Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 5729/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 4251/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 5729R
Ședința publică de la 19 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Dragoș Alin Călin A -
JUDECĂTOR 2: Nadia Raluca Ilie
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol judecarea recursurilor formulate de recurenții: DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.2811/02.04.2009, pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul având ca obiect drepturi bănești - spor de 50%.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, prin cererea de recurs formulată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
Curtea, având în vedere faptul că prin cererea de recurs formulată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2811/02.04.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție.
A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința pretențiilor aferente perioadei 2004-20 noiembrie 2005 și, în consecință, a respins capătul de cerere.
A obligat pârâții la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând sporul de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada 21.11.2005-02.04.2009 și în continuare, pe durata existenței raporturilor de muncă, precum și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare acestor drepturi în carnetul de muncă al reclamantului.
A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.
A obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce pârâților fondurile necesare achitării drepturilor bănești către reclamant.
În considerente a reținut că, potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate" beneficiau de "un spor de 50% din salariul de baza brut lunar".
Acest text de lege a fost însă abrogat prin art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.
ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție s-a pronunțat cu privire la existența dreptului categoriilor de salariați din care face parte și reclamantul la plata sporului de suprasolicitare neuropsihică, prin Decizia nr. 21 din 10.03.2008, dată în recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, stabilind că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a G nr. 83/2000, aprobata prin Legea nr. 334/2001."
OG nr.83/2000 a fost emisă, așa acum rezultă din preambul, în baza art.1 lit. q) pct.1 din Legea nr. 125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
La rândul ei, Legea nr. 24/2000, în vigoare la data emiterii OG 83/2000, definește completarea, modificarea sau abrogarea unui act normativ, prin art. 57, 58 și 62, reieșind că acestea sunt instituții juridice diferite, cu efecte distincte.
Prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr.50/1996, nici total, nici parțial. Prin emiterea OG 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se dispozițiile art. 108 alin.3 cu referire la art. 73 alin.1 din Constituția României. Abrogarea art. 47 din Legea 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.
Art. 1 pct. 42 și art. 9 alin. 2 paragraful 1 din OG nr. 83/2000, adoptate cu încălcarea limitelor legilor speciale, sunt neconstituționale, conform art. 147 alin.1 din Constituție și își încetează efectele.
normelor de abrogare conținute în art. 1 pct. 42 și în art. IX alin. 2 din OG 83/2000 conduce la concluzia că dispozițiile art. 47 din Legea 50/1996 sunt rămase în vigoare. Dispozițiile art. 47 care reglementau aplicarea sporului de 50% au supraviețuit dispozițiilor de abrogare, producându-și efectele în continuare."
Decizia sus-menționată este obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 329 alin 3 din Codul d e procedura civilă, astfel încât soluția de admitere se justifică prin prisma acesteia.
Cu privire la efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă al reclamantului s-au reținut dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 92/16.04.1976 privind carnetul de muncă, conform cărora acest document este un act oficial prin care se dovedește, printre altele, și retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs Direcția Națională Anticorupție, Ministerul Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului Direcția Națională Anticorupție a arătat că, în principal, consideră că sentința pronunțată netemeinică și nelegală în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata sporului de suprasolicitare neuropsihică de 50% pentru perioada 31.03.2006 precum și în continuare, având în vedere faptul că reclamantul a fost angajatul acestei instituții doar până la data de 31.03.2006, raporturile de muncă încetând prin demisia grefierului-arhivar.
De altfel, aceste circumstanțe reies cu claritate din copia de pe carnetul de muncă depusă la dosar de reclamant din petitul acțiunii în care acesta precizează că a îndeplinit funcția de grefier-arhivar în perioada 01.07.2004-31.03.2006.
Recurenta solicită admiterea recursului, iar pe fond admiterea în parte a cererii reclamantului, în sensul obligării pârâtei la plata sporului de suprasolicitare neuropsihică de 50% doar pentru perioada 21.11.2005-31.03.2006.
Prin recursul formulat, recurentul Ministerul Finanțelor Publice arată că, în conformitate cu art.304 pct.4, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Recurentul consideră că pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția noastră în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.
Potrivit art.6 din Legea nr.500/2002, în conformitate cu care "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor anuale cu excepția termenelor din calendarul bugetar.
Responsabilitatea instituției recurente se limitează la faza de proiect bugetar, Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv, și în principal, ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, ar reprezenta o implicare în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României "Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.
Recurentul consideră că instanța a depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative(Parlamentul României).
Potrivit art.304 pct.9 Cod procedura civilă, hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Recurentul înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale a Ministerului Finanțelor Publice în calitate de chemat în garanție.
În conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție are calitatea de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar și care la lit. d ) - e) stipulează faptul că, "proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite".
Prin urmare, este lipsit de relevanță că Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.
Recurentul consideră că pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția noastră în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.
În ceea ce privește cadrul procesual, se poate constata că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul.
Recurentul solicită instanței să observe că între reclamant și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a recurentului.
Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte și instituțiile în care își desfășoară activitatea pe de altă parte.
Pretențiile reclamantului solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de către angajator.
Prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite( principal, secundar și terțiar), sunt prevăzute drepturile de personal corespunzător numărului maxim de posturi aprobat prin lege.
Însă, în condițiile în care instanța a dispus obligarea la plata drepturilor de personal către reclamant, pârâtul care urmează să facă plata trebuie să rețină și să vireze contribuțiile obligatorii către bugetul de stat.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită forma și conținut, decizie luata de puterea judecătorească, ar reprezenta o imixtiune în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României "Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale."
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul înțelege să invoce și dispozițiile Ordonanței nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din nr.OG 22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Potrivit art. 2 din nr.OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine, a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Prin urmare, obligațiile de plată ale Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia, fără nicio legătură cu competențele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.
Totodată, prin art. 25 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume, pe tot parcursul anului.
Ordonatorii de credite din sistemul de justiție, potrivit dispozițiilor invocate mai sus, sunt cei care poartă răspunderea privind modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești, potrivit destinațiilor aprobate și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.500/2002.
Astfel, ordonatorii principali de credite au toate posibilitățile legale să obțină fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatorilor secundari și terțiari respectiv angajatorilor instituții publice, sumele necesare.
Fața de considerentele de mai sus, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile criticate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice și drept consecință, respingerea cererii de chemare în garanție ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă iar, în cazul în care instanța va respinge excepția, recurentul solicită respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiate.
Prin recursul formulat, MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în temeiul art. 3041. pr. civ și al practicii judiciare și interpretărilor jurisprudențiale în materie, solicită instanței de control judiciar să analizeze cauza sub toate aspectele, inclusiv prin prisma reaprecierii și interpretării probelor administrate și stării de fapt incidente.
Recurentul a apreciat că hotărârea atacată conține motive contradictorii în sensul art. 304 pct. 7, deoarece pretențiile deduse judecății i-au fost acordate reclamantului "pentru perioada 21.11.2005 - 2.04.2009 si în continuare, pe durata existenței raporturilor de muncă" (conform dispozitivului), deși acesta a avut raporturi de serviciu cu angajatorul doar până la data de 31.03.2006, când a fost eliberat din funcție prin demisie, după cum reiese din înregistrările din carnetul de muncă și din adresa nr. 4631/2008 a Direcției Naționale Anticorupție.
Față de cele expuse, recurentul instanței de recurs să constate că pentru perioada 31.03.2006 la zi și în continuare reclamantul nu s-a aflat în raporturi de serviciu cu angajatorul, motiv pentru care solicită respingerea pretențiilor aferente acestei perioade, ca nefondate.
Recurentul a apreciat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive reprezentate de Guvern.
De altfel, chiar actele adoptate de puterea executivă - ordinele, ordonanțele și hotărârile de guvern - trebuie să fie în cele din urmă validate printr-o lege de către Parlament.
Acordarea acestor drepturi salariale reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.
Procedând astfel, instanța de fond a cenzurat soluția aleasă de legiuitor și a acordat drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați decât reclamantul, creându-se astfel pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele celor instituite prin acte normative.
În consecință, capătul de cerere privind plata și pe viitor a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul de bază, după data de 31.03.2006, este nefondat datorită inexistenței raporturilor de muncă.
Recurentul a apreciat că efectele aplicării dispozițiilor art. 329 din Codul d e procedură civilă încetează după data de 3 februarie 2007.
Așadar, pentru perioadele de timp ulterioare acestei date, solicită respingerea acțiunii intimatului-reclamant, ca nefondată.
Reclamantul a solicitat acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată și modificată, invocând în susținerea acțiunii Decizia nr. 21/10 martie 2008 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - Secțiile Unite în dosarul cu numărul 5/2008 și că respectivul articol nu a fost abrogat la data de 1 octombrie 2000, când a fost emisă Ordonanța de Guvern nr. 83/2000 - pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, care a abrogat în mod expres acest articol.
Într-adevăr, Decizia nr. 21/10 martie 2008 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - Secțiile Unite în dosarul cu numărul 5/2008, a statuat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
Astfel, conform deciziei menționate, art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, nu a fost abrogat prin art. 1 pct. 42 din Ordonanța de Guvern nr. 83/2000, art. 47, fiind aplicabil și după data de 1 octombrie 2000, data intrării în vigoare a nr.OG 83/2000.
Raportat la cele enunțate, raționamentul reclamantului este corect, dar numai pentru perioada 1 octombrie 2000 - 3 februarie 2007, această dată fiind momentul intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, act normativ care prin art. 30 abrogă în mod explicit întreaga Lege nr. 50/1996, deci și art. 47.
În condițiile în care Legea nr. 50/1996 a fost abrogată prin Ordonanța Guvernului nr. 8/2007, aprobată prin Legea nr. 247/2007, toate dispozițiile acestui act normativ și-au încetat aplicabilitatea, fiind înlocuite de prevederile cuprinse în actul normativ de abrogare. Nu se poate susține că art. 47 este singurul care își mai găsește aplicarea, în condițiile în care chiar legea din care face parte a fost abrogată în totalitate.
De altfel, art. 30 alin. 1 lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 prevede că "la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se abrogă Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare".
Deci, nu se face referire la o eventuală neabrogare sau aplicare în continuare doar a articolului 47.
Totodată, și din Decizia nr. 21/ 10 martie 2008 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție se poate desprinde aceeași concluzie, aceasta deoarece instanța tratează doar problema eventualei abrogări a art. 47 de către Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, fără a se face referiri la prevederile nr.OG 8/2007.
Instanța supremă statuează că judecătorii, procurorii și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, dar nu precizează întinderea în timp a acestei aplicări.
Recurentul consideră că ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, soluționând recursul în interesul legii, a avut în vedere dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 8/2007 și faptul că Legea nr. 50/1996 a fost abrogată prin această ordonanță.
În concluzie, Decizia nr. 21/ 10 martie 2008 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - Secțiile Unite în dosarul nr. 5/2008 trebuie interpretată în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000, dar numai până la abrogarea Legii nr. 50/1996 prin Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 247 din 12 iulie 2007.
Recurentul a apreciat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea bugetului de stat nr. 18 din 27 februarie 2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioara a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Imposibilitatea aplicării indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Întrucât MINISTERUL PUBLIC este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, apreciem că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
MINISTERUL PUBLIC nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Deci, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Mai mult, recurentul a apreciat că actualizarea conform indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.
Prin urmare, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamant, eventuala obligare a acestora la plata sumelor actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
În consecință, față de dispoziția instanței privind plata către reclamant a drepturilor pretinse, actualizate cu indicele de inflație, recurentul a apreciat că această obligație nu este întemeiată și nu se justifică.
Față de cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetul de muncă, recurentul solicită respingerea acesteia ca nefondată, deoarece în raport de inexistența raporturilor de muncă și în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă " Actele pe baza cărora se fac înscrieri în carnet, privind activitatea desfășurată, vor cuprinde: denumirea unității și perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere și de încetare a raportului de muncă, precum și precizarea modului de încadrare - pe durata nedeterminată sau determinată, prin transfer în interesul serviciului sau la cerere -, în toate cazurile cu menționarea temeiurilor legale pe baza cărora a avut loc încadrarea, modificarea sau încetarea contractului de munca; de asemenea, în acte se vor menționa și funcția, meseria sau specialitatea exercitată, retribuția tarifară de încadrare, precum si alte drepturi ce se includ în aceasta si, după caz, locurile de munca cu condiții deosebite care dau dreptul la încadrarea în grupele 1 și 2 de muncă la pensie".
Astfel, din dispozițiile legale anterior menționate reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
Cercetând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate, Curtea constată următoarele:
Referitor la recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, Curtea îl constată nefondat, reținând îndeplinite cerințele art. 60-63. pr. civ. și calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor, având în vedere că, potrivit art. 131 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, bugetul parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii este gestionat de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, activitatea acestora fiind însă finanțată de la bugetul de stat.
Or, titularul bugetului de stat este reprezentat în raporturile referitoare la administrarea resurselor financiare, de Ministerul Economiei și Finanțelor, reținându-se în acest sens și prerogativele ce revin acestuia prin Legea nr. 500/2002 și nr.HG 386/2007 referitoare la elaborarea proiectului bugetului de stat, a bugetului anual și proiectului de rectificare a bugetului de stat, sens în careopereazărectificarea corespunzătoare, privitoare de asemenea, la administrarea resurselor statului și aprobarea modificărilor în fișele de investiții, anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite.
În consecință, reținând și că ordonatorul principal de credite nu dispune de alte resurse în afara celor alocate de la bugetul de stat administrat de Ministerul Economiei și Finanțelor, este întemeiată cererea de chemare în garanție a acestuia și obligarea la alocarea fondurilor necesare plății.
Cât privește recursurile declarate de Direcția Națională Anticorupție și MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Curtea reține că prin decizia nr. 2/10.03.2008, pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - Secțiile Unite în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, decizie obligatorie potrivit dispozițiilor exprese ale art.329 alin.3 Cod procedură civilă, s-a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
În considerente a reținut că prin Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să completeze și să modifice, iar nu să abroge Legea nr.50/1996, nici total, nici parțial, după cum nu a fost abilitat nici să modifice sau să completeze Legea nr.56/1996 care reglementa salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Curții Supreme de Justiție, magistraților-asistenți și celorlalte categorii de personal.
Cu toate acestea, prin art. IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG83/2000 s-au abrogat dispozițiile art.231din Legea nr.56/1996, fiind depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României și fiind astfel încălcate dispozițiile art.108 alin.3 cu referire la art.73 alin.1 din Constituția României.
În același sens, s-a reținut că art.81 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.142/1997, prevedea că magistrații beneficiază și de sporuri pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. I pct.42 nr.83/2000, lege ordinară prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, contravine art.81 din Legea nr.92/1992, lege organică.
Nu se poate opune nici faptul că neconstituționalitatea abrogării dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 prin nr.OG83/2000, norme abrogate în prezent, poate fi invocată numai pe calea excepției de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor judecătorești, întrucât Curtea Constituțională are în competență numai legile și ordonanțeleîn vigoare, iar verificarea constituționalității normelor abrogate revine, prin interpretarea "per a contrario" a art.147 alin.1 cu referire la art.126 alin.1 din Constituție, instanțelor judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.
De aceea, inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art.I pct.42 și în art. IX alin.2 din nr.OG83/2000 impune că instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996, care nici în prezent nu și-au încetat aplicabilitatea, efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidând incontestabil în faptul că dreptul consacrat legislativ de art.47 din Legea nr.50/1996 se cuvine și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza textului de lege.
De altfel, astfel cum rezultă și din motivarea recursului în interesul legii, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, unui număr însemnat de persoane-magistrați și personal auxiliar de specialitate, le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că neacordarea acestui spor ar duce în mod inevitabil la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar care beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept, or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii profesionale, sau a celor asimilate sub aspectul drepturilor și îndatoririlor, în condițiile în care nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul art.16 alin.1 din Constituție, nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și Protocolului nr.12 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale.
În consecință, potrivit considerentelor anterioare, Curtea de Apel constată că față de interpretarea obligatorie conținută într-o decizie pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, problema sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru categoria de personal din care fac parte reclamanții, nu mai poate fi pusă în discuție, ea fiind tranșată cu efecte obligatorii pentru instanțe, în sensul existenței sporului pretins.
Dată până la care acesta poate fi acordat este însă 31.03.2006, la care raporturile de muncă ale reclamantului au încetat prin demisie, conform mențiunii exprese din carnetul de muncă, rezultând inexistența pentru perioada ulterioară datei de 01.04.2006, a temeiului sporului pretins.
În consecință în aplicarea art. 312 alin. 3 rap. la art. 304 pct. 9 și 3041. pr. civ. recursurile vor fi admise și modificată în parte sentința atacată, în sensul înlăturării obligației de plată statuate în sarcina pârâților după data de 01.04.2006.
Cât privește motivul de recurs referitor la actualizarea sumelor acordate, Curtea constată că în mod corect prima instanță a dispus actualizarea sumelor de restituit pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a banilor și devalorizarea monedei naționale, în perioada cuprinsă între data la care aceste sume erau datorate și data plății efective, în aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 1082 și 1084 Cod civil.
Din această perspectivă, sunt nepertinente susținerile recurentului privind imposibilitatea angajării altor cheltuieli în afara creditelor bugetare anuale aprobate, pe de o parte pentru că aceleași argumente ar putea fi aduse și cât privește debitul principal, pe de altă parte pentru că acestea nu pun o problemă de fond al dreptului ce se recunoaște prin hotărârea judecătorească, ci o problemă de executare de care debitorul angajator urmează să răspundă în baza dispozițiilor speciale care-i reglementează atribuțiile în calitate de ordonator principal de credite și în subsidiar, potrivit dispozițiilor pr. civ, referitoare la executarea silită.
De altfel, în baza art. 132 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, în cazul admiterii acțiunii, în calitate de ordonator principal de credite, va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2007, care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești acordate.
În consecință, sumele reprezentând actualizarea au, din punct de vedere al obligației sancționate, același regim cu al drepturilor față de care s-au calculat, iar baza legală pentru efectuarea lor este dată de chiar hotărârea judecătorească constituită în titlu.
Neîntemeiat este și motivul referitor la înscrierea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, față de natura salarială a sporului acordat, pentru care se reține și vizează contribuțiile către fondurile de asigurări sociale de stat, dispozițiile art. 1 și 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976 fiind pe deplin aplicabile și necontrazise de dispozițiile primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.2811/02.04.2009, pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul .
Admite recursurile declarate de recurenții: DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.2811/02.04.2009, pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul .
Modifică în parte sentința atacată în sensul că înlătură obligația de plată a sporului de 50% ulterior datei de 01.04.2006.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 19.10 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 EX./10.11.2009
Jud. fond:
P
Președinte:Dragoș Alin CălinJudecători:Dragoș Alin Călin, Nadia Raluca Ilie
