Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 923/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA COD OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 923
Ședința publică din 02.06.2009
Compunerea instanței:
PREȘEDINTE: Florin Dogaru PREȘEDINTELE SECȚIEI
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Dumitru Popescu
GREFIER: - -
La ordine este judecarea recursurilor declarate de pârâții Mimisterul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 124 din 02.12.2008 a Curții de Apel Timișoara, dată în dosar nr-, având ca obiect drepturi salariale restante.
La apelul nominal lipsesc reclamantul intimat, pârâții recurenți și pârâții intimați Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Timiș.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După referatul cauzei se constată că părțile au cerut judecarea recursurilor și în lipsa lor, astfel, nefiind necesară administrarea altor probe, instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA,
1.
În deliberare, constată că prin sentința civilă nr. 124 din 02.12.2008 a Curții de Apel Timișoara, a fost admisă acțiunea civilă intentată de reclamantul, împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul Timiș, Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice, astfel primii trei pârâți au fost obligați, în solidar, să-i plătească reclamantului, care are func a de judecător, drepturile bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul de bază brut lunar, stabilit prin art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, începând cu 01.10.2000 și până la 30.04.2004, actualizat conform cu rata inflației, distinct, de la data scadenței și până la plata efectivă, precum și dobânda legală calculată distinct, aferentă sumei datorate., iar cel din urmă pârât a fost obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor bănești acordate reclamantului conform prezentei hotărâri;
capătul acțiunii reclamantului prin care acesta a cerut obligarea pârâților la plata cheltuielilor viitoare, pe care i le va prilejui executarea sentinței, a fost respins.
1.1.
Considerentele acestei sentințe, în sinteză, privesc mai întâi respingerea excepților ridicate de pârâți, privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice (MFP) cât și a aceleia privind prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului,- această excepție fiind ridicată de Ministerul Justiției și Libertăților ();
prima excepție este respinsă cu motivarea că în cauză fiind vorba de fonduri bănești de la bugetul de stat, statul este reprezentat în justiție în astfel de cauze de MFP, așa cum se arată în art. 25 din Decretul nr. 31/1954;
cea de-a doua excepție a fost respinsă cu luarea în considerare a Deciziei nr. XXI(21)/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ), obligatorie pentru instanțele judecătorești, conform cu care de sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică dedus judecății beneficiază și judecătorii, și după abrogarea acestui drept prin nr.OG 83/2000, abrogare a cărei neconstituțio-nalitate a constatat-o ÎCCJ, prin această decizie,- dată într-un recurs în interesul legii;
pentru respingerea aceleiași excepții, apoi, au fost invocate dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958,- potrivit cărora acțiunile în justiție privind dreptul de proprietate sunt imprescriptibile,- prin raportarea lor la norme din legislația internațională la care România este parte și care, astfel, fac parte din dreptul intern,- aplicabilitatea acestor norme fiind prioritară,- respectiv normele conținute de art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (), care protejează, potrivit practicii judiciare a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), deopotrivă drepturile imobiliare și mobiliare, în categoria acestora din urmă intrând și drepturile de creanță, precum sunt și acelea deduse judecății în cauza de față.
2.
În fond acțiunea reclamantului a fost admisă așa cum a fost formulată, cu privire la dreptul pretins pentru perioada arătată, ținându-se seama de:
- neconstituționalitatea abrogării art. 47 din Legea nr. 54/2006, care a introdus sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru judecători, prin nr.OG 83/2000, respectiv de caracterul obligatoriu, pe care îl are pentru instanțele judecătorești Decizia nr. XXI(21)/2008 a ÎCCJ, prin care s-a constatat neconstituționalitatea acestei abrogări;
- reglementările cuprinse în actele normative de drept comunitar european și drept internațional al muncii, la care România este parte, cum sunt Directiva Consiliului 89/391/CEE din 12.VI.1989, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu Privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, Carta Socială Europeană revizuită, precum și de practica judiciară în această materie a CEDO și Curții de Justiție a Comunităților Europene (CJCE), care au caracter obligatoriu,- deci de izvor de drept, pentru toate instituțiile statului rom n, inclusiv pentru instanțele judecătorești.
3.
Respingerea, prin aceeași sentință a capătului de cerere privind cheltuielile de executare, a fost făcută cu motivarea că aceste cheltuieli fiind cheltuieli viitoare, ele vor putea fi, eventual, obținute în cursul executării benevole sau silite a hotărârii.
4.
Sentința a fost atacată cu recurs de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice.
4.1.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive,- ca motiv de recurs, excepție respinsă de prima instanță.
4.2.
Celelalte motive de recurs invocate de pârâți sunt comune în cele două recursuri și ele privesc prescripția dreptului la acțiune al reclamantului și lipsa temeiului legal al admiterii acțiunii,- ca urmare a abrogării textului de lege care prevedea sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru judecători, respectiv greșita obligare a pârâților la plata dobânzilor legale aferente sumei datorate, care ar atrage o dublă reparație a prejudiciului, ceea ce ar constitui o îmbogățire fără just temei;
4.3.
Un motiv distinct de recurs al pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților, privește includerea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru judecători, în indemnizația unică lunară a cestora, potrivit reglementărilor legale în prezent în vigoare, conform cărora finalitatea salarizării judecătorilor și a întregului personal din justiție este nu de diminuare a drepturilor salariale ci de creștere a acestora, prin crearea unui sistem nou de salarizare bazat pe principii noi și incluzând compensarea sporului abrogat prin acordarea unei indemnizații unice corespunzătoare.
5.
Recursurile nu sunt fondate, pentru motivele care vor fi arătate în continuare.
5.1.
Motivul de recurs privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice va fi respins, întrucât nu încape nici o îndoială că atâta vreme cât acest minister pârât este organul de sinteză a bugetului de stat, calitatea procesuală pasivă a acestuia rezidă în dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, din care se desprinde cu claritate ca statul este reprezentat în astfel de procese de Ministerul Finanțelor, fiind vorba în cauză de drepturi salariale a căror plată se face din bugetul de stat, plată care este imposibil de făcut fără ca astfel de fonduri bănești să fie alocate de acest pârât recurent în exercitarea atribuțiilor sale legale;
de altfel, este de notorietate publică (faptele notorii nu este necesar să fie dovedite în justiție) împrejurarea foarte actuală,- ale cărei proporții sunt nu numai naționale, ci și internaționale,- potrivit căreia drepturile salariale restante ale magistraților și personalului auxiliar de specialitate de la instanțele judecătorești, din titlurile executorii existente, nu sunt plătite, întrucât acest pârât refuză alocarea lor de la bugetul de stat;
or, în condițiile în care acest pârât nu ar avea calitate procesuală pasivă, o astfel de comportare notorie a lui atrage bănuiala legitimă că dacă aceste hotărâri judecătorești nu i-ar fi opozabile, ele nu ar putea fi niciodată executate, ceea ce nu se poate accepta în justiția unui stat de drept.
5.2.
Susținerea prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului nu se poate sprijini, cum susțin pârâții recurenți, pe dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 sau pe acelea ale art. 166 alineat 1 din Codul muncii, potrivit cărora termenul de prescripție al unei astfel de acțiuni în justiție este de trei ani, deoarece aceste texte legale nu sunt aplicabile în speța de față;
în cauză, așa cum corect și just a stabilit instanța de fond, dreptul la acțiune al reclamantului este imprescriptibil, aplicarea oricărei norme interne privind prescripția unui astfel de drept nefiind posibilă, fără a se încălca dispozițiile art. 1 al Protocolului adițional la, cărora CEDO, în practica sa judiciară, le-a dat interpretarea extensivă în sensul ca sunt deopotrivă protejate atât bunurile mobile, cât și cele imobile, în categoria acestora din urmă intrând și drepturile sociale, cum este și dreptul de creanță salarial care face obiectul acțiunii reclamantului (în acest sens, CEDO,- în aplicarea Art. 6 alin. (1), Art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,- decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței; decizia din 30 septembrie 2003,.-Poirez contra Franței).
5.3.
În acest context este neândoielnic obligatorie,- conform art. 46 din,- aplicarea practicii judiciare a CEDO, cum, de asemenea, practica Curții de Justiție a Comunităților Europene (CJCE) este obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene;
în practica CJCE se arată expres și explicit care sunt obligațiile judecătorului național cu privire la aplicarea dreptului comunitar:
judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/, nr. C 106/77).
5.4
Dar și în condițiile în care s-ar ignora imprescriptibilitatea dreptului material la acțiune al reclamantului, recursurile nu pot fi admise, deoarece:
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, stabilit că instanțele judecătorești se pot pronunța, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, asupra regularității unui act de abrogare a unei norme legale, respectiv asupra aplicabilității în continuare a normei abrogate, în cauzele cu judecarea cărora au fost legal investite și atunci când este vorba de neconstituționalitatea unor norme abrogatoare care nu se mai află în vigoare, și aceasta fără depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, pentru că în exercitarea atribuțiilor sale Curtea Constituțională (CC) se pronunță numai asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești privind o lege sau o ordonanță în vigoare, ori norme cuprinse în legile și ordonanțele aflate în vigoare (art. 29 alineat 1 din Legea nr. 47/1992 republicată);
această decizie dată într-un recurs în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, Constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.;
decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțele judecătorești, deci are putere de lege, conform cu prevederile imperative ale art. 329 din Codul d e procedură civilă.
5.5
Fiind vorba în această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție de constatarea neconstituționalității unei norme și de aplicabilitatea în continuare a normei abrogate neconstituțional, pe durata de timp de la abrogare și până la constatarea neconstituționalității normei abrogatoare, nu se poate pune problema prescripției dreptului la acțiune în prezenta cauză, după trecerea unei perioade de trei ani, cum susțin recurenții pârâți, pentru un foarte simplu motiv, acela că nu este admisibil să i se dea în justiție astfel de efecte juridice sancționatorii unei norme declarate a fi neconstituțională, privind drepturile oricărei persoane care reclamă încălcarea lor, dreptul la acțiune neputând fi exercitat,- deci termenul de exercitare a lui nu curge,- pe perioada de timp de la abrogarea dreptului la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în discuție și până la data constatării neconstituționalității unei astfel de abrogări.
5.6
Pe de altă parte, însuși pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, care a ridicat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului a recunoscut că datorează tuturor magistraților și personalului auxiliar de specialitate din justiție, drepturile salariale restante, începând cu anul 2000, stabilind și termenul de plată, - în decembrie 2005, termen pe care nu l-a respectat;
această recunoaștere a acestor datorii restante, în categoria cărora intră și dreptul pretins de reclamant în prezenta cauză, s-a făcut printr-un act normativ cu efecteerga omnes, anume prin Hotărârea de Guvern nr. 232/2005 (Anexa 2, VI 3.2. care face parte integrantă din hotărâre și care este contrasemnată de ambii miniștri care conduceau cele două ministere pârâte recurente);
pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, ca organ al administrației centrale de stat, are inițiativă legislativă în acest domeniu, întocmind proiectele de acte normative în numele Guvernului, din care face parte, și susține adoptarea lor atât în ședințele de Guvern, cât și în Parlament ( nr. 83/2005, cu modificările și completările ulterioare), condiții în care, invocând în cauză prescripția dreptului la acțiune se prevalează de propria culpă, ceea ce în sistemul de drept procesual al oricărui stat democratic este inadmisibil (nemo propriam turpitudinem alegans);
altfel spus, în aceste împrejurări, prescripția dreptului la acțiune pentru dreptul salarial restant al reclamantului, dacă se poate pune o astfel de problemă de drept procesual, începe să curgă din ziua următoare datei stabilite de pârâtul recurent, Ministerul Justiției și Libertăților, ca dată a scadenței plății drepturilor salariale restante(decembrie 2005), - de el însuși așa numite, adică de la data de 01.01.2006, situație în care acțiunea reclamantului s-ar prescrie după trei ani calculați de la data scadenței plății datoriei stabilite și nerespectate de pârâtul recurent (31 decembrie 2005), respectiv la 31.12.2008, or acțiunea a fost introdusă de reclamant anterior acestei date;
5.7.
rațiunea instituției prescripției extinctive este de a-l sancționa pe creditorul delăsător, care stă în pasivitate prea mult timp și nu-l acționează în justiție pe debitor pentru a-și realiza creanța, ceea ce, în nici un caz, în speță, nu i se poate imputa reclamantului;
în contextul dat este de notorietate că numai datorită intentării în mod repetat a unor astfel de acțiuni în justiție, la diferite intervale de timp, de către magistrații judecători și procurori, de personalul de specialitate auxiliar din justiție, de la instanțele și parchetele din toată țara, cât și practicii judiciare neunitare s-a ajuns la adoptarea de către Plenul Înaltei Curți de Casație și Justiție a Deciziei nr. XXI(21)/2008.
În art. 20 (1) al Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă se arată că Debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul de prescripție era împlinit.
Din această normă cu caracter imperativ, interpretată extensiv, luând exemplul unei astfel de interpretări extensive date în practica sa judiciară de CEDO, cu privire la noțiunea de bunuri, respectiv protecția juridică identică acordată bunurilor mobile sau imobile ale oricărei persoane, rezultă că promisiunea pârâtului recurent de a plăti până la o anumită datădrepturile salariale restantenu mai poate fi retrasă;
de asemenea, rezultă că s-a născut un nou drept la acțiune privind acestedrepturi salariale restante, pentru care termenul de trei ani al prescripției extinctive începe să curgă după data scadenței plății stabilite de pârât prin hotărârea de guvern despre care s-a făcut vorbire mai sus.
5.8.
Dar dreptul la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, cât și alte drepturi salariale restante, privindu-l și pe reclamant, din titlurile executorii existente,- cum este și sentința recurată în prezenta cauză, a fost plătit de pârâtul recurent Ministerul Justiției și Libertăților în cursul anului 2008, aceste fonduri fiind alocate de pârâtul recurent Ministerul Finanțelor Publice, în cuantum de 30%, potrivit OUG nr. 75/2008, fiind eșalonată plata diferenței de 70% în alte doua tranșe, în cursul anului 2009, prin aceiași ordonanță de urgență a guvernului;
în aceste împrejurări, pe lângă recunoașterea datoriei restante venită din partea pârâtului recurent Ministerul Justiției și Libertăților, potrivit HG nr. 232/2005, a intervenit și un evident act începător de executare din partea celor doi pârâți recurenți, acesta având efectul întreruperii prescripției dreptului material la acțiune până la ultimul act de executare, după îndeplinirea căruia va începe să curgă un nou termen de prescripție, potrivit dispozițiilor art. 166 alineat 2 din Codul muncii și ale art. 3, art. 16, art. 17 alineatele 1, 2 și 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
5.9.
La toate acestea se adaugă argumentul speranței legitime, de asemenea consacrat în practica CEDO, adoptat și de practica constantă în această materie a Curții de Apel Timișoara,- în acest sens fiind dată și decizia civilă nr. 1375 din 04.06.2008, irevocabilă, pronunțată în dosar nr-, potrivit căreia tuturor judecătorilor acestei Curți, cu excepția reclamantului din speța de față,- care nu a fost reclamant în acea cauză, li s-a admis irevocabil acțiunea având un obiect similar cu acela al acțiunii deduse judecății în prezentul dosar, nejustificându-se sub nici un aspect schimbarea acestei practici judiciare.
5.10.
Cum s-a mai arătat, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică intră în categoria generică a drepturilor salariale, deoarece toate sporurile, indemnizațiile și oricare alte adaosuri la salariul de bază sunt definite de lege a fi părți componente ale salariului (art. 155 din Codul muncii );
în aceste condiții, a considera prescrise și a nu-i mai plăti drepturile salariale în discuție unei persoane, aflate într-o situație similară cu alte persoane, - cărora aceleași drepturi referitoare la aceeași perioadă li s-au plătit, aceasta se poate face doar creând o discriminare;
o astfel de diferență de tratament nu se poate aplica unor subiecte de drept aflate în situații analoage, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia mai sus citată; aceasta este, însă, și o practică constantă a CEDO care a extins sfera de protecție și asupra drepturilor sociale, în aplicarea art. 6 alin. (1), și art. 14 din, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (CEDO, decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței; decizia din 30 septembrie 2003,.-Poirez contra Franței; decizia Beian contra României, din 6 decembrie 2007).
5.11.
Prin includerea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în așa-zisa indemnizație unică, la care se referă critic recursul, considerând a fi legal un astfel de procedeu și care ar fi dus la creșterea salariului reclamantului, s-a creat o incoerență legislativă și s-a legiferat o confuzie în același timp, cu efectul diminuării în timp a salariului net lunar al acestuia, chiar dacă salariul său net lunar, totuși, a crescut în momentul adoptării prin lege a inovației numite indemnizația unică.
5.12.
legislativă și confuzia s-au produs datorită ignorării dispozițiilor art. 155 din Codul muncii, în care sunt reglementate distinct componentele salariului, text de lege de drept comun cu caracter imperativ, în materia dreptului muncii, în vigoare în prezent, cât și la data includerii sporului în discuție în salariul de bază brut lunar;
dacă o lege în vigoare arată distinct și expres care sunt componentele salariului (textul citat):salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar ulterior acestei reglementări un alt act normativ confundă salariul de bază cu indemnizația, ba mai mult include unele în altele componentele salariului, cum s-a întâmplat în speța de față, iese în evidență nu numai incoerența legislativă, ci și confuzia creată în procesul legislativ, care are efectul diminuării venitului net lunar al salariatului în cauză;
acest efect de diminuare a veniturilor nete lunare se produce progresiv, în timp, deși aparent și efectiv aceste venituri cresc, întrucât, de lege oac reșterii se referă numai la salariul de bază brut lunar al reclamantului,- greșit și confuz numit indemnizația de încadrare brută lunară, deoarece indemnizația este o componentă variabilă a salariului care se adaugă la salariul de bază al persoanelor care sunt detașate, delegate, trimise în misiune, ori care au funcții de conducere etc. și se calculează într-un anumit procent din acest salariu de bază, tot așa procedându-se legal și cu sporurile, cum este și acela în cauză;
includerea oricărui spor, indemnizații sau alt adaos - părți componente ale salariului, în salariul de bază - altă parte componentă a salariului, face imposibilă, deci, calcularea sporului, indemnizației sau a oricărui adaos într-un anumit procent din acest salariu, ceea ce, aritmetic, diminuează evident sporul, indemnizația sau orice alt adaos la salariul de bază, cu consecința evidentă a diminuării salariului net.
5.13.
dreptului la muncă și libertatea muncii sunt principii de sorginte constituțională, arătându-se în Constituție,- Capitolul II. Drepturile și libertățile fundamentale,- la art. 41 (1) că Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă.
Din acest text constituțional, cu forță juridică supremă (art. 1 alineat 5 din Constituție), se desprinde ideea consacrării dreptului la muncă - drept fundamental și libertate fundamentală a omului în același timp, chiar dacă el nu este direct proclamat în legislația noastră internă, atâta timp cât, potrivit normelor internaționale, acest drept este unul din drepturile esențiale ale omului, așa cum este statuat înDeclarația universală a drepturilor omului(art. 23 punct 1), în Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (art. 6 punct 1), adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin Rezoluția 2200 (XXI) și înCarta socială europeană revizuită(Partea a II-a, art. 1), acte normative de drept internațional care, fiind ratificate de România, fac parte din dreptul intern;
în acest din urmă act normativ de drept internațional al muncii este proclamat direct nu numaidreptul la muncă, ci șidreptul la o salarizare echitabilă,care derivă ca drept accesoriu din dreptul la muncă, protecția lor fiind reglementată deopotrivă în același regim juridic (accessorium sequitur principalem).
5.14.
Actele normative internaționale, cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, ratificate de România, se aplică prioritar față de normele dreptului intern pozitiv și de deciziile Curții Constituționale, cu excepția cazurilor când acestea din urmă conțin dispoziții mai favorabile, potrivit articolului 20 din Constituție;
acest text de constituțional este aplicabil în cauza de față, prima instanță aplicându-l corect și just, deoarece prin acte normative interne succesive, incoerente și confuze, a fost suprimat un drept câștigat de reclamant, acela al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, prin includerea lui nelegală în salariul său de bază lunar, cum s-a arătat mai sus; în acest fel a fost încălcat nu numai art. 53 din Constituție, care interzice să se aducă atingere existenței unui astfel de drept, ci și art. 4 al Părții a II-a dinCarta socială europeană revizuită, în care se arată că exercitarea dreptului la o salarizare echitabilă se asigură șiprinmetode legale de fixare a salariilor; or, nelegalitatea metodei de includere și fixare a unei părți componente a salariului în altă parte componentă a acestuia, rezidă în abrogarea nelegală a componentei salariului numităspor de risc și suprasolicitare neuropsihică,printr-un text al unui act normativ abrogator - Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, care a fost declarat neconstituțional (adoptat cu încălcarea legii fundamentale), prin Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție.
5.15.
Nici o dispoziție legală în vigoare, de drept intern, comunitar european sau internațional al muncii, la care România este parte, nu permite diminuarea salariului câștigat, în condițiile în care salariatul prestează aceeași muncă și de aceeași calitate, în aceleași condiții de muncă și la același angajator;- într-o astfel de situație se află și reclamantul intimat.
5.16.
Nu i se pot imputa celui despre ale cărui drepturi este vorba, în cauză reclamantului,- cu efectul diminuării acestor drepturi într-un proces în fața unei instanțe judecătorești,- incoerențele și confuziile conținute în actele normative sau în practica judiciară neunitară a instanțelor judecătorești, din sistemele judiciar și juridic interne, fiind lesne de înțeles că orice confuzie sau incoerență în aceste domenii creează un dubiu, care îi este favorabil reclamantului (in dubio pro reo);
în sensul aspectelor arătate este deosebit de elocventăHotărârea CEDO din 09.12.2008, dată în cauza Viașu împotriva României,publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 361/ 29 mai 2009, hotărâre prin care i se recomandă guvernului român să întreprindă neîntârziat măsurile care îi incumbă, pentru înlăturarea din sistemul dreptului intern a confuziilor și incoerențelor legislative existente, aspecte cu privire la care se referă și alte numeroase hotărâri ale CEDO, pronunțate împotriva statului român.
5.17.
Dreptul comunitar european cuprinde și,- toate statele membre ale Uniunii Europene (UE ) fiind semnatare ale acestei Convenții, pe care au și ratificat-o, practica judiciară a CEDO adoptată în aplicarea Convenției având caracter obligatoriu pentru toate instituțiile și organele statelor membre, inclusiv, deci, pentru instanțele judecătorești naționale române (art. 148 din Constituție), ceea ce se desprinde cu claritate și din practica judiciară a Instanței Supreme a UE - Curtea de Justiție a Comunităților Europene, privind aplicarea directă a dreptului comunitar de către judecătorul național, instanță care, constantă în practica sa, a mai statuat următoarele:
1. Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art. 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.
2. Ar fi incompatibilă cu cerințele inerente naturii înseși a dreptului comunitar orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul ca ar refuza judecătorului competent să aplice acest drept și puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale ce ar putea împiedica, chiar și numai temporar, aplicarea deplină a normelor comunitare. (Hotărârea din 19 iunie 1990, Qeen Secretary of for Transport, ex parte:, C-213/89);
deci, CJECE arată în mod constant în practica sa, că judecătorului național îi revine obligația de a înlătura dispozițiilor legislative naționale care împiedică aplicarea dreptului comunitar, în cauzele pe care le judecă.
5.18.
entru a respinge motivul de recurs referitor la actualizarea prejudiciului suferit și a plății dobânzilor legale, la care au fost obligați, în solidar, pârâții recurenți prin sentința instanței de fond, instanța de recurs are în vedere următoarele:
conform art.1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii, debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica împrejurarea că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată; pârâții recurenți sunt în culpă pentru neinițierea unor măsuri care să fi avut ca finalitate prevenirea unor astfel de conflicte de muncă; în speță nu poate fi identificată o cauză străină, care sa conducă la ideea că neacordarea creanțelor pretinse nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamantul nu a solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie; otrivit p. art.1084 din Codul civil, daunele interese care i se datorează creditorului cuprind în genere pierderea care a suferit-o și beneficiul de care a fost lipsit (damnum emergens lucrum cessans), ori în speța este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu, ceea ce intră în conținutul principiului reparației integrale a prejudiciului, fiind aici incluse, separat, și dobânzile legale la sumele datorate, care curg până la recuperarea lor totală;
ndicele de inflație reprezintă un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piață, prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, fiind actualizată astfel puterea lor de cumpărare, în timp ce dobânda legală reprezintă câștigul, folosul sau profitul ce putea fi obținut de creditor din investirea acelei sume și de care a fost lipsit, prin neplata la termen a sumelor care îi sunt datorate;
fiind vorba de două operațiuni distincte ca părți componente ale aceluiași procedeu legal de reparare integrală a prejudiciului, nu se poate concluziona, cum se susține în recursul pârâtului, în sensul unei îmbogățiri fără just temei, sentința recurată fiind legală și temeinică și sub aspectul obligării pârâților la despăgubiri către reclamant, cu actualizarea sumelor potrivit ratei inflației și a plății dobânzilor legale la sumele datorate.
5.19.
Așadar, nu este prezent în cauză nici unul dintre motivele de recurs invocate de către cei doi pârâți și urmează ca soluția care se va adopta să fie de respingere a recursurilor, cu majoritatea a două voturi din trei a membrilor completului de judecată, potrivit cu dispozițiile art. 256, art. 258 (1) și art. 312 (1) din Codul d e procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice,- prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, împotriva sentinței civile nr. 124 din 02.12.2008 a Curții de Apel Timișoara, dată în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIERĂ,
- -
Red. /15.06.2009
Tehnored. /2EX/ 16.06.2009.
Prima instanță:
Notă:
Cu opinia separată a d-lui judecător, pentru admiterea recursurilor și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, fiind prescris dreptul material la acțiune.
Motivarea opiniei separate,
Potrivit prevederilor art. 283 alin 1 litera c din codul muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Din coroborarea art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii cu art.3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1 raportat la art. 12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice obligaționale cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.
În condițiile în care prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică iar în cauză nu au fost învederate de reclamant existența unor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției care a început să curgă la data când intrării în vigoare a OG 83/2000, iar acestea nu au putut fi constatate nici de instanță din oficiu și având în vedere că odată cu formularea cererii de chemare în judecată reclamantul nu a solicitat potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 repunerea în termenul de prescripție de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune și nu a învederat motivele temeinice, obiective, exclusive de culpă, care au împiedicat-o să sesizeze instanța în termenul legal, văzând și data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 13.11.2008, sancțiunea prescrierii dreptului reclamantului de a solicita plata drepturilor salariale cuvenite cu mai mult de trei ani anteriori datei sesizării instanței nu poate fi evitată.
Nu poate fi reținută motivarea primei instanțe cu privire la aplicabilitatea art. 1 din Primul Protocol al CEDO, întrucât stabilirea termenelor de prescripție pentru exercitarea dreptului material la acțiune nu este de natură a lipsi pe cetățeni de bunurile lor, ci este menită a pune capăt insecurității raporturilor juridice. A considera altfel, toate drepturile de creanță, considerate a fi un "bun" în interpretarea autonomă a art. 1 din Primul Protocol al CEDO, vor putea fi solicitate oricând, indiferent cine este titularul lor și indiferent de persoana căruia i se opun, fără a putea fi opusă prescripția dreptului material la acțiune, punând astfel în pericol securitatea raporturilor juridice, ducând în final la încălcarea art. 6 din CEDO.
Având în vedere cele expuse, opinez că soluția ce trebuia adoptată, era de admitere a recursurilor și de modificare a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii ca fiind prescris dreptul material la acțiune, în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul d e procedura civilă.
JUDECĂTOR
- -
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Ioan Jivan, Dumitru Popescu
