Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 5179/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 3068/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 5179R
Ședința publică de la 28 August 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR -- -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind recursul formulat de recurenții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr.2241 din 17.03.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.22892/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimații, G, - I, Consiliul Superior Al Magistraturii, Ministerul Justiției și Libertăților, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5, având ca obiect-drepturi bănești spor de 30%-40%
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare având în vedere că s-a solicitat judecarea pricinii în lipsa părților.
CURTEA,
Asupra recursurilor de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2241 din 17.03.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.22892/3/LM/2007, a fost dmise excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, a Ministerului Justiției și a Consiliului Superior al Magistraturii,
A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerul Justiției,
A admis acțiunea formulată de reclamanții, G, - lulia, n contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5,
A bligat pârâții la plata către reclamanți a despăgubirilor în cuantum net actualizat, reprezentând 30% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada septembrie 2002 - 27 aprilie 2004 și de 40% pentru perioada 28 aprilie 2004 - martie 2006, astfel: 39.176 lei; 35.768 lei; 33.769 lei; 34.650 lei; 3 3.5 8 2 lei 36.767 lei; G 38.537 lei; 33.532 lei; 23.390 lei 20.446 lei 20.379 lei; - lulia 20.395 lei,
A obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare acestor drepturi în carnetele de muncă ale reclamanților,
A admis cererea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor,
A obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce Ministerului Public fondurile necesare în vederea achitării sumelor reclamanților și,
A obligat pârâții la 2000 lei către reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că acțiunea reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul. Față de faptul ca între reclamanți si pârâții Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii și Ministerul Economiei și Finanțelor nu exista nici un fel de raporturi contractuale, aceștia nu au calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că reclamanții sunt procurori și, în această calitate, au fost salarizați conform dispozițiilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.177/2002 cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit dispozițiilor OUG nr.177/2002 magistrații sunt salarizați ținând seama de rolul, răspunderea, complexitatea, caracterul justiției de putere în stat, de pregătirea și competența profesională, precum și de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute prin Legea 92/1992. Așadar, indemnizația judecătorilor a fost stabilită în funcție de specificul și complexitatea muncii lor, dar având în vedere și statutul magistratului.
Prin actele normative invocate de titularii cererii, adică OG 43/2002, privind înființarea Pachetului Anticorupție, s-a instituit un spor de 30% din indemnizația de încadrare brută pentru judecătorii care alcătuiesc complete specializate în infracțiunile de corupție, iar prin OUG nr.24/2004 privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției (art.28) s-a instituit o majorare a sporului la 40% din indemnizația de încadrare lunară.
Astfel, legiuitorul a justificat acordarea sporului de mai sus de "necesitatea intensificării neîntârziate a luptei împotriva fenomenului de corupție" și a instituirii unor măsuri imediate pentru întărirea instrucțiilor specializate în combaterea infracțiunilor de corupție.
Ca urmare, a acestor norme legale, s-au aplicat sporurile menționate doar la salariul unui judecător care compune un complet specializat în soluționarea infracțiunilor de corupție este net superior oricărui salariu al altui judecător din instanță, care face parte dintr-un astfel de complet, cu toate că nici atribuțiile de serviciu și nici natura cauzei nu sunt diferite și implicit nu îndreptățesc o astfel de diferențiere.
S-a apreciat că situația creată face incidente dispozițiile OG nr.137/31.08.2000 privind prevenirea sancționarea tuturor formelor de discriminare.
De asemenea, s-a reținut art.1 din OG nr.137/2000, prevede că în România principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării trebuie să fie garantat în special în exercitarea anumitor drepturi, printre care și cel de a primi un salariu egal pentru muncă egală, iar art.2 discriminarea ca fiind orice deosebire, excludere, restricție sau performanță, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care au ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condițiile de egalitate a drepturilor și libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în orice domeniu al vieții publice.
În speță, prin acordarea sporurilor de 30% și apoi de 40% nu s-a făcut decât să se creeze o discriminare între magistrați după criteriul categoriei sociale, în sensul enunțat mai sus.
În acest sens s-a pronunțat și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin Hotărârea nr.185 din 22 iulie 2005, constatând existența unei discriminări directe, potrivit art.2 alin.1 și 2 din OG nr. 137/2000 și recomandând Ministerului Justiției inițierea unui proiect de act normativ în vederea eliminării situației de inegalitate evidentă dintre cele două categorii de salariați.
Pe baza celor analizate mai sus, tribunalul constată că în cauză s-a făcut dovada discriminării directe.
Instanța a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art.21 din Legea privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare și că potrivit art.2 alin.2 din OG nr. 37/2000 sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de la alin.1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Prin dispozițiile art. 28 din OUG nr. 43/2002, deși s-a urmărit un scop legitim (lupta anticorupție și rezistența la corupție a judecătorului), metoda nu a fost adecvată, așa cum s-a reținut mai sus.
S-a ținut cont și de faptul că, prin adoptarea OUG nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, Guvernul României a recunoscut discriminarea creată prin salarizarea inegală a judecătorilor. Astfel, în preambulul acestui act normativ se rețin următoarele: "având în vedere că asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a judecătorilor și procurorilor este prevăzută la cap. VI pct. 3.3 din Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, măsură care avea ca termen de finalizare luna decembrie 2005 și ținând seama de Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 185 din 22 iulie 2005, prin care s-a constatat existența unei discriminări directe între judecătorii și procurorii care beneficiază de sporul de 40% și cei care nu beneficiază de acest spor, recomandând Ministerului Justiției inițierea unor modificări în sensul eliminării acestei inegalități".
De asemenea, s-a mai arătat că urmarea acestui demers legislativ, a fost înlăturat tratamentul salarial discriminatoriu pentru viitor, prin acest act normativ nemaifiind reglementate sporuri și diferențieri la indemnizațiile magistraților în raport cu natura cauzelor pe care le instrumentează, ci numai pentru delimitarea firească a gradului profesional și a funcției îndeplinite.
S-a avut în vedere și caracterul obligatoriu al deciziei nr. VI pronunțată la data de 15.01.2007 în dosar nr.26/2006 prin care înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit, în aplicarea nediscriminatorie a dispozițiilor art.11 al.1 din OUG nr.177/2002, precum și a dispozițiilor art.28 al. 4 din OUG nr. 43/2002, faptul că drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraților.
Făcând aplicarea dispozițiilor art.60 și următoarele cod procedură civilă, instanța a admis cererea Ministerului Public de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, și față de prevederile nr.HG386/2007 privind organizarea si funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, art.2 alin.2 din acest act normativ stabilind ca Ministerul Economiei și Finanțelor are funcția de reglementare si sinteză prin elaborarea cadrului normativ si instituțional necesar realizării obiectivelor strategice in domeniul finanțelor publice, elaborând si implementând politica bugetara si fiscala a Guvernului, administrând veniturile statului, cu control financiar public intern; potrivit art.3 litera a pct.6 Ministerul Economiei și Finanțelor analizează la nivelul instituțiilor publice modul de utilizare/administrare a fondurilor si patrimoniului public, prezentând Guvernului spre dezbatere si aprobare proiecte de acte normative, care sa conducă la îmbunătățirea procesului de programare si execuție bugetara.
Pct.13 din același articol stabilește ca aprobă prin delegare de competente anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite bugetare - atribuție pe care urmează sa o exercite si in ceea ce privește rectificările bugetare asupra drepturilor salariale rezultate din situația de discriminare. Astfel, s-a reținut ca pârâtul are un rol decisiv - stabilit prin propria lege de organizare si funcționare - cu privire la plata despăgubirilor - delegarea sa de competenta urmând sa acționeze asupra aprobării anexelor la bugetele ordonatorilor principali de credite bugetare, in speța, Ministerul Public. În art.4 din același act normativ se mai arata ca Ministerul Economiei și Finanțelor, in exercitarea atribuțiilor sale, colaborează cu celelalte ministere si organe de specialitate din subordinea Guvernului, cu autoritățile publice si celelalte organisme in vederea realizării obiectivelor strategice bugetare.
S-a dispus ca, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților, reținându-se atribuția acestuia de coordonare a acțiunilor care sânt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume, pregătirea proiectelor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, stabilite prin Legea 500/2002.
Cum pârâții se află în culpă procesuală, în temeiul art.274 și următoarele cod procedură civilă, aceștia au fost obligați la plata cheltuielilor de judecata suportate de reclamanți cu prilejul soluționării cererii de chemare în judecată, reprezentând onorariu expert.
Împotriva hotărârii, în termenul legal, au declarat recurs motivat Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Prin recursul formulat, întemeindu-se pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9 și art.3041pr.civ. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care a criticat, hotărârea ca netemeinică și nelegală, în principal, sub următoarele aspecte:
n ceea ce privește dispoziția instanței de fond privind admiterea raportului de expertiză efectuat în cauză și obligarea Ministerului Public în temeiul acestuia la plata drepturilor salariale solicitate, apreciem că aceasta a depășit atribuțiile puterii judecătorești urmând ca instanța de control judiciar să constate că raportul de expertiză nu este opozabil Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece nu a fost comunicat recurentului, fiind astfel încălcate dispozițiile art.208 pr.civ. și, pe cale de consecință, se solicită anularea acestuia pentru nerespectarea formelor de procedură cerute de lege.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art.208 alin.1 pr.civ. "dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin carte poștală recomandată, cu dovada de primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului".
Or, în cauză raportul de expertiză contabilă a fost realizat cu verificarea statelor de plată și a cărților de muncă ale reclamanților.
În speță, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost citat pe fondul cauzei în ceea ce privește întocmirea raportului de expertiză, neputând lua cunoștință de conținutul acestuia, iar instanța de fond nu a dispus comunicarea acestuia și pârâtului Ministerul Public.
Pe cale de consecință, raportul de expertiză contabilă nu poate fi opozabil Ministerului Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, acest pârât nefiind convocat la realizarea lui conform normelor de procedură civilă.
II. În conformitate cu prevederile art.137 pr.civ. s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada septembrie 2002 - martie 2003, motivat de faptul că instanța de fond nu a cercetat intervenția prescripției în perioada menționată.
Având în vedere caracterul absolut și de ordine publică al acestei excepții, rezultă că ea poate fi invocată de către toate părțile aflate în proces și, așa cum reiese din dispozițiile art.18 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, de către instanță, din oficiu, la orice termen al procesului sau chiar în căile de atac, respectiv în apel sau în recurs. În situația în care, din anumite motive, nici una din părți nu o invocă, instanța de judecată va trebui ca din oficiu să o pună în discuția contradictorie a părților.
Nu trebuie confundată situația neinvocării excepției cu aceea a renunțării la beneficiul prescripției, practic putându-se întâmpla ca partea să nu o invoce, deoarece legea precizează obligația organului de jurisdicție de a constata o asemenea neregularitate din oficiu.
Dreptul la acțiune cu privire la drepturi salariale precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor, conform art. 166 alin.1, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
În speță, fiind vorba de prestații succesive ale debitorilor pârâți constând în plata lunară a sporurilor pretinse de reclamanți, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, conform art.12 din Decretul nr.167/1958. Așa fiind, termenul de prescripție de trei ani aferent ultimei luni de plată indicate de reclamanți (martie 2003) se împlinește în luna martie 2006.
Termenul de trei ani în care reclamanții puteau solicita realizarea dreptului lor pentru sporul de 30-40% cuvenit lunilor anterioare lui martie 2003 este de asemenea împlinit.
În consecință, excepția invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este întemeiată, având în vedere dispozițiile cuprinse în art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 - privitor la prescripția extinctivă, coroborate cu dispozițiile art.3 alin.1 din același act normativ, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinse prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termen de 3 ani.
III. instanța de fond a dispus nelegal actualizarea plății despăgubirilor actualizate cu rata inflației și a cheltuielilor de judecată în condițiile în care recurentul ca instituție bugetară nu poată să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Recurentul, în calitate de instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală, în acest sens fiind și dispozițiile art.14 alin.2, art.29 alin.3 și art.47 din Legea nr.500/2002, reieșind că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, astfel încât obligarea recurentului la plata sumelor stabilite de instanță ar reprezenta obligarea sa la executarea unei obligații imposibile.
Mai mult, aplicarea indicelui de inflație sumelor acordate apare ca un mijloc de constrângere, or, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, respectiv dispozițiile privind obligarea sa la plata sumelor actualizate și la cheltuieli de judecată fiind lipsită de cauza juridică.
Prin recursul formulat, Ministerul Economiei și Finanțelor întemeindu-se pe dispozițiile art.304 pct.7 și 9 și art.3041pr.civ. a excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului în raport de cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție susținând că instanța fondului nu a avut în vedere faptul că între reclamanți și pârâtul chemat în garanție nu există raporturi de serviciu, neavându-se în vedere dispozițiile art.6 ale Legii nr.500/2002, ale art.5 lit.f ale HG nr.386/2007 potrivit cărora responsabilitatea Ministerului Finanțelor Publice privește doar faza de proiect bugetar.
Recurentul a arătat că nu s-a avut în vedere inexistența oricărui raport juridic cu reclamanții sau cu pârâtul care să justifice chemarea în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție având calitatea de ordonator de credite pentru reclamanți.
Prin bugetul anual probat fiecărui ordonator de credite sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege, dispoziția instanței având ca efect obligarea angajatorului de a plăti drepturile solicitate și de a vira contribuțiile obligatorii către bugetul de stat.
A mai susținut recurentul că instanța fondului a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr.500/2002 și fără a avea în vedere faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor nu este angajator și nici ordonator principal de credite pentru reclamanți, pârâtul - Ministerul Public având această calitate, instituția recurentă răspunzând doar de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite respectând procedura reglementată de Legea nr.500/2002.
Pe de altă parte, Ministerul Economiei și Finanțelor nu răspunde pentru neacordarea de către ordonatorii principali de credite, care elaborează propriile lor bugete, a drepturilor salariale cuvenite celor ce lucrează in instituțiile publice finanțate de la bugetul de stat, din acest punct de vedere, o eventuală culpă putând fi atribuită pârâtului.
Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea bugetului de stat în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, aprobarea bugetului de stat făcându-se de către Parlamentul României fiind deci un atribut exclusiv al legiuitorului, astfel că față de procedura bugetară recurentul nu poate decât să se conformeze legilor bugetului, a finanțelor publice și a tuturor actelor normative incidente.
Recurentul a arătat că dispozițiile art.60 pr.civ. nu este aplicabil în cauză, deoarece acesta prevede obligația chematului în garanție de a garanta pretențiile deduse judecății sau a despăgubi pe reclamant, Ministerul Finanțelor Publice neavând o asemenea obligație legală sau contractuală față de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.7 pr.civ. recurentul a mai susținut că hotărârea recurată cuprinde enumerarea unor dispoziții ale HG nr.386/2007 și ale Legii nr.500/2002, acestea nefiind analizate de instanță care nu a ajuns la concluzia inexistenței unui temei de drept pentru admiterea cererii de chemare în garanție.
Recurentul a mai arătat că instanța fondului deși reține aplicabilitatea art.3 alin.1 lit.A pct.13 al HG nr.386/2007, nu a avut în vedere că acesta stabilește atribuția de aprobare prin delegare de competență a modificărilor în fișele de investiții, anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite bugetare nefiind vorba, prin urmare, de aprobarea anexelor la bugetele ordonatorilor principali de credite ci, de aprobarea modificărilor din fișele de investiții anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite bugetare.
Recurentul consideră că lipsește convingerea instanței pentru admiterea cererii de chemare în garanție, aceasta limitându-se la redarea conținutului unu text de lege pe care l-a modificat fără suport legal, fără a analiza textul menționat și fără a se raporta la acesta.
A mai arătat recurentul că potrivit HG nr.386/2007 printre atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice nu se numără și aceea de a aloca fonduri din bugetul de stat, această instituție pe lângă atribuții de întocmire a proiectelor de legi pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite sens în care sunt și dispozițiile art.3 alin.1 lit.A pct.13.
Intimații au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Nu s-au administrat probe noi în faza recursului.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și din oficiu, potrivit dispozițiilor art.3041pr.civ. Curtea apreciază ca nefondate recursurile formulate pentru considerentele ce vor fi expuse în cuprinsul prezentei decizii:
Astfel, în examinarea recursului formulat de recurentul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, referitor la
inopozabilitatea raportului de expertiză contabilă efectuat pentru determinarea drepturilor bănești ce au făcut obiectul cererii introductive de instanță, Curtea apreciază ca nefondată această critică.
Potrivit dispozițiilor art.208 alin.1 pr.civ. "dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin carte poștală recomandată, cu dovada de primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului"; încălcarea acestor dispoziții legale ce ocrotesc interesele unor părți ale procesului civil sunt sancționate de nulitatea relativă cum a consacrat de altfel și literatura de specialitate, această excepție putând fi invocată în conformitate cu dispozițiile art.108 alin.3 pr.civ. la termenul următor ivirii acestei neregularități procedurale.
În cauză, raportul de expertiză contabilă a fost depus prin serviciul registratură la termenul din data de 14.01.2008, fiind completat ulterior la 18.01.2008, însă, recurentul deși legal citat pentru termenul de judecată din data de 10.03.2008, potrivit dovezii de citare aflată la fila 140 din dosarul primei instanțe, termen ce a urmat deci depunerii sus-menționatului raport, nu s-a prezentat pentru a invoca nulitatea acestui act procedural ca urmare a neconvocării sale de către expert la efectuarea expertizei.
În aceste condiții, recurentul este decăzut din dreptul de a mai invoca nulitatea relativă a acestui act de procedură, dispozițiile art.208 pr.civ. fiind sancționate de dispozițiile referitoare la nulitate, iar nu de inopozabilitatea actului de procedură pretins nelegal.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune aferent perioadei septembrie 2002 - martir 2003, aceasta este neîntemeiată, deoarece chiar dacă dispozițiile art.18 ale Decretului nr.167/1958 instituie obligația procesuală a instanței de judecată de a cerceta, din oficiu, această excepție de procedură peremtorie, totuși în situația în care constată că dreptul la acțiune dedus judecății nu este prescris nu are obligația de aoi nvoca din oficiu și de a pune în discuția părților pentru ca ulterior să se pronunțe în sensul respingerii ei, această atitudine procesuală neavând semnificația renunțării la invocarea acestei excepții absolute.
Or, în cauză, dreptul la acțiune al reclamanților referitor la drepturile pretinse deduse judecății nu este prescris câtă vreme acesta a luat naștere la data pronunțării Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr.185/22.07.2005, prin care s-a constatat discriminarea operată de legiuitor în cadrul categoriei profesionale a judecătorilor în sensul acordării unor sporuri salariale doar celor ce soluționau cauze de corupție, nefiind împlinit termenul prevăzut de dispozițiile art.166 alin.1 din Codul muncii, la data formulării acțiunii, respectiv la 19.06.2007, contrar susținerilor recurentului ce apar ca nefondate.
Nefondată este și critica formulată prin cel de-la treilea motiv de recurs, Curtea constatând că în mod corect a procedat prima instanță, acordând actualizarea sumelor pretinse cu rata inflației și obligând pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată, în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului suferit, în speță prin devalorizarea monetară, între momentul la care drepturile salariale erau datorate, la zi și făcând aplicarea dispozițiilor art.274 pr.civ. susținerile recurentului cu privire la modalitatea de angajare a cheltuielilor de la bugetul de stat fiind neîntemeiate, câtă vreme aceste sume au, din punct de vedere al obligației sancționate, același regim cu al drepturilor față de care s-au calculat, iar baza legală pentru efectuarea lor este dată de chiar hotărârea judecătorească constituită în titlu.
Cât privește recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, în condițiile prerogativelor ce revin acestuia, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 cu privire la elaborarea proiectului bugetului de stat, a bugetelor anuale și proiectelor de rectificare a bugetului de stat, în mod corect a sancționat prima instanță, în condițiile art.60-63 pr.civ. obligația acestuia de a vira pârâților fondurile necesare plății sumelor cuprinse în titlurile executorii, în caz contrar, Ministerul Public fiind în imposibilitatea de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate, din această perspectivă, fiind irelevantă inexistența raporturilor juridice de muncă cu reclamanții - intimați.
Neîntemeiată este și excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului pârât Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care prin cererea de chemare în garanție recurentul-pârât a solicitat obligarea acestei instituții la alocarea fondurilor necesare în vederea achitării drepturilor bănești pretinse de intimații-reclamanți; prin urmare există identitate între chematul în garanție și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății prin care se solicită, în cauză, de către angajatorul intimaților alocarea fondurilor bănești.
Contrar susținerilor recurentului ce apar ca nefondate, prima instanță a făcut corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art.3 lit.A, pct.6 și 13 și art.2 alin.2 ale HG nr.386/2007 coroborate cu dispozițiile Legii nr.500/2002 întemeindu-se tocmai pe aceste dispoziții și dispunând obligarea Ministerului Finanțelor Publice la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor bănești, iar nu preluând aceste dispoziții redate greșit în cuprinsul motivării, după cum se afirmă prin cel de-al doilea motiv de recurs; față de aceste considerente nu se poate reține împrejurarea că prima instanță ar fi interpretat eronat din punct de vedere gramatical dispozițiile art.3 alin.1 lit.A pct.16 din HG nr.386/2007.
În ceea ce privește critica referitoare la împrejurarea că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, corespunzător disp.art.261 alin.1 pct.5 pr.civ. Curtea, o apreciază ca nefondată, reținând în ceea ce privește temeiul de drept material al obligației statornicite de către prima instanță în sarcina recurentei, că aceasta și-a motivat în mod amplu dispoziția obligării recurentei de a vira angajatorului fondurile necesare achitării către intimații-reclamanți a drepturilor ce fac obiectul prezentului litigiu, reținând în acest sens că dispozițiile HG nr.386/2007, interpretate sistematic și logic instituie pentru Ministerul Economiei și Finanțelor, atribuția de coordonare a acțiunilor care sunt responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar, respectiv pregătirea proiectelor bugetelor anuale și legilor anuale de rectificarea bugetelor, precum și legilor pentru aprobarea contului general anual de execuție.
Curtea mai reține că, în mod corect a apreciat instanța fondului că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă vis-a-vis de cererea de chemare în garanție formulată de recurentul pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport de dispozițiile art.60 alin.1 pr.civ. interpretate gramatical și logic, dispoziții ce prevăd, nu după cum susține recurentul interpretând restrictiv textul de lege, că partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție ci și când aceasta poate formula o cerere în despăgubire, precum și în considerarea raporturilor fiscale existente între recurentul pârât și recurentul chemat în garanție, celui de-al doilea revenindu-i obligația finanțării instituțiilor publice din sistemul autorității judecătorești potrivit Legii nr.304/2004.
Mai mult, Curtea apreciază că admițând cererea de chemare în garanție, instanța fondului a făcut, în mod corect, aplicarea dispozițiilor Legii nr.500/2002 și HG nr.386/2007, interpretate sistematic și logic tocmai în considerarea raporturilor juridice ale angajatorului ca instituie publică, finanțată de la bugetul de stat, cu Ministerul Economiei și Finanțelor aceasta neconstituind o adăugare la textul de lege după cum eronat susține recurentul chemat în garanție.
În consecință, potrivit celor expuse, Curtea constată că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, iar recursurile, nefondate, urmând a fi respinse ca atare, în aplicarea art.312 alin.1 pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr.2241 din 17.03.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.22892/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimații, G, - I, Consiliul Superior Al Magistraturii, Ministerul Justiției și Libertăților, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 28.08.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
14.09.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Comșa Carmen Georgiana
