrații. Prin urmare, s-a apreciat că dreptul la acțiune având ca obiect plata drepturilor salariale restante s-a născut anterior emiterii Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, de la data săvârșirii faptei cauzatoare de prejudicii constând în tratamentul salarial discriminatoriu, valorificarea dreptului la despăgubiri nefiind condiționat de sesizarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, potrivit nr.OG 137/2000.
De asemenea, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând inadmisibilitatea chemării sale în judecată pe considerentul că între părțile din litigiu și acest minister nu există raporturi juridice de muncă.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt întemeiate, sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, astfel că vor fi admise pentru considerentele relevate în continuare:
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, acesta fiind, conform prevederilor art. 3, raportat la art. 7 din același act normativ - 3 ani de la data când se naște dreptul la acțiune, același termen fiind prevăzut și de art. 283 alin. 2 din Codul muncii.
De asemenea, dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar textul art. 12 precizează că în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
Cum în cauza dedusă judecății s-a solicitat repararea unui prejudiciu constând din însumarea unor adaosuri salariale, prin urmare este vorba de prestații succesive, dreptul la acțiune s-a născut la data încasării de către reclamantă a fiecărui salariu (diminuat cu sporul de vechime pretins), la aceeași dată fiind cunoscute și persoanele vinovate de producerea pagubei invocate.
În acest context, pretențiile reclamantei sunt prescrise, deoarece vizează perioada 1 noiembrie 2000 - 31 decembrie 2003, iar acțiunea a fost promovată la data de 28 noiembrie 2007.
Prin urmare, Curtea constată că, sub aspectul examinat, hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea prevederilor legale anterior enunțate, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1, raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite recursurile pârâților și va modifica în parte sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii, ca prescrisă.
Nu poate fi primită argumentația primei instanțe, conform căreia termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data adoptării Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, deoarece reclamanta a avut cunoștință de situația discriminatorie creată prin eliminarea sporului de vechime la momentul modificării legii de salarizare, iar valorificarea dreptului la despăgubiri nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
De asemenea, nici Decizia nr. XXXVI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a reținut intervenirea vreunei cauze legale de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, astfel că raționamentul primei instanțe este greșit.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea constată că acest aspect a fost în mod corect soluționat de către prima instanță, deoarece în virtutea prevederilor art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, ministerul răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Acest minister a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamantă nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare și funcționare. Or, una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este și Ministerul Public, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
De altfel, aceeași responsabilitate a Ministerului Economiei și Finanțelor derivă și din prevederile art. 42 alin.1 din Legea nr. 511/2004 și ale art. 26 alin. 1 din Legea nr. 379/2005.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile deduse judecății și va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca prescrisă și menținerii dispozițiilor privitoare la soluționarea celorlalte excepții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector. 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr. 24/10 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr- și, în consecință:
Modifică în parte sentința criticată astfel:
- menține dispozițiile sentinței cu privire la respingerea excepției necompetenței materiale a instanței și cea referitoare la lipsa calității procesuale pasive;
- admite excepția prescripției dreptului la acțiune;
- respinge ca prescrisă acțiunea reclamantei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15 aprilie 2008.
Președinte Judecător Judecător
Grefier
Red.
Tehnored.
2 exemplare
19.05.2008
Jud.fond.;
Asist.jud.;
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
