Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 6368/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 4658/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 6368
Ședința publică de la 09 noiembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Adela Cosmina Bodea
JUDECĂTOR 2: Florentina Dragomir
JUDECĂTOR 3: Nadia
GREFIER
Pe rol se află judecarea recursurilor formulate de recurenta reclamantă și recurenta pârâtă împotriva sentinței civile nr.4181 din 18.05.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr-, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurenta reclamantă prin avocat, ce depune împuternicire avocațială nr.172/05.11.2009, și recurenta pârâtă prin consilier juridic, ce depune delegație la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin serviciul registratură recurenta a depus la dosar întâmpinare la data de 8.09.2009, în dublu exemplar.
Curtea comunică un exemplar al întâmpinării recurentei reclamante prin avocat.
Recurenta reclamantă, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv un înscris referitor la repartizarea profitului societății pârâte pe care îl depune la dosar.
Recurenta pârâtă nu se opune.
Curtea, deliberând, încuviințează pentru recurenta reclamantă proba cu înscrisul solicit și nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, declară cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra recursurilor.
Recurenta reclamantă, prin avocat, solicită admiterea recursului său, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, cu consecința obligării pârâtei - - la plata drepturilor bănești compensatorii, conform dispozițiilor art.64 pct.1 din contractul colectiv de muncă, având în vedere profitul societății. Consideră că plata drepturilor bănești nu este la latitudinea angajatorului, după cum rezultă din dispozițiile art.1010 coroborate cu prevederile art.978 din Codul civil. În plus, din analiza sintagma "se poate da" se desprinde concluzia că decizia de acordare a sumelor cu titlu de compensații bănești este lăsată la latitudinea societății angajatoare, după o analiză prealabilă a situației financiare care în prezent este prosperă. Susține că cele 11 salarii compensatorii pot fi acordate salariatului.
Cât privește al doilea motiv de recurs, privind restituirea contribuțiilor reținute din salariul compensatoriu plătit, consideră că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu. În contractul colectiv de muncă se stipulează că se vor plăti salarii brute, iar sarcina plății contribuțiilor la asigurările sociale revine angajatorului. De asemenea, solicită acordarea daunelor morale, apreciind că s-a făcut dovada acestui prejudiciu. Cu cheltuieli de judecată. În ceea ce privește recursul formulat de solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Recurenta pârâtă, prin avocat, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat. Cât privește recursul formulat de, solicită respingerea acestuia ca nefondat deoarece în cauza de față situația financiară nu a permis plata drepturilor compensatorii, nefiind îndeplinite dispozițiile art.78 din contractul colectiv de muncă.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24.02.2009 pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr.7232/3/LM/2009, reclamanta a chemat în judecată pârâta - -, solicitând obligarea pârâtei la plata a 11 salarii compensatorii, în cuantum de 19.360 lei, conform art. 64 din contractul colectiv de muncă la nivelul unității; obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat; obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 10.000 lei precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr.4181 din 18.05.2009 pronunțată de Tribunalul Bucureștia fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta, a fost obligată pârâta - - la plata către reclamantă a sumelor reținute din salariul compensatoriu acordat acesteia cu titlu de impozit pe venit, de contribuții la bugetul asigurărilor sociale și de contribuții la bugetul asigurărilor de sănătate; au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte cereri; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că între părți au existat raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.100/22.01.2009, emisă de pârâtă în baza art.65 alin.1 din Codul muncii. Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.
Pretenția reclamantei de plată a compensației cuvenită ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeiată pe dispozițiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unității pârâte la data concedierii, a fost găsită neîntemeiată de tribunal.
Astfel, art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, valabil pentru anii 2007-2010 prevede obligația angajatorului de a acorda salariatului concediat din motive ce nu țin de persoana acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății pârâte la data concedierii reclamantei, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială B, sub nr.6278/27.12.2007, conține la art.64 alin.1 lit.a clauza potrivit căreia, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, în cazul concedierilor colective, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Din modul în care a fost redactat textul articolului 64 al contractului colectiv la nivel ce unitate rezultă că părțile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligații în sarcina angajatorului în situația concedierilor colective, termenul "poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensație la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare. Instanța a apreciat, față de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înțelesului său, respectiv a voinței interne a părților cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv. Dacă voința contractanților ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ar fi menționat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligații stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum obligația de a plăti" (art.65 alin.3) sau "salariații vor primi din partea angajatorului" (art.66).
Prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensațiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariaților părțile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, în funcție de situația financiară, iar nu o obligație a societății, care să dea dreptul salariaților să pretindă silit executarea obligației.
Este de necontestat că reclamanta se află într-o situație regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsită pe viitor de venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanța nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilități financiare astfel încât să plătească acele compensații, în condițiile în care nu există stabilite criterii în funcție de care să se determine situația financiară a societății care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților concediați fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilității societății de a plăti compensațiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaților supuși concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.
Pentru aceste considerente, în baza art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, care stabilește forța obligatorie față de părți a contractelor colective de muncă, instanța a constatat că în sarcina societății pârâte nu s-a stabilit obligația de plată a compensației egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecință reclamanta nu este titulara dreptului cu acest obiect, cererea fiind nefondată.
În ceea ce privește restituirea contribuțiilor reținute din compensația acordată reclamantei, cererea a fost considerată justificată. Din actele depuse la dosar a rezultat că din salariul compensatoriu achitat reclamantei pârâta a reținut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuții la bugetul asigurărilor sociale și de contribuții la bugetul asigurări de sănătate.
Potrivit art.55 alin.4 lit.j din Codul fiscal (Legea nr.571/2003), nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plățile compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Totodată, art.257 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății instituie obligația persoanei asigurate de a plăti o contribuție lunară pentru asigurările de sănătate, contribuție care se aplică numai asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. Față de aceste dispoziții legale, s-a constatat că suma încasată de reclamantă ca plată compensatorie nu este impozabilă și, prin urmare, nu este supusă nici calculului contribuției pentru asigurările de sănătate.
Contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj, la nivelul contribuției individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Rezultă de aici că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuția de asigurări sociale și nu se reține de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru șomaj.
În baza art.269 alin.1 din Codul muncii, pârâta a fost obligată să o despăgubească pe reclamantă pentru prejudiciul material suferit de fosta salariată ca urmare a reținerii sumelor cu titlu de contribuții față de stat din compensația acordată, prin plata către reclamantă a sumelor reținute. Întrucât nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor răspunderii civile, respectiv producerea unui prejudiciu moral prin acte sau fapte ale pârâtei, cererea reclamantei cu acest obiect a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta și pârâta - - la data de 29.06.2009, înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 13.07.2009 sub nr-.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. recurenta reclamantă a arătat că nstanța de fond greșit a apreciat că este neîntemeiată solicitarea cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, întrucât din interpretarea art.64 alin.1 lit.a din contractul colectiv de muncă rezultă că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situația concedierii colective, nu este o condiție pur protestativă, ci o condiționare a plății acestor compensații, în funcție de situația financiară, mai ales că în materia dreptului muncii orice dispoziție ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoare angajatului, nu a angajatorului.
Așadar, s-a susținut că în ipoteza în care situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta. Ori, din actele contabile depuse la dosar - extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că în anul 2008 pârâta a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro. Prin urmare, este întemeiată solicitarea de acordare a celor 11 salarii de bază brute, conform art.64 alin.1 lit.a din contractul colectiv de muncă este întemeiată, întrucât potrivit art.236 alin.4 Codul muncii "contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art.64 alin.1 lit. a din contractul colectiv de muncă.
S-a susținut că motivarea instanței nu reflectă probele administrate în cauză, ci aspectele prezentate de pârâtă prin întâmpinare potrivit cărora acordarea compensațiilor este condiționată de situația financiară a acesteia, de posibilitățile sale reale de plată, apreciindu-se greșit că extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro nu reflectă situația financiară.
Consideră recurenta reclamantă că în mod eronat s-a avut în vedere doar fluxul în numerar depus la dosar de către pârâtă, care nu reflectă în nici un caz situația financiară, întrucât acesta este parte integrantă a balanței lunare, care mai conține și ordinele de plată privind încasări și plăți, iar aceste balanțe lunare însumate reprezintă bilanțul contabil.
S-a învederat că instanța de fond face aprecieri fără a avea nici o probă în acest sens, respectiv că reorganizarea societății a fost impusă de rațiuni economice și tot din aceste considerente s-a acordat un singur salariu compensatoriu. Ori, motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăți de natură economică, ci pe considerente organizatorice, astfel cum rezultă din adresa nr.47509/17.12.2008 comunicată reprezentaților salariaților.
În privința restituirii contribuțiilor la asigurările sociale, s-a susținut că instanța în mod netemeinic și nelegal le-a admis doar în parte, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, în condițiile în care calitatea de salariat a recurentei reclamante a încetat, iar această despăgubire a fost acordată după încetarea contractului individual de muncă. S-a arătat că potrivit legii aceste contribuții se rețin din salariu sau venituri asimilate salariilor, iar pârâta nu putea să rețină contribuțiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.
S-a adăugat că instanța de fond greșit a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu, încă simplu fapt că recurenta a fost obligată să își solicite drepturile pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu, mai ales că din bilanțul contabil rezultă că administratorii și managerii în loc să plătească salariile compensatorii și-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în fața instanței se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ, arătând că nu au bani.
Recurenta pârâta - -, în motivarea recursului său întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.6 și 9 și art.3041pr.civ. a arătat că prin hotărârea pronunțată instanța a acordat mai mult decât s-a cerut deoarece reclamanta nu a solicitat și restituirea impozitului pe venit dedus din salariul compensatori acordat. În plus, hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 din Codul d e procedura civilă), întrucât s-a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003, considerându-se că sumele reprezentând salariile compensatorii nu intră în categoria drepturilor salariale care se supun impozitării.
Cu privire la contribuția de asigurări sociale, s-a arătat că în conformitate cu prevederile Ordinului nr.340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, care stipulează la litera A capitolul II punctul 18 că "baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asigurații care se regăsesc în situațiile de la art.5 alin.1 pct.I și II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale și veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situații, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deținut una din calitățile de la art.5 alin. 1 pct. I și II din lege."
S-a arătat că art.26 din Legea nr.19/2000, așa cum a fost modificată prin Legea nr.200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, printre care nu se includ compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaților.
S-a menționat că aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuției la asigurările sociale, iar în cauză pârâta în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția la fondul de asigurări sociale.
Cât privește contribuția de asigurări sociale de sănătate, arată recurenta pârâtă că este datorată, în temeiul art. 257 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, asupra veniturilor din salarii și asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Prin urmare, corect au fost calculate, reținute și virate aceste contribuții la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.
La data de 08.09.2009, - - a formulat întâmpinare față de recursul reclamantei solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea atacată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele invocate, după cum dispune art.3041Cod pr.civilă, Curtea constată următoarele:
Raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit. c din Codul muncii, prin concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective. La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007- 2010.
Curtea, în opinie majoritară, consideră greșită hotărârea recurată de respingere a plății compensației cuvenită în cazul concedierilor colective la nivelul a 12 salarii de bază brute. Astfel, au fost interpretate greșit dispozițiile art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății angajatoare, conform cărora în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Tribunalul a considerat că voința reală a părților nu a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ci doar o opțiune, determinată de situația financiară. Dar, finalitatea clauzei contractuale și scopul pentru care a fost negociată și acceptată în contractul colectiv de muncă au fost de a fi aplicată și nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părților, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.
Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensații ține de voința exclusivă a angajatorului, acordarea compensațiilor fiind condiționată în speță de situația financiară bună a societății, pentru că ar însemna că obligația angajatorului este afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art.1006 Cod civil.
Nu se poate reține apărarea societății pârâte că plata compensației în discuție depinde de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art.1010 cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiția potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Curtea consideră că angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, fiind bună situația financiară a societății.
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât și din răspunsul dat de patronat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008, motivul real al concedierii salariaților nu a fost determinat de dificultăți economice, ci de reorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acționarilor, care a aprobat structura organizatorică a societății și numărul maxim de personal la 330 salariați, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.
Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauză dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul are dificultăți economice care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din contractul colectiv de muncă.
Având în vedere bilanțul contabil al societății care dovedește obținerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum și prevederile art.80 alin.3 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010, art.241 alin.1 lit. d), art.243 din Codul muncii și art.30 din Legea nr.130/1996, privind obligativitatea executării contractului colectiv de muncă, Curtea reține că, în speță, angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensațiile pretinse prin acțiunea dedusă judecății.
Analizând criticile formulate de ambele părți asupra modului de soluționare a pretenției având ca obiect deducerile din salariul compensatoriu acordat, se reține următoarele:
Prima instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile Codului fiscal și ale Normelor metodologice de aplicare a acestuia, atunci când a constatat că fostul angajator a reținut în mod nelegal impozitul pe venit de 16% pentru compensația acordată reclamantei la încetarea contractului individual de muncă. De altfel, chiar recurenta reclamantă recunoaște prin cererea de recurs că pârâta putea să rețină doar impozitul pe venit de 16%, iar nu și celelalte contribuții legale.
Curtea nu poate primi susținerile recurentei reclamante în sensul că suma primită cu ocazia concedierii colective a reprezentat o despăgubire, care nu trebuie impozitată, întrucât legea fiscală prevede expres și limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitării, or drepturile deduse judecății nu intră în excepțiile menționate de Codul fiscal, fiindcompensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, care sunt supuse impozitării conform prevederilor punctului 68 lit l din Normele metodologice pentru aplicarea art.55 alin.1 și 2 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004.
Prima instanță a reținut greșit că prevederile art.55 alin.4 lit j din Codul fiscal care stipulează că "nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective", sunt incidente în cauză, de vreme ce în litigiul dedus judecății baza de calcul o constituie venitul brut, iar nu venitul net.
În ceea ce priveștecontribuția de asigurări sociale de sănătate, Curtea reține că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată, contribuția lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.
Așadar, de vreme ce compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, acestea sunt supuse și reținerii contribuției de asigurări sociale de sănătate.
Obligația calculării contribuției individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de muncă în virtutea calității de salariat.
În speță, pârâta a procedat corect la calcularea, reținerea și virarea contribuției la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condițiile în care compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale și apare obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.
Prin urmare, Curtea consideră eronată concluzia instanței de fond că asigurările sociale de sănătate nu sunt datorate pentru plățile compensatorii, câtă vreme din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale și nu sunt exceptate de la plata acestei contribuții, în baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.
În privințacontribuțiilor la fondul de asigurări sociale, Curtea constată ca fiind fondate criticile aduse hotărârii recurate întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale.
Potrivit art.26 din aceeași lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuțiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, însă fostul angajator nu trebuia să rețină și să vireze aceste contribuții, deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de către angajat, ci de către bugetul asigurărilor pentru șomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000.
Cu privire la daunele morale, criticile aduse de către reclamantă hotărârii recurate nu sunt întemeiate, de vreme ce acesta nu a dovedit întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului, în sensul prevederilor art.269 Codul muncii.
Susținerea recurentei reclamante că prejudiciul este dovedit de simplul fapt că a fost obligată să își solicite drepturile pe cale judecătorească, nu poate fi examinată de către C, întrucât aceasta reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art.316 coroborat cu dispozițiile art.294 Cod procedură civilă, în condițiile în care prin cererea adresată instanței de fond se arăta că fapta ilicită imputată fostului angajator prin cererea constă în concedierea nelegală, iar nu neplata compensațiilor.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 pr.civ, Curtea va admite ambele recursuri, va modifica în parte sentința civilă recurată în sensul că va obliga pârâta să plătească reclamantei 11 salarii compensatorii, va înlătura obligația pârâtei de a restitui reclamantei contribuția la bugetul asigurărilor sociale de sănătate și impozitul pe venit aferent salariului compensatoriu acordat și va menține restul dispozițiilor sentinței.
În baza art.274 pr.civ. va fi obligată recurenta - - la plata către recurenta a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul avocațial redus de 2200 lei. Curtea a apreciat că onorariul prezentat este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită de avocat (susținerea concluziilor orale) și complexitatea cauzei, care a fost soluționată în recurs la primul termen de judecată, motiv pentru care în baza art.274 alin.3 pr.civ. a procedat la micșorarea onorariului, după cum s-a arătat mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate.
Admite recursurile formulate de recurenta reclamantă și recurenta pârâtă împotriva sentinței civile nr.4181 din 18.05.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Obligă pârâta să plătească reclamantei 11 salarii compensatorii în baza art.64 din contractul colectiv de muncă la nivelul unității.
Înlătură obligația pârâtei de restituire către reclamantă a sumelor reținute pentru salariul compensatoriu acordat cu titlu de impozit pe venit și contribuții de asigurări sociale de sănătate.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Obligă recurenta pârâtă - - să plătească recurentei-reclamante suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 09.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./11.12.2009
Jud.fond;;
Cu opinia separată a doamnei judecător, în sensul respingerii ambelor recursuri ca nefondate, pentru următoarele considerente:
Cât privește recursul declarat de reclamantă, în mod corect a reținut prima instanță absența oricărui temei al obligației angajatorului de a acorda 12 salarii compensatorii, de vreme ce, din modul cum a fost redactată clauza art. 64 alin. 1 lit. a) din contractul colectiv de muncă, nu rezultă intenția angajatorului de a se obliga, ci numai o latitudine, respectiv posibilitatea de a aprecia dacă acordă sau nu aceste compensații fără a fi condiționat de lege decât pentru valoarea unui salariu compensatoriu.
Prin urmare, nu se poate vorbi nici măcar de o condiție pur potestativă, ci de însăși absența asumării unei obligații prin clauza care întemeiază acțiunea, astfel, sancțiunea unei clauze conținând o obligație pur potestativă din partea debitorului, este nulitatea acelei clauze, iar nu obligarea debitorului la ceea ce nu a înțeles să-și asume.
Din perspectiva anterior expusă, nu se poate reține nici că obligația este grevată de o condiție rezolutorie, aceea ca situația financiară "să permită" acordarea de 12 salarii compensatorii, întrucât clauza nu este formulată în astfel de termeni: "va acorda, dacă situația financiară o permite", ci "poate acorda, în funcție de situația financiară a societății.", ceea ce poate reprezenta temeiul unor negocieri ulterioare, cu ocazia concedierilor colective, asupra cuantumului compensației, ținând cont de situația financiară a unității, dar în niciun caz, izvorul unei obligații cert determinate de a acorda despăgubirile pretinse.
În caz contrar, ar însemna ca instanța să se substituie angajatorului nu numai pentru a sancționa o disponibilitate ca obligație, dar și pentru a aprecia asupra a ceea ce reprezintă situația financiară anticipată avută în vedere de părți la momentul încheierii contractului colectiv de muncă, a cărei configurație să dea naștere obligației de plată a 12 salarii drept despăgubire, mai ales că aceasta nu poate rezida numai în nivelul profitului la sfârșitul anului 2008, ci se poate raporta la o realitate mult mai amplă, cum ar fi perspectivele de evoluție a societății comerciale, perspectivele economice, în general, intenția de plasare a resurselor financiare ale unității, în condițiile în care nu se poate reproșa angajatorului că dispune de propria investiție, asumându-și și riscul acesteia.
Prin urmare, în absența unor negocieri ferme cu privire la acordarea compensațiilor pretinse, deopotrivă imputabilă patronatului și reprezentanților salariaților, prin care să se stabilească atât nivelul compensațiilor, cât și să se convină, de comun acord, asupra a ceea ce înseamnă "în funcție de situația financiară a societății", nu se poate pretinde instanței să intervină pentru a suplini opțiunile părților, lipsa negocierii, absența manifestării lor concordante de voință, ceea ce nu este totuna cu interpretarea contractului pe baza voinței reale și rezonabile a părților, întrucât aceste reguli de interpretare devin necesare când clauza este neclară. n speță însă, clauza este clară sub aspectul absenței intenției ferme de a se obliga, neputându-se opune nici regula potrivit căreia contractul trebuie interpretat în sensul în care produce efecte, iar nu în felul în care nu produce niciun efect, pentru că nici această regulă nu poate merge până la a sancționa și transforma o posibilitate într-o obligație, altfel, ar însemna ca nici legea, nici contractele să nu poată conține clauze care să creeze posibilitatea, disponibilitatea, pentru că s-ar supune riscului ca aceasta să fie suplinită și complinită de instanță, în sensul de aos ancționa ca obligație juridică certă și determinată.
Or, dreptul civil a prevăzut o atare posibilitate, fără aos ancționa în sensul de aot ransforma într-o veritabilă obligație, ci, cel mult, cu nulitatea, în cazul obligaților potestative, consecința fiind, și de această dată, nevalabilitatea clauzei, care nu poate genera drepturi și obligații și nu poate constitui temeiul valid al pretențiilor bazate pe ea.
De asemenea, dacă regula anterior expusă s-ar interpreta în sensul pe care încearcă reclamanta-recurentă să-l acrediteze, nu și-ar mai avea rostul o alta, deopotrivă aplicabilă în materia dreptului muncii, a interpretării în favoarea celui care se obligă, de la care nu există nicio derogare în beneficiul salariaților, astfel cum se susține prin calea de atac.
În consecință, pe baza celor expuse, opinia minoritară constată că reclamanta-recurentă nu dispune, nici prin lege, nici prin contract, de un temei la baza dreptului cert și determinat pretins.
Cât privește motivele de recurs referitoare la contribuțiile de asigurări sociale datorate, în mod legal, în baza art. 257 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 95/2006, a stabilit prima instanță că, prin însăși caracterul venitului de a fi brut, e susceptibil de deducerea impozitului și automat, în considerarea textului anterior menționat, a contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate, neputându-se opune o înțelegere contrară a părților, prin care nu s-a stipulat acordarea unor despăgubiri nete la nivelul salariului brut, ci a unui salariu brut compensatoriu, de esența căruia este deducerea contribuțiilor prevăzute de lege.
În fine, cât privește motivul legat de plata daunelor morale, în mod temeinic s-a statuat că nu s-a produs dovada prejudiciului moral, întrucât prin fapta ilicită reținută, de virare a contribuțiilor de asigurări într-un cuantum mai mare decât cel stabilit de lege, prejudiciul din acest punct de vedere fiind material și susceptibil de a fi compensat ca atare, iar nu prin dezdăunări morale.
Referitor la recursul pârâtei -, opinia minoritară constată că aceasta nu poate invoca, pentru a-i reține fostului salariat contribuția de asigurări sociale, prevederile lit. A capitolul II pct. 18 din Ordinul nr. 340/2001 privitoare la veniturile care alcătuiesc baza de calcul al acesteia și nici dispozițiile art. 26 din Legea nr. 19/2000, care reglementează categoria veniturilor pentru care nu se datorează această contribuție, de vreme ce, pentru ipoteza care interesează cauza, există text expres, special și prin aceasta, aplicabil cu prioritate, anume art. 21 alin. 6 din Legea nr. 19/2000, cu conținutul întocmai relevat de prima instanță, care dispune că în cazul persoanelor care beneficiază de plăți compensatorii, contribuția de asigurări sociale se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj.
În consecință, pe baza celor expuse, opinia minoritară constată că recursurile declarate sunt nefondate și se impunea a fi respinse ca atare, în aplicarea art. 312 alin. 1. pr. civ.
Judecător,
- -
Președinte:Adela Cosmina BodeaJudecători:Adela Cosmina Bodea, Florentina Dragomir, Nadia
