Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1691/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIALITIGII DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
Decizia civilă nr.1691
Ședința publică din 13 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Biberea
JUDECĂTOR 2: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 3: Maria Lăpădat
Grefier:- -
S- luat în examinare recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților și a Ministerului Finanțelor Publicve reprezentat de C-S împotriva sentinței civile nr.747 din 30.06.2009 și a încheierii din 15.09.2009, dată de Tribunalul C-S în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, și cererea de intervenție formulată de intervenienții în nume propriu, și, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că părțile au solicitat judecarea cauzei și în lipsa lor de la dezbateri.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține pentru soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față.
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr- la data de 29.07.2009, reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul C-S, Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul Național al Discriminării B, au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea în solidar a pârâților la calcularea și plata de despăgubiri în favoarea fiecărui reclamant, echivalente cu drepturile salariale reprezentând 25% din valoarea salariului de bază pentru perioada septembrie 2000 - la zi și în continuare până la încetarea stării de discriminare; obligarea în solidar a pârâților la calcularea și la plata actualizată a sumelor datorate, prin aplicarea coeficientului de inflație, începând cu momentul nașterii dreptului reclamanților la despăgubire; obligarea angajatorului Tribunalul C-S la înscrierea în carnetele de muncă a mențiunilor privitoare la sporurile salariale menționate; obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății sumelor solicitate.
În motivarea acțiunii formulate, reclamanții au arătată că au program de "permanență", ceea ce presupune ca, periodic, timp de mai multe zile de lună, după orele de program și în zilele nelucrătoare, să fie disponibili și, în caz că este necesar, să se prezinte la sediul instanței pentru înregistrarea, eventual și judecarea unor cauze penale ce presupun urgență, respectiv cauze penale ce au ca obiect luarea, prelungirea ori menținerea măsurilor preventive, respectiv emiterea mandatelor de arestare, a autorizațiilor percheziție și interceptare., a autorizațiilor de percheziție și interceptare.
Reclamanții mai susțin că au fost și sunt în continuare discriminați în raport cu toți ceilalți salariați ai statului, fie că sunt funcționari publici sau angajați pe bază de contract. Nu au fost recompensați pentru timpul în care, faptic, sunt obligați să nu părăsească localitatea, pentru ca, în situația în care sunt solicitați, să se poată deplasa la instanță în cel mai scurt timp.
Astfel a fost restrâns dreptul reclamanților la libertatea de mișcare, drept fundamental garantat prin legislația internă și internațională și care aduce atingere și relațiilor sociale privind viața de familie și în societate, ocrotite de legiuitorul român.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art.25, art.41 alin.3, art.42 alin.1, art.53 din Constituție, art.13 alin.1 din declarația Universală a Drepturilor Omului, art.1 alin.2 lit.e pct.1 din OG nr.137/2000, prevederile Protocolului nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și prevederile Codului muncii.
În cauză a fost formulată cerere de intervenție în interes propriu, de către intervenienții, și, și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul C-S și Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării B, prin care se solicită obligarea în solidar a pârâților la calcularea și plata de despăgubiri în favoarea fiecărui reclamant, echivalente cu drepturile salariale reprezentând 25% din valoarea salariului de bază pentru perioada septembrie 2000 - la zi și în continuare până la încetarea stării de discriminare; obligarea în solidar a pârâților la calcularea și la plata actualizată a sumelor datorate, prin aplicarea coeficientului de inflație, începând cu momentul nașterii dreptului reclamanților la despăgubire; obligarea angajatorului Tribunalul C-S la înscrierea în carnetele de muncă a mențiunilor privitoare la sporurile salariale menționate; obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății sumelor solicitate.
În drept, intervenienții au invocat dispozițiile art.25, art.41 alin.3, art.42 alin.1, art.53 din Constituție, art.13 alin.1 din declarația Universală a Drepturilor Omului, art.1 alin.2 lit.e pct.1 din OG nr.137/2000, prevederile Protocolului nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și prevederile Codului muncii.
Prin sentința civilă nr.747 din 20.06.2009, Tribunalul C-S a respins excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune și pe aceea a inadmisibilității acțiunii, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finantelor Publice.
A admis cererea de chemare în judecată și cererile de intervenție în interes propriu formulate de reclamanții, și de intervenienții, împotriva pârâtelor Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul C-S, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și în consecință:
A obligat pârâtele să calculeze și să plătească fiecărui reclamant și intervenient o despăgubire egală cu diferențele de drepturi salariale reprezentând un spor de 25 la sută din indemnizația de încadrare brută lunară calculat pentru fiecare zi în care reclamanții și intervenienții au fost programați în serviciul de permanență pe instanțele la care funcționează, conform tabelelor de asigurare a permanenței la instanțe, ca și proceselor verbale de substituire a celor programați, unde este cazul, din luna septembrie a anului 2000 și până la zi, respectiv să asigure includerea în bugetul instanțelor a sumelor necesare efectuării plății acestor despăgubiri.
A dispus reactualizarea sumelor în funcție de rata inflației, calculată începând cu data pronunțării sentinței și până la data plății efective a despăgubirilor acordate prin prezenta sentință și a obligat pârâta Tribunalul C-S să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților și ale intervenienților mențiunile corespunzătoare acordării despăgubirilor.
Prin încheierea din 15.09.2009, dată în același dosar, Tribunalul C-S a admis cererea formulată de intervenienta în interes propriu și dispune completarea Hotărârii Tribunalului C-S nr.747/30.06.2009, dată în dosar nr-, a admis cererea de intervenție principală formulată de, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul C-S, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, și în consecință:
A obligat pârâții și față de intervenienta principală să calculeze și să plătească intervenientei o despăgubire egală cu diferențele de drepturi salariale reprezentând un spor de 25 la sută din indemnizația de încadrare brută lunară calculat pentru fiecare zi în care intervenienta a fost programată în serviciul de permanență pe instanțele la care funcționează, conform tabelelor de asigurare a permanenței la instanțe, ca și proceselor verbale de substituire a celor programați, unde este cazul, din luna septembrie a anului 2000 și până la zi, respectiv să asigure includerea în bugetul instanțelor a sumelor necesare efectuării plății acestor despăgubiri.
A dispus reactualizarea sumelor în funcție de rata inflației, calculată începând cu data pronunțării sentinței și până la data plății efective a despăgubirilor acordate prin prezenta sentință.
A obligat pârâtul Tribunalul C-S să înscrie în carnetul de muncă ale intervenientei mențiunile corespunzătoare acordării despăgubirilor.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
1.Asupra excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune.
Prezenta cerere este întemeiată pe principiul dreptului muncii, dar mai ales pe principiul nediscriminării, statuat în mai multe acte normative, între care și OG137/2000 care în art.27 alin.2 prevede că termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
Reclamanții și intervenienții au luat cunoștință de săvârșirea faptelor incriminatorii în luna ianuarie 2007, când Guvernul României a emis un număr important de ordonanțe prin care a dat drepturi salariale tuturor funcționarilor publici, exceptându-i doar pe magistrați. excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiunea urmând a fi respinsă.
2.Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finațelor Publice.
Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, urmează a fi respinsă deoarece potrivit Legii nr.500/2002, a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
3.Asupra fondului cauzei.
Tribunalul reține că reclamanții și intervenienții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de permanență, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții și intervenienții în raport de alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferite. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr.L 303 din 2.12.2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților și a intervenienților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamanților și intervenienților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de permanență, în conformitate cu necesitatea punerii în practică a normelor procedurale penale care reglementează materia arestării preventive și efectuarea perchezițiilor. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți și intervenienți, implică o activitate de permanență în materie penală, având ca efect restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație, garantat de art.25 din Constituție.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de permanență, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.11 din nr.OG38/2003, art.13 din Legea nr.138/1999, debitorii obligației profesionale de permanență (misiune permanentă) au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de permanență, unitățile bugetare fiind debitoare ale obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții și intervenienții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de permanență, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Cu privire la natura juridică a obligației de permanență a reclamanților și intervenienților, Tribunalul reține că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă, ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de permanență reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de permanență de către reclamanți și intervenienți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților, de plată a sporului salarial corespunzător îndeplinirii obligației sinalagmatice de permanență), această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de permanență în sarcina reclamanților și a intervenienților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci, obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul Muncii ).
Obligația de permanență constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci, reclamanții și intervenienții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de permanență.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de permanență, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de permanență, așa cum este recunoscut în cazul personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același elemente constând în obligația de permanență, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de permanență, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de permanență. Din moment ce reclamanții și intervenienții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei muncii în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de permanență la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții și intervenienții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de permanență.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de permanență este unul și același: efectul obligației de permanență impuse de lege pentru anumite categorii de personal, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de permanență, și anume existența obligației de permanență (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr, simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor sau a personalului auxiliar) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de permanență) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru permanență în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesional a reclamanților și intervenienților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea sporului de permanență.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că aceasta diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de permanență etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de permanență, reclamanții și intervenienții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care reglementează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practică judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci, indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cui o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civiă nr.2814/R/2006, în Al. "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Deci, reclamanții și intervenienții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din nr.OUG137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de permanență, nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de permanență), ci, sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din nr.oG137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999,care garantează dreptul la o salarizare echitabilă); art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor nr.OG137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 alin.1 al nr.OG137/2000, se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite personale, pe bata criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de permanență se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărare împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de permanență nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de permanență pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de permanență (la fel ca și reclamanții și intervenienții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de permanență: îndeplinirea obligației de permanență, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie și remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de permanență, la cel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților și intervenienților, Tribunalul va aplica, prin analogie, procentul sporului de permanență prevăzut de art.11 din nr.OG38/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efect doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, pag.278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților, intervenienților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare le lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților, de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune și cererea de intervenție, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor"Q, 1998, p. 385-392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale nr.OUG177/2002 și nr.OUG27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească, care se solicită prin prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unui dintre ordonatori.
Reclamanții și intervenienții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care Tribunalul o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constante în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, Tribunalul a apreciat ca întemeiată acțiunea reclamanților și cererea de intervenție formulată în cauză și, în consecință, a admis-o și a obligat pârâtele să calculeze și să plătească fiecărui reclamant și intervenient o despăgubire egală cu diferențele de drepturi salariale reprezentând un spor de 25 la sută din indemnizația de încadrare brută lunară calculat pentru fiecare zi în care reclamanții și intervenienți au fost programați în serviciul de permanență pe instanțele la care funcționează, conform tabelelor de asigurare a permanenței la instanțe, ca și proceselor verbale de substituire a celor programați, unde este cazul, din luna septembrie a anului 2000 și până la zi, respectiv să asigure includerea în bugetul instanțelor a sumelor necesare efectuării plății acestor despăgubiri.
A dispus reactualizarea sumelor în funcție de rata inflației, calculată începând cu data pronunțării sentinței și până la data plății efective a despăgubirilor acordate prin prezenta sentință.
A obligat pârâta Tribunalul C-S să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților și ale intervenienților mențiunile corespunzătoare acordării despăgubirilor.
Împotriva sentinței civile nr.757 din 30 iunie 2009 și a încheierii din 15.09.2009, pronunțată în dosarul nr-, au declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor prin C-S, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timișoara la data de 15.10.2009.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP T, pentru Ministerul Economiei și Finanțelor, a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate în sensul constatării lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor B ca pârât sau chemat în garanție, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Arată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
A mai solicitat instanței să reanalizeze cauza sub toate aspectele în conformitate cu rt. 3041 cod procedură civilă.
Arata ca in mod greșit a soluționat prima instanță excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, deoarece între el și reclamanți nu există nici o relație de serviciu sau de muncă și el nu trebuie confundat cu Statul Român sau cu bugetul de stat; că nu Ministerul Economiei și Finanțelor B hotărăște structura bugetului de stat și cuantumurile cheltuielilor detaliate ale ordonatorilor principali de credite, cu Parlamentul României, pe baza proiectului de buget elaborat de Guvernul României, care la rândul lui este întocmit pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite; că în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor nu se poate reține nici o obligație de garanție sau despăgubire; că cererea de chemare în garanție este inadmisibilă în litigiile de muncă.
In subsidiar, a arătat că cererea este lipsită de temei legal în condițiile în care actele speciale în materia salarizării magistraților nu prevăd sporul de dispozitiv.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.
Arată că prin decizia nr. 818/2008 a Curții Constituționale s-a constatat că prevederilor art.1, art. 2 al. 3 și art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Mai arată că pretențiile sunt parțial prescrise în condițiile în care vizează perioade de timp mai mari de trei ani, drepturile pretinse fiind supuse prescripției în termen de trei ani de la data nașterii dreptului.
Pe fond arată că sporul de permanență pentru judecători și asistenți judiciari nu este unul recunoscut de lege, deoarece nu este reglementat de nici un act normativ în vigoare; că dreptul la diverse sporuri nu este un drept fundamental apărat și garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului; că diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin această soluție să se încalce principiul egalității.
Reclamanții și intervenienții intimați, deși legal citați, nu și-au exprimat punctul de vedere față de recursurile declarate.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041 cod procedură civilă, instanța a apreciat recursurile întemeiate, urmând a le admite cu următoarea motivare:
In mod corect a soluționat însă instanța de fond excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Acest minister are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului local de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, conform art.19 din Legea nr.500/2002 se instituie răspunderea Ministerului Finanțelor Publice pentru pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor nu rezidă din calitatea de ordonator principal de credite, ci din calitatea de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice.
Astfel, în lipsa alocării unor fonduri pentru achitarea sumelor solicitate, cu ocazia rectificării bugetare, Ministerul Justiției s-ar afla în imposibilitatea respectării hotărârii judecătorești.
Sub aspectul fondului, prima instanță a interpretat greșit dispozițiile legale incidente speței, reținând în mod greșit că reclamanții și intervenienții au fost discriminați în cadrul raporturilor de muncă prin neacordarea unui spor de dispozitiv, spor de care beneficiază alte categorii de bugetari.
Este adevărat că în cazul diferitelor categorii de salariați bugetari, ce își desfășoară activitatea in domenii în care,prin natura atribuțiilor pe care le îndeplinesc, se află in permanență la dispoziția angajatorului - instituție publică,efortul suplimentar depus de aceștia este recompensat material, de regulă printr-un spor aplicat la salariul de bază.
, nr.OG 38/2003,privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, prevede in al său art. 11 că "polițiștii beneficiază de un spor pentru misiune permanentă de 25% din salariul pentru funcția îndeplinită, din salariul pentru gradul profesional deținut, din salariul de merit, din indemnizația de conducere și gradații."
De un spor de dispozitiv in același cuantum ca și cel al polițiștilor beneficiază și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, dar și cei din Ministerul Justiției, care au atribuții de coordonare și control ale activității din sistemul administrației penitenciare sau alte atribuții în legătură cu activitatea sistemului penitenciar. Drepturile salariale în discuție le sunt acordate categoriei de angajați menționată mai sus in temeiul art. 11 și art. 57 din OG nr. 64/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare.
În fine, art. 13 din Legea nr. 138/1999,privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții instituie in favoarea cadrelor militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract și salariații civili dreptul la o "indemnizație de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcție, solda de grad, solda de merit, indemnizația de comandă și gradații, respectiv din salariul de bază."
Cu toate acestea, instanța de recurs reține că nu există discriminăre intre reclamanți și intervenienți și celelalte categorii socio-profesionale, precum polițiștii și funcționarii publici din cadrul MIRA și că nu sunt incidente dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 și nici nu sunt încălcate normele dreptului comunitar în materie de nediscriminare în raporturile de muncă.
Instanța observă că in temeiul regulamentului de ordine interioara,reclamanții, magistrați, au fost planificați să efectueze serviciul de permanență, ce a presupus ca timp de doar câteva zile pe lună, să fie disponibili a se prezenta la sediul parchetului pentru instrumentarea,ori,după caz asigurarea efectuării actelor de procedură in cauze penale ce presupun urgență, întrucât au ca obiect luarea,prelungirea ori menținerea măsurilor arestării preventive.
Cu toate acestea, instanța observă că titularii cererii nu se găsesc intr-o situație comparabilă cu cea a polițiștilor,ori a personalului din cadrul MIRA,care beneficiază de drepturi salariale suplimentare reprezentând sporul de dispozitiv, in considerarea efectuării unor misiuni permanente,care presupun că ei se află permanent (iar nu sporadic ca și reclamanții) la dispoziția angajatorului,această stare de fapt fiind de esența exercitării atribuțiilor lor de serviciu.
Reclamanții și intervenienții, pe de altă parte,sunt salariați în baza altor acte normative față de persoanele la care se raportează,având un statut diferit, alte atribuții și competențe. Este adevărat că salarizarea lor trebuie să fie stabilită ținând seama de responsabilitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal,insă acest lucru nu poate servi drept temei pentru a se conchide că ei ar fi discriminați prin acordarea sporului pentru misiune permanentă polițiștilor,pentru că,din motivele de fapt și de drept mai sus expuse,nu se află in situații comparabile cu aceștia.
Față de cele ce preced, în baza art.312 alin. 1 Cod procedură civilă,va admite recursurile declarate și va modifica sentința recurată și încheierea din 15.09.2009 în sensul respingerii acțiunii reclamanților și intervenienților ca neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE,
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.747 din 30.06.2009 și a încheierii din 15.09.2009, dată de Tribunalul C-S în dosarul nr-.
Modifică ambele hotărâri și, în fond respinge acțiunea și cererea de intervenție principală.
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin C-S, împotriva sentinței civile nr.747 din 30.06.2009 și a încheierii din 15.09.2009, dată de Tribunalul C-S în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 13 noiembrie 2009
Președinte Judecător Judecător
- - - - -
Grefier
- -
Red.-/20.11.2009
Tehnored.DR/20.11.2009
Prima inst.Trib.C-
Judecători:.
Președinte:Maria BibereaJudecători:Maria Biberea, Florin Dogaru, Maria Lăpădat
