Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 4903/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.1991/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.4903/
Ședința publică din data de 30 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 3: Ilie
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de către recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.394 F din data de 25.03.2008, pronunțate de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți (), HG, () și cu intimații-pârâți Tribunalul Ialomița și Curtea de APEL BUCUREȘTI - având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns: recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice I, intimații-reclamanți (), HG, () și și intimații-pârâți Tribunalul Ialomița și Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților, prin motivele de recurs formulate în cauză, a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ.
Curtea constatând, că în cauză recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților, prin motivele de recurs formulate în cauză, a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.394F/25.03.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Ialomița - Secția Civilă a admis ca fondată cererea formulată de reclamanții (), HG, și () în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Ialomița, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice.
A dispus obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul Ialomița la recunoașterea pentru reclamanți a sporului de 50 % din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, începând cu luna noiembrie 2000 și până în luna septembrie 2004.
A obligat aceiași pârâți, în solidar, să plătească reclamanților, fiecăruia în funcție de perioada efectiv lucrată, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, de 50% din salariul de bază brut lunar, începând cu luna noiembrie 2000 până în luna septembrie 2004, spor actualizat cu rata inflației de la data nașterii dreptului și până la data plătii efective.
A obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul Ialomița să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă al reclamanților.
A obligat pârâtul Statul R prin Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Ialomița fondurile bugetare necesare plății acestor drepturi salariale.
În considerente a reținut că reclamanții au formulat acțiune privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, pentru perioada noiembrie 2000 - septembrie 2004, spor reglementat de art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Este adevărat că prin art. 1 pct. 42 din OG nr. 83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, art. 47 din această lege a fost abrogată expres, însă, procedându-se astfel, au fost încălcate atât normele constituționale, de principiu, referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.
Astfel, potrivit art. 108 alin.3 din Constituție, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta.
Or, prin art. 1 pct.1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe doar cu privire la modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, și cu toate acestea, prin OG nr. 83/2000, s-a procedat si la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996, deși, așa cum rezultă din dispozițiile art. 56/62 ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii, a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat, în acest context, că acolo unde legiuitorul a avut intenția să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare.
Așa cum susține Ministerul Justiției în întâmpinarea depusă, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost într-adevăr abrogat, dar această abrogare nu poate produce efecte juridice atâta vreme cât OG nr. 83/2000 este un act normativ de nivel inferior Legii nr.50/1996, fiind evidentă în acest fel contradicția cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 24/2000.
Legea nr. 50/1996 este o lege organică, iar potrivit dispozițiilor Constituției României, în vigoare la acea dată, respectiv art. 114 alin.1, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
De asemenea, potrivit art. 72 pct.3 lit. "h" și "I" din Constituție, organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești, precum și regimul general privind raporturile de muncă trebuie reglementate printr-o lege organică și, întrucât un element esențial al raportului de muncă îl reprezintă tocmai salariul, rezultă că Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorități judecătorești, este o lege organică.
În concluzie, indiferent de finalitatea pe care a avut-o OG nr. 83/2000 abrogarea prin acest act normativ - de inferior legii - a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și a celor di tehnică legislativă, motiv pentru care ea nu poate produce efecte.
Pentru considerentele invocate, tribunalul a apreciat ca întemeiată în fapt și drept cererea reclamanților, urmând a le fi acordate drepturile pretinse. Prin această soluție, tribunalul a apreciat că nu depășește puterile autorității judecătorești deoarece nu face decât să interpreteze dispozițiile legale aplicabile în cauză, față dispozițiile constituționale și cu respectarea principiului rangului actelor normative apreciază că nu a produs, sub nici un aspect, o ingerință în puterea legislativă.
În același timp, tribunalul a avut în vedere și Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art.1, care prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, reclamanții au fost lipsiți de proprietatea acestui bun.
Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, pentru o cauză de utilitate publică. Din cuprinsul OG nr.83/2000, prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și a personalului auxiliar, de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art. 20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Tribunalul a reținut că există conflict între art. 1 pct.42 din OG nr. 83/2000 și Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, motiv pentru care acordă prioritate în aplicare acestuia din urmă, având în vedere, în același timp, că România a ratificat Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și Protocoalele adiționale, prin Legea nr. 30/1994.
Tribunalul a avut în vedere, în același timp, și dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care prin art. 19 pct.3 stabilește că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar în speță tribunalul a apreciat, conform tuturor considerentelor expuse, că nu se justifică înlăturarea acestui spor în ceea ce privește reclamanții, nefiind implicată apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Tribunalul a apreciat că prin admiterea primului capăt de cerere se repară prejudiciul care le-a fost creat până în acest moment, prejudiciul fiind cert și actual, caracterul de certitudine al prejudiciului fiind fără dubiu și pentru viitor, având în vedere că drepturile reclamate prin cerere sunt de natură salarială.
În aceste condiții este de necontestat că lunar, reclamanții au fost prejudiciați în mod cert, cu o sumă precis determinată, constând în sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Cât privește capătul de cerere privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație de la data nașterii drepturilor și până la data plații efective, instanța a constatat că ceea ce face obiectul reparației este prejudiciul real, suferit de reclamanți urmare a neacordării unor drepturi bănești de natură salarială.
Repararea prejudiciului se face în condițiile răspunderii civile contractuale. Beneficiul nerealizat, ca parte a prejudiciului suferit de reclamanți este datorat devalorizării monetare survenite între data când aceste drepturi ar fi trebuit acordate și data plății efective, pe cale de consecința, măsura reparatorie adecvată fiind actualizarea sumelor cu indicele de inflație, de la data scadenței fiecărei sume, la data plății efective.
Având în vedere și evoluția economico-socială actuală, cât și soluțiile doctrinare și jurisprudențiale în materie, tribunalul a apreciat că în materia dreptului muncii daunele pentru neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor bănești se pot concretiza nu numai în dobânda legală, ci și în actualizarea cu indicele de inflație, de la data când fiecare sumă ar fi devenit scadentă, la data plații efective, principiul primordial ce se cere a fi respectat fiind repararea în totalitate a prejudiciului suferit.
Pentru aceste considerente, instanța a admis și acest capăt de cerere și a dispus actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor bănești acordate reclamanților, de la data scadenței fiecărei sume la data plații efective.
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a - VII -a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-, ulterior reînregistrat pe rolul aceleași instanțe sub nr-.
În susținerea recursului, Ministerul Justiției a arătat că, pronunțându-se asupra cererii cu care a fost învestit, Tribunalul a respins, în mod eronat, excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material, pentru perioada care excede termenului de prescripției de 3 ani.
Reținerea acestui motiv este determinată de stabilirea obligației de plată în sarcina pârâților pentru o perioadă în care pretențiile corespunzătoare nu mai pot fi valorificate, întrucât s-a depășit termenul de prescripție de 3 ani stabilit prin Decretul nr. 167/1958, precum și de art. 283 din Codul muncii, raportat la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, anume 13.03.2008.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, "termenul prescripției este de 3 ani" dacă nu există alte prevederi legale derogatorii, iar conform art. 283 alin. 1 lit. c) din Legea nr.53/2003 cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate "în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat".
În aceste condiții, în raport de data introducerii acțiunii, precum și în considerarea prevederilor art. 12 din decretul menționat mai sus, potrivit cărora "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită" recurentul solicită instanței să constate că dreptul la acțiune este prescris în totalitate pentru perioada noiembrie 2000-septembrie 2004.
În consecință, recurentul consideră că motivarea hotărârii instanței de fond este greșită, întrucât drepturile de creanță nu pot fi asimilate unui bun în sensul statuat de art. 1 al Protocolului 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru care dreptul de la acțiune nu se prescrie.
Recurentul solicită instanței să admită excepția invocată și să constate prescris dreptul la acțiune al reclamanților pentru perioada anterioară datei de 17.01.2005.
Totodată, o altă critică pe care o aduce recurentul sentinței civile arătate își are temeiul în art.304 pct.9 proc.civ. astfel art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești a prevăzut că: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Însă textul de lege sus-menționat a fost abrogat prin nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 425 din 01.09.2000, intrată în vigoare la 01.10.2000 și aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Recurentul solicită instanței să observe că art. 1 pct. 42 din actul normativ menționat prevede: "Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999, se modifică și se completează după cum urmează: "articolul 47 se abrogă".
De asemenea, față de susținerile reclamanților, a învederat instanței de fond că abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 s-a făcut cu respectarea principiilor constituționale și a normelor de tehnică legislativă. Astfel nr.OG 83/2000 a fost emisă în temeiul Legii de abilitare a Guvernului nr. 125/2000.
În conformitate cu prevederile art. 115 din Constituția României: "Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, domeniul legii organice fiind clar stabilit prin art. 73 alin. 3 din Constituție potrivit căruia "Prin lege organică se reglementează: organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi."
Nici o dispoziție legală nu stabilește că salarizarea magistraților și a personalului auxiliar de specialitate se realizează prin lege organică, organizarea și funcționarea instituțiilor aparținând puterii judecătorești neputându-se confunda cu drepturile salariale ale personalului care lucrează în acest sistem. De altfel, domeniul legii ordinare este regula, excepția fiind legea organică al cărei domeniu nu poate fi interpretat decât strict în conformitate cu art. 73 din Constituție.
Prin urmare, Legea nr. 50/1996 este o lege ordinară, față de dispozițiile art. 73 din Constituția României, iar potrivit dispozițiilor cuprinse în legea fundamentală se poate interveni pe calea ordonanțelor în domeniul legii ordinare. Este cazul nr.OG 83/2000 care ulterior a fost aprobată prin Legea nr. 334/06.07.2001 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești. Așadar, voința legiuitorului este exprimată în formele cerute de principiile constituționale, iar validitatea acestui act normativ putea fi contestată.
De asemenea, contrar considerentelor instanței de fond arată că prin modificările aduse prin nr.OG 83/2000 s-a realizat un sistem de salarizare bazat pe noi principii care au la bază grila de intervale pentru stabilirea indemnizațiilor, valoarea de referință sectorială, coeficientul de multiplicare, aceste din urmă elemente de determinare a veniturilor salariale fiind majorate substanțial la momentul respectiv, astfel că, deși s-a procedat la abrogarea unor sporuri calculate la salariul de bază, consecința fiind aceea de a nu mai fi regăsite explicit din legea de salarizare, totuși cuantumul remunerației magistraților și personalului auxiliar de specialitate s-a majorat.
Așadar, abrogarea unor sporuri prevăzute de Legea nr. 50/1996 este o măsură legislativă care trebuie apreciată în contextul modificării unui întreg sistem de salarizare, Guvernul fiind abilitat, potrivit Constituției, să producă o astfel de modificare.
În legătură cu incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, Comisia a stabilit că acest protocol nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică numai cu privire la bunurile "actuale" ale reclamantului, care nu se poate plânge de o atingere a dreptului său de proprietate, câtă vreme nu demonstrează existența lui.
Recurentul a demonstrat deja că art. 47 din Legea nr. 50/1996 care a reglementat sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică a fost abrogat expres, abrogare care s-a făcut cu respectarea principiilor constituționale și a normelor tehnică legislativă.
Dezlegând noțiunea de bun în sensul art. 1 Protocolul 1, Curtea a decis cu valoare de principiu că dreptul de creanță constituie un bun în sensul art. 1, în speța de față fiind în discuție un drept de creanță afirmat de intimații-reclamanți, dar neprevăzut de legislația în vigoare. Tot Curtea a arătat că acest drept trebuie să existe în patrimoniul celui care invocă protecția sa.
Art. 1 din Protocolul 1 nu vine să suplinească sau să recunoască un drept pe care legislația internă nu îl prevede. Intimații-reclamanți nu beneficiază de spor de stres pentru că legea nu îl prevede, deci aceștia nu sunt titularii unui drept existent în patrimoniul lor pe care angajatorul refuză să-l plătească.
Prin urmare, textul art. 1 din Protocolul 1 nu are rostul de a împiedica statele să schimbe sistemele de salarizare, să abroge sau să prevadă drepturi în alt conținut. Teoria drepturilor câștigate se analizează în legătură cu principiul aplicării legii în timp, iar nu cu interdicția statelor de a modifica sisteme de determinare a drepturilor salariale ori de a prevedea drepturi în alt conținut. Recurentul a subliniat încă o dată că abrogarea sporului solicitat de către intimații-reclamanți nu a condus la diminuarea remunerației cuvenite pentru munca depusă, sistemul fiind conceput astfel încât efectul să fie majorarea retribuției, nicidecum diminuarea.
De asemenea, recurentul solicită instanței să constate că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea Ministerului Justiției la plata drepturilor salariale solicitate de către reclamant, actualizate în funcție de rata inflației la data plății și în continuare, întrucât potrivit art. 1088 cod civil "la obligațiile ce au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate: aceste daune interese nu sunt debite decât în ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept."
Din interpretarea dispozițiilor legale mai sus menționate rezultă că reclamanții, pretinși creditori ai unei obligații având drept obiect o sumă de bani nu pot pretinde drept echivalent al presupusului "prejudiciu încercat prin întârziere la executare" decât dobânda stabilită de lege, aceasta fiind datorată numai cu începere din ziua cererii de chemare în judecată, dată de la care Ministerul Justiției a fost pus în întârziere cu privire la obligația de executat.
În ceea ce privește obligarea pârâților de a acorda acest spor în continuare, recurentul solicită instanței de control judiciar să-l respingă pentru motivele invocate mai sus și, în plus, pentru că acest drept nu este încă născut și reclamanții nu justifică un interes actual.
Fața de cele expuse, neexistând nici un impediment în a accepta și a recunoaște că OG83/2000 și-a produs pe deplin efectele, recurentul solicită instanței de recurs să constate că art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat cu respectarea dispozițiilor constituționale și a celor de tehnică legislativă, astfel încât pretențiile reclamanților sunt neîntemeiate.
Prin recursul formulat, Ministerul Finanțelor Publice arată că obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți împotriva pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiție, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Ialomița îl constituie acordarea drepturilor bănești reprezentând sporul de 50% din salariul de bază brut lunar pentru risc și suprasolicitare neuropsihica începând cu luna noiembrie 2000 și până în luna septembrie 2004, sume actualizate la data la care se vor efectua aceste plăți.
Hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pentru care s-a admis cererea de chemare în judecată a reclamanților în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.7 din Cod de procedură civilă. Pe de altă parte, deși reclamanții au chemat în judecată Ministerul Economiei și Finanțelor în calitate de pârât și în preambulul hotărârii se indică drept pârât, hotărârea este pronunțata în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, schimbându-se cadrul procesual, contrar principiului disponibilității. Statul R este persoana juridică de drept public distinctă de Ministerul Economiei și Finanțelor care asigură doar reprezentarea acestuia.
De altfel, și în dispozitivul hotărârii se arată că cererea este admisă în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor, dar în final este obligat Statul Român în calitate de pârât la alocarea fondurilor bugetare necesare plății acestor drepturi salariale.
Recurentul consideră că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșita a legii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
În mod eronat, instanța de fond a admis cererea de chemare în judecata a Ministerului Economiei și Finanțelor, întrucât acesta nu are calitate procesuală pasivă.
Recurentul a invocat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, întrucât Ministrul Economiei și Finanțelor este ordonator principal de credite pentru instituțiile din subordinea sa, neputând fi obligat la plată pentru salariații altor instituții.
Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată în Legea finanțelor nr. 500/2002.
Pe de alta parte, recurentul învederat faptul că atât Ministerul Justiției cât și Ministerul Economiei și Finanțelor sunt ordonatori principali de credite, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate să asigure unui alt ordonator principal de credite, care în speța de față este Ministerul Justiției, fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale ale angajaților proprii.
Atribuțiile în angajarea și salarizarea reclamanților îi revin Ministerului Justiției, raporturile de muncă există între reclamanți și instituțiile pârâte, fără ca Ministerul Economiei și Finanțelor să fie implicat în vreun fel în acestea.
Între Ministerul Economiei și Finanțelor și reclamanți nu există nici un raport de muncă izvorând din contractul de muncă, acesta neputând fi obligat la plata unor eventuale sume ce ar decurge dintr-un asemenea raport.
De asemenea recurentul a învederat faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor nu trebuie și nu poate fi confundat cu bugetul de stat.
Recurentul a invocat în acest sens și prevederile art.35 și 36 din Legea nr.500/2002 cu modificările și completările ulterioare potrivit cărora Ministerul Finanțelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu întocmește proiectele legilor bugetare și proiectele bugetelor, pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an.
Proiectul legii bugetului de stat este însoțit de un
raport privind situația macroeconomică pentru anul bugetar pentru
are se elaborează proiectul de buget si proiecția acesteia în
următorii 3 ani. Acest raport va cuprinde un rezumat al
politicilor macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget, precum și strategia Guvernului în domeniul investițiilor publice.
Raportul și proiectele legilor bugetare anuale vor exprima politica fiscal-bugetară a Guvernului, precum și alte informații relevante în domeniu.
După însușirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare și de buget, prevăzute la alin.1, acesta le supune spre adoptare Parlamentului cel mai târziu până la data de 15 octombrie a fiecărui an.
se aproba de Parlament pe ansamblu, pe părți, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum și alineate, după caz, și pe ordonatori principali de credite, pentru anul bugetar, precum și creditele de angajament pentru acțiuni multianuale.
pentru următorii 3 ani reprezintă informații privind necesarul de finanțare pe termen mediu și nu vor face obiectul autorizării pentru anii bugetari respectivi.
Recurentul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru anii 2000-2004 față de dispozițiile art.283 alin. 1 lit. c) din Legea nr.53/2003: "în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator".
Conform art.62 alin.5 din Legea nr.24/2000, abrogările parțiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, actul normativ abrogat parțial rămânând în vigoare prin dispozițiile sale neabrogate.
Art.56 alin. 2 din același act normativ stipulează: evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, dar și prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă, dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente.
Pronunțarea instanței în alt sens decât cel enunțat mai sus echivalează cu o substituire a voinței legiuitorului, depășindu-se limitele atribuțiilor judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.4 Cod de procedură civilă.
Potrivit art.4 din Legea nr.500/2002 cu modificările și completările ulterioare, legea bugetară anuală prevede și autorizează, pentru anul bugetar, veniturile și cheltuielile bugetare, precum și reglementări specifice exercițiului bugetar. Sumele aprobate la partea de cheltuieli prin buget, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite.
Potrivit art.14 din Legea nr.500/2002, nicio cheltuiala nu poate fi înscrisă în bugetul de stat și nici angajată și efectuată din acest buget, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.
Deoarece rectificarea bugetară reprezintă veritabilă propunere de elaborare a unui proiect de act normativ, în speță nu se poate proceda la includerea sumei ce s-ar cuveni reclamanților, în bugetul rectificat pe anul 2007, întrucât se opun prevederilor prevederile art.15 din Legea nr.500/2002,
În cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative căror aplicare atrage micșorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, trebuie să se prevadă și mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de venituri sau creșterea cheltuielilor. În acest scop Guvernul, prin ordonatorii principali de credite în domeniul cărora se inițiază proiecte de acte normative și Ministerul Economiei și Finanțelor vor elabora fișa financiară, care se atașează la expunerea de motive sau la nota de fundamentare, după caz, ca document necesar pentru dezbaterea proiectului, și care va fi actualizată în concordanță cu eventualele modificări intervenite în proiectul de act normativ, astfel, în această fișă se înscriu efectele financiare asupra bugetului general consolidat, care trebuie să aibă în vedere:
- schimbările anticipate în veniturile și cheltuielile bugetare pentru anul curent și următorii 4 ani;
- eșalonarea anuala creditelor bugetare, în cazul acțiunilor multianuale;
- propuneri realiste în vederea acoperirii majorării cheltuielilor;
- propuneri realiste în vederea acoperirii minusului de
venituri.
În cazul propunerilor legislative, Guvernul va transmite Camerei Deputaților sau Senatului, după caz, fișa financiară prevăzută la alin. 1, în termen de 45 de zile de la data primirii solicitării.
După depunerea proiectului legii bugetare anuale la Parlament, pot fi aprobate acte normative numai în condițiile prevederilor alin. 1, dar cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor bugetare, aferente exercițiului bugetar pentru care s-a elaborat bugetul.
Recurentul a menționat că ordonatorii principali de credite au obligația să se încadreze în cheltuielile de personal.
Din interpretarea dispozițiilor legale invocate, solicitările reclamanților sunt nefondate, întrucât plata salariaților bugetari se face în baza statului de funcțiuni avizat de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și de Ministerul Economiei, aprobat prin legea bugetară anuală.
Cu privire la actualizarea sumelor solicitate, nu sunt incidente în cauză condițiile prevăzute de art.1082 și art. 1088 Codul civil, întrucât nu se poate reține o culpă a în alocarea acestora atât timp cât ele nu au fost aprobate prin legile bugetare de către legiuitor.
Cercetând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că acestea sunt fondate.
Astfel, în cazul recursului declarat de Ministerul Finanțelor Publice, excepția lipsei calității procesuale pasive, analizabile cu prioritate, este întemeiată, față de natura raporturilor juridice deduse prezentei judecăți, derivate din relații de muncă, ceea ce face ca pretențiile cu acest titlu să nu poată fi promovate în contra unei persoane cu care reclamanții nu au raporturi de serviciu, neavând nici calitatea de ordonator de credite față de acesta.
Prin urmare, numai faptul că Ministerul Finanțelor Publice gestionează bugetul de stat de la care sunt finanțate instituțiile publice, nu-i îndreptățește pe reclamanți să formuleze pretenții de natură salarială în contradictoriu cu acesta, ei neputând solicita nici alocarea fondurilor necesare către ordonatorul de credite, pentru că în acest caz s-ar afla în apărarea unui interes propriu.
Recursul Ministerului Justiției este, de asemenea fondat cât privește prescripția dreptului material la acțiune.
Într-adevăr, dreptul material la acțiune se prescrie, conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 și art. 283 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 53/2003, în termen de 3 ani de la data nașterii acestuia, ce se situează la momentul scadenței obligației de a plăti sporul de 50% de stres și supra solicitare neuropsihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Astfel, față de inaplicabilitatea, constatată pe cale de interpretare (obligatorie) de instanța supremă, a dispozițiilor abrogatorii conținute de OG nr. 83/2000, dreptul pretins a existat, fiind recunoscut prin lege, în toată această perioadă, astfel că reclamanții se puteau adresa instanței, în tot cursul ei, pentru al valorifica, independent de temeiul solicitării: dispoziție legală care-l consacră, respectiv discriminarea.
Sub aceste aspect, Înalta Curte nu a făcut decât să dea interpretare obligatorie pentru viitor, a unor dispoziții legale, fără nici o relevanță asupra prescrierii dreptului preexistent pe care-l constată, și pentru care nu valorează cauză de amânare a începutului curgerii termenului de prescripție.
Prescripția operează indiferent de natura acțiunii sau omisiunii care-a condus la neexercitarea dreptului, respectiv neîndeplinirea obligației corelative, la scadență, tocmai caracterul abuziv al măsurii de neacordare a unui drept recunoscut de lege, legitimând formularea în termen a unei acțiuni în instanță, pentru valorificarea lui, iar din acest punct de vedere, reclamanții nu se pot prevala de necunoașterea legii și a dreptului consacrat de aceasta în favoarea sa, pentru a obține amânarea începutului termenului de prescripție.
Acesta nu poate fi amânat decât dacă dreptul este supus unei condiții suspensive, ceea ce nu este cazul, în speță, a dreptului salarial pretins, respectiv nu poate fi suspendat sau întrerupt decât în situațiile strict interpretabile și limitativ prevăzute de art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, pentru care, de asemenea, nu este îndeplinită ipoteza în cauză.
În consecință, față de data introducerii acțiunii, 14.03.2008, se constată prescris dreptul material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei care face obiectul judecății prin urmare, în baza art. 312 alin. 1-3 rap. la art. 304 pct. 9 pr. civ. vor fi admise recursurile și se va modifica în tot sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii în contra Ministerului Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive și a acțiunii promovate în contra celorlalți pârâți, ca efect al prescripției dreptului material la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.394 F din data de 25.03.2008, pronunțate de către Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți (), HG, () și și cu intimații-pârâți Tribunalul Ialomița și Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Modifică în tot sentința astacată, în sensul că:
Respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Respinge acțiunea, ca efect al prescripției dreptului material la acțiune.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30.06. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./01.09.2009
Jud. fond:
E
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Bodea Adela Cosmina, Ilie
