Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1319/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - drepturi bănești -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1319
Ședința publică din 3 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Sas Laura
JUDECĂTOR 2: Bratu Ileana
JUDECĂTOR 3: Mitrea Muntean
Grefier
Pe rol se află judecarea recursului declarat de reclamanții, -, C, G, -, G, -, și, toți cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani,--8, județul B, împotriva sentinței nr. 325 din4 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Botoșani - Secția civilă (dosar nr-).
La apelul nominal au lipsit reclamanții recurenți, intervenienții în nume propriu intimați - și - și reprezentanții pârâților intimați Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani, Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care instanța, constatând că recursul se află în stare de judecată, a rămas în pronunțare cu privire la acesta.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani la data de 30 mai 2008 reclamanții, C, G, G, procurori ai Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani au chemat în judecată Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani și Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestora la plata drepturilor salariale constând în sporul de 20 % lunar la salariul de bază brut pentru procurorii care efectuează activitate de supraveghere a urmăririi penale și sporul de 25 % lunar la salariul de bază brut pentru procurorii care efectuează activitate de urmărire penală proprie actualizat cu indicele de inflație de devalorizare monetară începând cu 1 iunie 2005 până la data pronunțării hotărârii.
În fapt, arată reclamanții că în art. 8 din Legea 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești s-a acordat un spor de 20 % lunar la salariul de bază brut pentru procurorii care efectuează activitate de supraveghere a urmăririi penale și un spor de 25 % lunar la salariul de bază brut pentru procurorii care efectuează urmărire penală proprie.
Potrivit art. I pct. 9 din OG 83/2000 au fost abrogate prevederile articolelor 6 - 10 din Legea 50/1996 abrogându-se astfel și prevederile privind acordarea sporului de 20 % și de 25 % susmenționate.
Arată reclamanții că ordonanța ordinară emisă de guvern a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 144 din Constituția României prin raportare la dispozițiile Legii 24/2004 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, norma legală ordinară ( în speță Ordonanța de Guvern) nu putea modifica dispozițiile unui act normativ de nivel superior.
În continuare reclamanții au invocat dispozițiile art. 41 alin. 2 din Constituția României, art. 53 din Constituția României republicată susținând că sporurile de 20 % și 25 % au fost abrogate neconstituțional cu încălcarea dispozițiilor susmenționate precum și ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale măsura nefiind proporțională cu situația care a determinat-o și aducând atingere însăși existenței dreptului.
Pentru considerentele arătate arată că, prin Decizia 21 din 10 martie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. I pct. 42 din OG 83/2000.
Conform Ordinelor 1 din 9 ianuarie 2006, 11 din 29 august 2006, 1 din 12 ianuarie 2007 și a dispoziției din 17 decembrie 2007 activitatea de urmărire penală a fost efectuată de către procurorii, C, și, iar activitatea de supraveghere a urmăririi penale a fost efectuată de procurorii, G, G,.
Prin cererea depusă la 6 august 2008 ( filele 39 -40 dosar) reclamanții și-au completat motivele invocate prin cererea de chemare în judecată. Au arătat că OG 83/2000 a fost emisă în baza art. 1 lit. Q pct. 1 din Lg. 125/2000 prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Lg 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
Legea 24/2000 în vigoare la data emiterii Ordonanței Guvernului 83/2000 definește modificarea, completarea sau abrogarea unui act normativ prin articolele 57, 58 și 62 din care rezultă că modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială sunt instituții juridice diferite cu efecte distincte. Astfel, prin emiterea OG 83/2000, au fost depășite limitele legii speciale adoptate de Parlamentul României încălcându-se dispozițiile art. 108 alin. 3 cu referire la art. 73 alin. 1 din Constituția României deoarece abrogarea art. 8 din Legea 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.
Prin întâmpinarea formulată, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ( filele 11 - 19 dosar).
Pe cale de excepție acest pârât a invocat necompetența materială a instanței de judecată arătând că instanța competentă este Curtea de Apel București.
În acest sens a invocat prevederile art. 36 alin. 1 din OUG 27/2006 și faptul că prevederile Codului Muncii au caracter de normă generală iar dispozițiile OUG 27/2006 reprezintă norma specială aplicabilă potrivit art. 1 alin. 2 din Legea 53/2003. Mai arată că obiectul cauzei nu îl constituie un litigiu de muncă în înțelesul Legii 168/1999, deoarece potrivit dispozițiilor art. 69 din această lege nu sunt considerate conflicte de drepturi conflictele dintre unitățile și persoanele care prestează diferite activități acestora, în temeiul altor contracte decât contractul individual de muncă.
Față de solicitarea plății unor drepturi bănești pentru respectarea dispozițiilor art. 89 și 93 din Legea 304/2004 a solicitat introducerea în cauză a Parchetului de pe lângă Curtea de APEL SUCEAVA în calitate de ordonator secundar de credite.
Totodată a chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice în temeiul art. 60 - 63 Cod procedură civilă.
Cu privire la fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă arătând că admiterea prezentei acțiuni ar echivala cu depășirea puterii judecătorești având în vedere intervenirea abrogării dreptului la 1 octombrie 2000.
Susține acest pârât că, potrivit articolului 1 pct. 9 din Ordonanța de Guvern 83/2000, art. 8 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat. A arătat că reclamanții susțin în mod greșit că art. 8 din Legea nr. 50/1996 nu a fost abrogat odată cu adoptarea nr.OUG 177/2002 din dispozițiile legale menționate reieșind că acest text de lege nu face referire decât la abrogarea dispozițiilor art. 11din Legea nr. 50/2006 care se referă la indemnizațiile pentru magistrați și alte categorii de personal din organele autorității judecătorești precum și la valoarea de referință sectorială în funcție de care se calculează aceste indemnizații și nu face nici o referire la sporul solicitat tocmai pentru că acesta a fost abrogat expres odată cu adoptarea OG 83/2000. Arată că art. 8 din Legea 50/1996 a fost abrogat expres prin art. 1 pct. 9 din OG 83/2002 cu mult înainte de intrarea în vigoare a nr.OUG 177 /2002.
În speță nu este vorba despre ordonanțe ale guvernului care să fi fost respinse de către parlament. Că, dacă s-ar susține că Ordonanța nr. 83/2002 nu produce efecte juridice ar însemna a lipsi pe magistrați și personalul auxiliar de specialitate de majorarea salarială semnificativă acordată de acest act normativ.
Mai arată pârâtul că, în prezent, salarizarea magistraților se realizează în condițiile nr.OUG 27/2006 pe baza unei valori de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare.
Schimbarea sistemului de salarizare a magistraților este atributul exclusiv al legiuitorului față de cererea privind aplicarea indicilor de inflație. Instanța nu poate dispune plata actualizării în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. Deoarece capătul de cerere principal nu este întemeiat, nu se justifică nici reactualizarea sumelor pretinse.
Același pârât, Ministerul Public - Pachetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice pentru ca în situația admiterii cererii reclamanților să se dispună prin aceeași hotărâre ca chematul în garanție să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pentru anul 2008 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Potrivit art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 Ministerul Finanțelor Publice este cel care coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Prin întâmpinarea sa, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B ( filele 37-38 dosar ) a invocat excepția lipsei calității sale procesul pasive.
În apărare arată acest pârât că ordonatorii principali de credite sunt cei care stabilesc numărul de posturi, salariile de bază, indemnizațiile de conducere și celelalte elemente ale sistemului de salarizare prevăzute de lege cu încadrarea în cheltuielile de personal și numărul maxim de posturi aprobate pentru anul respectiv.
Ordonatorul principal de credite este Ministerul Public, Ministerul Economiei și Finanțelor neavând calitatea de ordonator principal de credite, acestuia revenindu-i potrivit legii doar obligația de aprobare sau avizare a statelor întocmite.
Prin încheierea din 1 septembrie 2008 cauza a fost scoasă de pe rol și înaintată spre competentă soluționare Curții de APEL SUCEAVA în temeiul art. II alin. 2 din nr.OUG 75/2008.
La data de 5 noiembrie 2008 fost formulată cererea de intervenție în interes propriu a numiților și.
Cererea formulată de aceștia are același obiect cu al reclamanților și se întemeiază pe aceleași motive de fapt și de drept.
Prin încheierea nr. 42 din 22 ianuarie 2009 Curtea de APEL SUCEAVA, având în vedere Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 a Curții Constituționale a României prin care s-a constatat neconstituționalitatea articolelor I și II din nr.OUG 75/2008 a scos cauza de pe rol și a trimis-o Tribunalului Botoșani spre competentă soluționare.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani sub nr-.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Prin sentința nr. 325/04.03.2009 a Tribunalului Botoșani - secția civilă, pronunțată în dosarul nr-, s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Economiei și Publice, față de care s-au respins acțiunea și cererea de intervenție pentru lipsa calității procesual pasive.
S-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții, C, G, G, și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani.
S-a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
În conformitate cu art. 137 Cod procedură civilă, prima instanță a analizat cu prioritate excepțiile invocate în cauză, respectiv a excepției necompetenței materiale invocate de pârâtul Ministerul Public, a excepției lipsei calității procesual pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor Publice.
În analizarea acestei excepții, prima instanță a avut în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea acestui pârât la plata unor drepturi salariale. Deoarece între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice nu au existat și nu există raporturi de muncă instanța va admite excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor Publice.
În ceea ce privește excepția de necompetență materială invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prima instanță a respins- având în vedere obiectul acțiunii care este cererea de acordare a unor drepturi salariale, care constituie un conflict de muncă. Tribunalul a reținut că este competent în soluționarea acestuia conform art. 2 pct. 1 lit. c) Cod procedură civilă și art. 284 coroborat cu art. 281 și 283 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii, obiectul dedus judecății nefiind contestație împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale.
În ceea ce privește acțiunea formulată de reclamanți, prima instanță a constatat că este nefondată pentru următoarele motive:
Reclamanții își întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 8 din Legea 50/1996 potrivit cărora procurorii care efectuează activitate de supraveghere a urmăririi penale beneficiază de o majorare cu 20% a salariului de bază brut, iar procurorii care efectuează urmărirea proprie beneficiază de o majorare de 25% a salariului de bază brut.
Prin punctul 9 al articolului 1 din Ordonanța nr. 83 din 29 august 2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 s-a prevăzut în mod expres că articolele 6, 7, 8, 9 și 10 din Legea nr. 50/1996 se abrogă.
Legea nr. 334 din 6 iulie 2001 aprobat nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996. Aceasta a fost emisă de Parlament și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 361 din 9 iulie 2001.
Este adevărat că în considerentele Deciziei nr. 21 din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii, s-a constatat că abrogarea unui articol similar din Legea nr. 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ, arătându-se că Guvernul României nu a fost abilitat prin Legea nr. 125/2000 să modifice sau să completeze Legea nr. 50/1996 modificată și completată prin OG nr. 55/1997. S-a stabilit în aceleași considerente că prin emiterea Ordonanței Guvernului nr. 83 /2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României încălcându-se dispozițiile art. 108 alin. 3 cu referire la art. 73 alin. 1 din Constituția României.
Prima instanță a mai constatat că, în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la sporul de 50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihică s-a avut în vedere și faptul că în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile unui număr însemnat de persoane - magistrați și personal auxiliar de specialitate - le fusese deja recunoscut dreptul de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Unul din considerentele modului de soluționare a fost deci faptul că, în ipoteza adoptării unei soluții contrare s-ar ajunge la crearea unei situații de - discriminare în cadrul acelorași categorii socio-profesionale, respectiv între persoanele care se încadrează în ipoteza dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231din Legea nr. 56/1996, în condițiile în care sporul în discuție a fost acordat de legiuitor la momentul respectiv în considerarea specificului profesiei, cu atât mai mult cu cât nu interveniseră modificări pozitive în ceea ce privește condițiile și specificul activității desfășurate.
În cauza de față nu ne aflăm în situația în care prin hotărâri judecătorești irevocabile s-ar fi recunoscut dreptul altor persoane din cadrul aceleiași categorii socio-profesionale pentru sporul de 20% pentru procurorii care efectuează activitate de supraveghere a urmăririi penale și a sporului de 25% la salariul de bază brut pentru procurorii care efectuează activitate de urmărire penală proprie.
Prima instanță a mai avut în vedere că acordarea sporului pentru reclamanți vizează tocmai ipoteza desfășurării unei activități ce face parte din atribuțiile obișnuite ale acestora, respectiv de a efectua urmărirea penală și a supraveghea activitatea de urmărire penală conform art. 63 din Legea nr. 304/2004.
Pentru considerentele sus menționate, a respins ca nefondată acțiunea reclamanților.
Totodată a fost respinsă și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, neexistând o obligație de garanție în sarcina acestuia față de Ministerul Public. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Împotriva sentinței sus-menționate, au declarat recurs reclamanții, C, G, G, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând casarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii și acordării sporurilor pentru activitatea de supraveghere și de 25% pentru activitatea de urmărire penală proprie, în concordanță cu prevederile legale.
În motivarea recursului, recurenții au arătat, în esență, că inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art. I pct. 9 din nr.OG 83/2000 impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 8 din Legea nr. 50/1996, republicată. Ca urmare, inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 8 din Legea nr. 50/1996, republicată, să se producă și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000. Sub acest aspect, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 20% și 25%, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Recurenții au mai arătat că instanța nu a fost investită cu soluționarea unui recurs în interesul legii și nu înțelege motivarea cu referire la crearea situațiilor de discriminare în cadrul acelorași categorii socio-profesionale, în situația acordării sau neacordării dreptului solicitat.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat și menținerea sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică.
Analizând sentința recurată prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, precum și a motivelor invocate în recurs, care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Salarizarea magistraților este prevăzută de art. 2 din nr.OUG 27 din 29 martie 2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007 și de art. 74 din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, dispoziții din care nu rezultă dreptul unor magistrați la acordarea sporurilor de 20% pentru activitatea de supraveghere și de 25% pentru activitatea de urmărire penală proprie.
Din expunerea de motive a nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, rezultă că scopul adoptării acestei reglementări a fost acela de a se asigura "salarizarea adecvată și nediscriminatorie a judecătorilor și procurorilor", măsura prevăzută de altfel și prin Cap. VI pct. 33 din Planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformare a sistemului judiciar în perioada 2005 - 2007, aprobată prin nr.HG 232/2005, publicată în Of. nr. 273 din 1.04.2005, cu termen de finalizare în luna decembrie 2005, invocându-se și Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 185 din 22 iunie 2005 prin care s-a constatat existența unei discriminări directe în domeniul salarizării acestei categorii de personal.
Astfel, în capitolul VII din nr.HG 232 din 30 martie 2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, referitor la administrarea economico-financiară a instanțelor și parchetelor s-a prevăzut, printre altele, că "Garantarea independenței puterii judecătorești se realizează și prin asigurarea remunerației adecvate a magistraților, respectiv plata drepturilor salariale ale acestora, așa cum au fost prevăzute de lege și aplicarea acestor prevederi în mod nediscriminatoriu în toate sectoarele de activitate."
Prin urmare, scopul esențial al acestei reglementări a fost acela de a se înlătura discriminările salariale între magistrați.
Deși reclamanții recurenți au arătat că sunt îndreptățiți la plata sporurilor sus-menționate, Curtea constată că în cauză sunt incidente și aplicabile constatările din dispozițiile deciziilor nr. 818 - 821/2008 ale Curții Constituționale, potrivit cărora, "prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
De asemenea, în cauză sunt incidente și aplicabile constatările din dispozițiile deciziei nr. 1325/2008 ale Curții Constituționale, potrivit căreia dispozițiile nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Or, în cauza de față, obligarea pârâților intimați la plata către reclamanții recurenți a sporurilor de 20% lunar pentru activitatea de supraveghere a urmăririi penale și de 25% lunar pentru activitatea de urmărire penală proprie, ar constitui o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, "Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie."
Deși recurenții au arătat că dispozițiile referitoare la acordarea sporurilor de 20% lunar pentru activitatea de supraveghere a urmăririi penale și de 25% lunar pentru activitatea de urmărire penală proprie au fost abrogate neconstituțional, Curtea constată că potrivit dispozițiilor art. 11 lit. d din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea Constituțională este cea care hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, precum și a celor ridicate direct de Avocatul Poporului.
Or, în prezenta cauză nu s-a ridicat această excepție de neconstituționalitate.
Deși recurenții au invocat decizia nr. 21/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat un recurs în interesul legii, Curtea constată că această decizie se referă la acordarea sporului de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică, iar nu la sporurile de 20% lunar pentru activitatea de supraveghere a urmăririi penale și de 25% lunar pentru activitatea de urmărire penală proprie, solicitate de recurenți.
Cu toate că din considerentele sus-menționate rezultă că "instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție în recursul cu a cărui soluționare a fost corect învestită", Curtea constată că prin decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009 referitoare la sesizarea formulată de Președintele României, domnul, privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, s-a decis:
"1. Constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
2. În exercitarea atribuției prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
În motivarea deciziei sus-menționate, s-a reținut, printre altele, că " Referitor la soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea Constituțională constată că, potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituționalității legilor sau ordonanțelor este instanța constituțională. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casație și Justiție și nici instanțele judecătorești sau alte autorități publice ale statului nu au competența de a controla constituționalitatea legilor sau ordonanțelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare."
Deci, controlul neconstituționalității legilor și a ordonanțelor este de competența Curții Constituționale, astfel după cum rezultă din prevederile Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanțele de judecată neavând competența de a controla constituționalitatea legilor sau ordonanțelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare.
Pentru aceste considerente, constatând că criticile formulate de către recurenți sunt neîntemeiate, iar sentința recurată este legală, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, -, C, G, -, G, -,și, împotriva sentinței nr.325din4 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Botoșani - Secția civilă (dosar nr-).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 03 noiembrie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Jud. fond:
Tehnored.
Ex. 2 / 30.11.2009
Președinte:Sas LauraJudecători:Sas Laura, Bratu Ileana, Mitrea Muntean
