Pretentii civile. Speta. Decizia 460/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU -
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 460/
Ședința publică din 15 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M-C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr. 2917 din 21 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate și motivate în termenul prevăzut de lege, scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Se constată că s-a depus la dosar prin registratura instanței, la data de 15 aprilie 2008, din partea Tribunalului Harghitao adresă prin care comunică instanței împrejurarea că sumele aflate în litigiu (inclusiv inflația) au fost achitate, ca atare recursul formulat de Ministerul Justiției a rămas fără obiect, atașând copia adreselor nr. 1013/C din 25 februarie 2008 respectiv nr. 21685 din 21 februarie 2008 ale Ministerului Justiției.
Văzând lipsa părților la termenul de astăzi și față de împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Prin sentința civilă nr. 2917/21 noiembrie 2007, Tribunalul Harghitaa respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, a admis acțiunea reclamanților, și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice H și, drept consecință:
- a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamanților sumele reprezentând sporul de vechime în muncă neachitat, pentru perioada 01.11.2000 - 31.12.2003, după cum urmează: - 15.541 lei, - 8.186 lei, - 7.195 lei și - 13.112 lei;
- a obligat pârâții să actualizeze aceste sume cu rata inflație, calculate până la data plății efective;
- a obligat pârâtul Tribunalul Harghita să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților drepturile acordate prin hotărâre;
- a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare în vederea efectuării plăților solicitate de către reclamanți;
În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut, cu referire la excepțiile invocate în cauză următoarele:
Analiza excepției prescripției dreptului la acțiune trebuie făcută prin prisma Deciziei nr. 36/05.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, dispozițiile art. 33, alin. 1 din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I, pct. 32 din ordonanța Guvernului nr. 83/2000, art. 50 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 și art. 6 alin.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 160/2000 se interpretează, în sensul că: "judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege".
De asemenea, trebuie apreciat și faptul că anterior reclamanții au chemat în judecată pârâții, solicitând obligarea acestora la plata sporului de vechime pentru perioada ianuarie 2004 - decembrie 2006, cererea lor fiind admisă printr-o sentință definitivă și irevocabilă.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, s-a apreciat că și aceasta este neîntemeiată, deoarece potrivit Legii nr. 500/2002 și nr.HG 208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului României cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordinatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
În plus, drepturile salariale solicitate de reclamanți nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de către Ministerul Economiei și Finanțelor, împreună cu ceilalți pârâți, aceștia fiind obligați concomitent de lege să aprobe sumele datorate. Aceste considerente stau și la obligarea solidară a pârâților la plata drepturilor solicitate de reclamanți.
Cu privire la fondul cauzei, prima instanță a reținut, în esență, următoarele considerente:
Reclamanții își desfășoară activitatea la Tribunalul Harghita în calitate de magistrați, făcând parte din categoria personalului judiciar cu statut independent, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin.2 din acest cod. Totodată, pârâții au obligația legală de a aloca fondurile bănești necesare plății drepturilor salariale, pe seama reclamanților.
Sporul de vechime în muncă, a fost acordat prin Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, unde la art. 33 erau prevăzute tranșele aferente acestui spor, în funcție de vechimea în muncă a personalului salariat. Ulterior, prin art. 32 din nr.OG83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, "sporul de vechime în muncă" nu a mai fost prevăzut pentru magistrați, dar, în același timp, nici nu a fost abrogat art. 33 din Legea nr. 50/1996 republicată, care reglementa acest drept atât pentru magistrați cât și pentru personalul auxiliar de specialitate.
În acest sens, este relevant faptul că nr.OG 83/2000 nu conține nicio dispoziție de abrogare a art. 33 din Legea nr. 50/1996, pe care a modificat-o și completat-
De asemenea, nici nr.OUG 177/2002 privind salarizarea magistraților, nu conține vreo mențiune expresă de abrogare a prevederilor art. 33, alin.1 și 2 din Legea nr. 50/1996 referitoare la dreptul personalului din organele autorității judecătorești de a beneficia de un spor de vechime în muncă.
Pentru aceste considerente, s-a apreciat că dispozițiile art. 33 din Legea nr. 50/1996 nu au fost abrogate, ci s-a înlăturat doar aplicabilitatea lor, aspect care nu afectează însăși existența dreptului, ci realizează mai degrabă o suspendare a exercitării acestuia.
Astfel, se impune a se considera că dispozițiile nr.OG 83/2000 au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru despăgubirea constând în sporul pentru vechime în muncă.
Prezenta cauză, ca și cele precedente, este întemeiată însă pe principiul nediscriminării, statuat în mai multe acte normative, între care și nr.OG 137/2000, care la art. 27 alin.2 prevede că termenul, pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
În acest sens, relevantă este data de 06.07.2006, când prin Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s- stabilit că neacordarea sporului de vechime magistraților, constituie discriminare în sensul nr.OG 137/2000. În consecință, de la această dată a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, solicitându-se modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Prin memoriile de recurs s-au invocat prevederile art.304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținându-se că dreptul la acțiune având ca obiect plata drepturilor salariale restante este supus termenului de 3 ani, reglementat de art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii, iar potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
S-a mai arătat că prin Decizia nr. XXXVI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost reținută niciuna din cazurile legale de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar prin Hotărârea din 6 iulie 2006 s-a constatat doar caracterul discriminatoriu al dispozițiilor legale care instituiau sporul de vechime pentru alte categorii profesionale decât magistrații. Prin urmare, s-a apreciat că dreptul la acțiune având ca obiect plata drepturilor salariale restante s-a născut anterior emiterii Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, de la data săvârșirii faptei cauzatoare de prejudicii constând în tratamentul salarial discriminatoriu, valorificarea dreptului la despăgubiri nefiind condiționat de sesizarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, potrivit nr.OG 137/2000.
De asemenea, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând inadmisibilitatea chemării sale în judecată pe considerentul că între părțile din litigiu și acest minister nu există raporturi juridice de muncă.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt întemeiate, sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, astfel că vor fi admise pentru considerentele relevate în continuare:
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, acesta fiind, conform prevederilor art. 3, raportat la art. 7 din același act normativ - 3 ani de la data când se naște dreptul la acțiune, același termen fiind prevăzut și de art. 283 alin. 2 din Codul muncii.
De asemenea, dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar textul art. 12 precizează că în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
Cum în cauza dedusă judecății s-a solicitat repararea unui prejudiciu constând din însumarea unor adaosuri salariale, prin urmare este vorba de prestații succesive, dreptul la acțiune s-a născut la data încasării de către reclamanți a fiecărui salariu (diminuat cu sporul de vechime pretins), la aceeași dată fiind cunoscute și persoanele vinovate de producerea pagubei invocate.
În acest context, pretențiile reclamanților sunt prescrise, deoarece vizează perioada 1 noiembrie 2000 - 31 decembrie 2003, iar acțiunea a fost promovată la data de 4 iulie 2007.
Prin urmare, Curtea constată că, sub aspectul examinat, hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea prevederilor legale anterior enunțate, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1, raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite recursurile pârâților și va modifica în parte sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii, ca prescrisă.
Nu poate fi primită argumentația primei instanțe, conform căreia termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data adoptării Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, deoarece reclamanții au avut cunoștință de situația discriminatorie creată prin eliminarea sporului de vechime la momentul modificării legii de salarizare, iar valorificarea dreptului la despăgubiri nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
De asemenea, nici Decizia nr. XXXVI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a reținut intervenirea vreunei cauze legale de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, astfel că raționamentul primei instanțe este greșit.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea constată că acest aspect a fost în mod corect soluționat de către prima instanță, deoarece în virtutea prevederilor art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, ministerul răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Acest minister a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamanți nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare și funcționare. Or, una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este și Ministerul Justiției, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
De altfel, aceeași responsabilitate a Ministerului Economiei și Finanțelor derivă și din prevederile art. 42 alin.1 din Legea nr. 511/2004 și ale art. 26 alin. 1 din Legea nr. 379/2005.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile deduse judecății și va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca prescrisă și menținerii dispoziției privitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5, și Ministerul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în-, județul H, împotriva sentinței civile nr. 2917/21 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Modifică în parte hotărârea atacată și, drept consecință, respinge ca prescrisă acțiunea reclamanților.
Menține dispoziția privitoare la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 aprilie 2008.
Președinte Judecător Judecător
Grefier
Red.
Tehnored.
2 exemplare
19.05.2008
Jud.fond.;
Asist.jud.;
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
