Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 170/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 170/R/2010
Ședința publică din data de 26 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Cristina Mănăstireanu
JUDECĂTOR 2: Ioana Tripon
JUDECĂTOR 3: Dana Cristina
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S, precum și recursul pârâtului MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 2391 din 19.10.2009 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr-, privind și pe reclamanții intimați - și, precum și pe pârâții intimați CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL SĂLAJ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale - spor de confidențialitate.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile sunt declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin cererile de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța, constatând cauza în stare de judecată, o reține în vederea pronunțării, în baza actelor de la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2391 din 19.10.2009 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr-, s-a respins ca nefondata excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice.
S-a admis în parte acțiunea reclamanților - și în contradictoriu cu pârâții TRIBUNALUL SĂLAJ, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și în consecință au fost obligați pârâții de rândul 1-3 să le plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând spor de confidențialitate în procent de 15%, începând cu 15.06.2009 pentru și începând cu data de 16.06.2009 pentru și până la rămânerea definitiva a hotărârii judecătorești precum și pentru viitor, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective precum și să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă al reclamanților.
A fost obligat pârâtul de rândul 4 să aloce fondurile necesare efectuării acestor plăți.
S-a respins ca nefondată cererea reclamanților privind obligarea pârâtului MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR să emită un ordin de salarizare care să conțină sporul de 15% de confidențialitate.
S-a respins acțiunea reclamanților față de pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, constatându-se lipsa calității procesuale pasive a acestuia.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții au calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei J, fiindu-le impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate, care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Potrivit art. unic pct. 1 din Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea OG nr. 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul sau avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță beneficiază de un spor lunar de 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetare aprobate.
Conform art. 15 din nr.OG 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă atât categoriilor de funcționari publici prevăzute în Legea nr. 444/2006 cât și funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației prezidențiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministerului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Prin art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, modificată prin Legea nr. 405/2002 s-a acordat sporul de confidențialitate de până la 15% membrilor plenului și altor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării banilor.
Aceste acte normative enumerate mai sus prevăd acordarea unui spor de confidențialitate către o serie de categorii de personal, excluzând fără nici un temei magistrații și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești, care de asemenea au ca obligație profesională păstrarea confidențialității.
Astfel, conform art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate. În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și regulament.
Conform art. 84 lit. e din Legea nr. 567/2004, republicată, privind statutul personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești, constituie abatere disciplinară nerespectarea confidențialității lucrărilor care au acest statut.
Prin însăși natura sa, activitatea juridică desfășurată de reclamanți implică administrarea și contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări de convorbiri telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, date cu caracter personal ale justițiabililor sau colegilor de serviciu, sesizările adresate organelor statului, veniturile salariale, protecția minorilor, adopții, secretul bancar, secretul economic.
Pentru prezența unei fapte de discriminare trebuie să existe două situații comparabile la care tratamentul aplicat să fie diferit. Tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 13 din nr.OG 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată, o contraprestație salarială, această obligație fiind implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial. În caz contrar ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată.
Este însă de remarcat faptul că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori a acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși, pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Din moment ce reclamanții este într-o situație identică cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care face parte.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Referitor la solicitarea privind actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflație, potrivit prevederilor art. 1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul Muncii, s-a reținut că pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 500/2004, Ministerul Economiei și Finanțelor, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu, întocmește proiectele legilor bugetare și proiectul bugetelor pe care le depune la guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an. În același timp, potrivit art. 15 din nr.HG 93/2000, toate instituțiile publice din sistemul jurisdicțional românesc sunt finanțate de la bugetul de stat, aceeași condiție și posibilitate de finanțare fiind cuprinsă și în art. 118 din Legea nr. 304/2004.
Pe cale de consecință, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și s-a dispus obligarea acestui pârât să pună la dispoziție fondurile necesare plății acestor drepturi bănești către reclamanți, deoarece în sarcina sa cade adoptarea proiectului bugetului de stat.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, instanța a reținut că acesta, conform art. 16-20 din nr.OG 137/2000 republicată, este instituția abilitată și investită prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate și să sancționeze contravențiile prevăzute de nr.OG 137/2000 cu toate completările și modificările ulterioare, având competența materială de a se pronunța cu privire la săvârșirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă și în orice domeniu de activitate. Față de împrejurarea că acest pârât nu are nici un raport juridic cu reclamanții, instanța a respins ca nefondată acțiunea față de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Câtă vreme pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților nu este în culpa privind neexecutarea hotărârii, s-a reținut că instanța nu îl poate obliga la emiterea unui ordin de salarizare care să conțină sporul de 15% de confidențialitate.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, instanța a admis acțiunea reclamanților.
A mai obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă ale reclamanților, iar pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor solicitate de reclamanți.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului S, în numele Ministerului Finanțelor Publice, solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, iar pe fond respingerea acțiunii formulate de reclamanți ca netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului, pârâtul critică sentința pronunțată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct.4, 7, 9.proc.civ. art.3041proc.civ. ale Legii nr.500/2002, ale Hotărârii Guvernului nr.34/2009 și a art.4 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.22/2002.
Se invocă prevederile art.3 alin.1 pct.6 din nr.HG34/2009, art.6, art.14 alin.3, art.19 li.g și k art.17 alin.1, art.18 alin.2, art.35 alin.1, art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002, arătându-se în esență că atribuția sa este pregătirea proiectelor anuale ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind un atribut exclusiv al legiuitorului.
Ministerul Finanțelor Publice analizează propunerile de buget în etapa de elaborare a bugetelor și stabilește conținutul, forma de prezentare și structura programelor elaborate de ordonatorii principali de credite.
Ministerul Finanțelor Publice este autorizat să refuze cererile de finanțare de la bugetul de stat, de suplimentare și de virare a creditelor bugetare, în cazurile în care acestea nu îndeplinesc condițiile legale sau se abat de la reglementările în vigoare.
Responsabilitatea Ministerului Finanțelor Publice privește faza de proiect bugetar, pe care îl întocmește pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, respectând procedura reglementată de Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
În cursul exercițiului bugetar anual, potrivit art.14 alin.3 din lege, nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonată și plătită, dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.
În ceea ce privește eventualele rectificări de buget, acestea sunt supuse procedurilor privind elaborarea bugetelor anuale inițiale, ordonatorii principali de credite putând formula în condițiile art.49 cereri de deschidere de credite.
Ministerul Finanțelor Publice este la rândul său un ordonator principal de credite cu buget propriu, care nu poate, potrivit art.4 din legea menționată, depăși limitele maxime ale sumelor aprobate la capitolul cheltuieli în bugetul său.
Prin atribuțiile ministerului nu se regăsește și aceea de a aloca fonduri din bugetul de stat.
Ministerul Finanțelor Publice, ordonator principal de credite, nu poate fi obligat să aloce fonduri în vederea efectuării plăților decurgând din drepturi salariale ale angajaților altui ordonator principal de credite.
De altfel, Ministerul Finanțelor Publice nu are încheiate raporturi juridice sau de altă natură obligațională nici cu reclamanții, nici cu pârâtul Ministerul Justiției, calitatea procesuală pasivă nefiind dovedită.
Ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile necesare pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin asemenea titluri.
În concluzie, inițiativa proiectului rectificării bugetare cu sumele de bani datorate reclamanților nu aparține Ministerul Finanțelor Publice, ci ordonatorului principal de credite. Până la efectuarea unui asemenea demers din partea Ministerului Justiției, Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat să întocmească un proiect de rectificare bugetară. Doar în cazul refuzului nejustificat al Ministerului Finanțelor Publice de a întocmi un proiect de rectificare bugetară, în urma sesizării sale de ordonatorul principal de credite cu un proiect care să cuprindă sumele necesare plății drepturilor cuvenite reclamanților, acesta poate fi obligat, în condițiile legii, la elaborarea unui asemenea proiect.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii formulate de reclamanți ca neîntemeiată și nelegală, invocând decizia nr.838 din 27 mai 2009 Curții Constituționale prin care a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea juridică, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte și s-a constata că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora, decizie pe care instanța de fond a ignorat-
Este evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art.329 din Codul d e procedură civilă, dar potrivit art.147 alin.4 din Constituție, "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor". Efectele ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanției fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept.
Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională - cum este și speța de față.
De asemenea, invocă deciziile Curții Constituționale nr.1325 din 4 decembrie 2008, nr.997 din 7 octombrie 2008, nr.818-821 din 3 iulie 2008, prin care s-a constatat că dispozițiile nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, întrucât ar încălca principiul separației puterilor consacrate în art.1 alin.4 din Constituție și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Diferența dintre reclamanți și categoriile profesionale menționate constă în conținutul diferit al raporturilor juridice de muncă ce rezultă din existența unor statute profesionale distincte, care reglementează drepturi și obligații specifice fiecărei categorii; în desfășurarea activității în favoarea unor instituții diferite aparținând, în primul caz Autorității Judecătorești, iar în celelalte cazuri Executive; în conținutul diferit al informațiilor pe care au obligația să nu le divulge.
Informațiile confidențiale la care se referă art.99 lit. d din Legea nr.303/ 2004 au o semnificație esențialmente diferite de a informațiilor clasificate, pe care art.15 lit. b din Legea nr.182/2002 le definește ca informații, datele, documentele de interes pentru securitatea națională care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau discriminării neautorizate, trebuie să fie protejate.
Reclamanții nu se află într-o situație comparabilă cu categoriile profesionale beneficiare ale sporului de confidențialitate, lipsind prin urmare premisa existenței unei discriminări.
Este, așadar, vorba despre o opțiune a legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de acordare a sporului la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce anume sporuri se acordă anumitor categorii de salariați, cu singura condiție ca de aceste sporuri să beneficieze toți salariații care se află în situații identice sub toate aspectele funcțiilor în care sunt încadrați.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, solicitând în temeiul art.304 pct.4 și 9 coroborat cu art.312 pr.civ. admiterea recursului, casarea sentinței atacate, iar pe fond să se respingă cererea de chemare în judecată.
În motivarea recursului, pârâtul, raportat la dispozițiile art.3041pr.civ. învederează instanței că la data de 12.11.2009 a intrat în vigoare Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. La art.4 alin.1 din anexa VI din lege se prevede "Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii beneficiază de următoarele sporuri:
a) pentru risc și suprasolicitare neuropsihică - 25% din salariul de bază, respectiv indemnizația de încadrare brută lunară;
b) confidențialitate 5% din salariul de bază, respectiv indemnizația de încadrare brută lunară".
De asemenea, potrivit alin.2 și 3 lit.a din același art.4 "dispozițiile alin.1 intră în vigoare la 3 zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, sporurile aplicându-se în procentele prevăzute la alin.1 lit.a și b până la data de 31 decembrie 2009; de la 1 ianuarie 2010, personalul prevăzut la alin.1, beneficiază, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, de următoarele drepturi salariale: a) un adaos de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, respectiv, de 10% pentru păstrarea confidențialității".
În aceste condiții, solicită modificarea soluției pronunțate de instanța de fond în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea sporului în continuare (respectiv după data de 12.11.2009).
Un alt motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art.304 pct.4 din pr.civ.
Instituirea acestor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea, ori prevederea în alt cuantum în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare.
Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției și a celorlalți pârâți la plata unor sume reprezentând un spor de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Prin acțiunile în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege. Pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturile salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești.
Deși Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin Decizia 46/15.12.2008 în sensul că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate în cuantum de 15%, în ședința din 27 mai 2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art.146 lit. e din Constituție.
Curtea Constituțională reține că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate a acestora.
Art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992 prevede că "Deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".
După pronunțarea și intrarea în vigoare a Deciziei Curții Constituționale, decizia nr.46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii.
Un alt motiv de recurs este cel prevăzut la punctul 9 al art.304 pr.civ.
Așa cum a arătat și în primă instanță, magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu un statut specific reglementat de Legea nr.303/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv nr.OUG27/2006.
Situația magistraților nu poate fi considerată comparabilă în nici un fel personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională al căror statut este reglementat de Legea nr.360/2002, nici cu cea a membrilor plenului și altor salariați din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Banilor, cu cea a personalului din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Deși instanța susține că singurul criteriu al acordării sporului de confidențialitate îl reprezintă chiar obligația de confidențialitate impusă prin lege, arată că, în primul rând, confidențialitatea apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații.
În nici un caz sistemul de salarizare nu este conceput după "principiul" potrivit căruia fiecărei obligații a salariatului derivată din raportul specific de muncă îi corespunde un drept.
Categoriile de personal salarizat de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege. De principiu, aceștia sunt salariați care gestionează informații clasificate.
Pentru a putea exista discriminare, fiind necesară protecția în temeiul dreptului la tratament egal, trebuie să fim în prezența recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege. Însă, anterior intrării în vigoare a legii salarizării unitare, nu exista nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul din sistemul justiției.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.
Potrivit deciziei nr.46 din 15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a soluționat recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Cum, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 3.proc.civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că este de prisos a mai face referire și la alte aspecte aduse în discuție de pârâți, referitoare la soluționarea pe fond a litigiului, cu privire la problema dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta, atât în ceea ce privește caracterul datorat al sporului, cât și cuantumul acestuia, de 15 %.
Și otivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4.pr.civ. este nefondat.
Nu se poate reține că prima instanță ar fi încălcat atribuțiile conferite puterii judecătorești, anume, că ar fi adăugat la lege prin obligarea la plata sporului de confidențialitate în favoarea reclamanților.
Sentința pronunțată are bază legală și este expresia activității instanței de aplicare a legii, anume, a dispozițiilor enunțate în cuprinsul ei. Faptul că nu există un text legal care să instituie în favoarea personalului din sistemul judiciar dreptul la sporul de confidențialitate nu înseamnă că acordarea acestui drept s-a făcut prin încălcarea atribuțiilor instanței, căci aceasta, tocmai exercitând aceste atribuții, a constatat în temeiul legislației în vigoare calificarea neacordării acestui spor drept o discriminare pasibilă a fi îndreptată prin acordarea de despăgubiri, conform art. 27 din nr.OG 137/2000.
Drepturile bănești acordate prin sentință nu au ca temei un text legal care să le proclame, ci constatarea discriminării și repararea acesteia, prin urmare nu se poate vorbi de o activitate de legiferare a instanței.
De altfel, Curtea apreciază că decizia în interesul legii pronunțată asupra acestei probleme acoperă și chestiunea competenței instanțelor de a se pronunța în litigii similare celui de față.
S-a mai arătat în cererile de recurs că dacă prima instanță s-ar fi raportat la deciziile nr.818, 819, 820/03.2008, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OUG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii, soluția pronunțată nu ar fi putut fi decât de respingere a acțiunii.
Și sub acest aspect, trebuie constatat că prin pronunțarea Deciziei nr. 46 din 15 decembrie 2008, deci ulterior pronunțării menționatelor decizii ale Curții Constituționale a României, Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat într-un mod favorabil reclamanților chestiunea, astfel încât singura concluzie este aceea că înaltul for a avut în vedere inclusiv statuările Curții Constituționale a României, datorită ulteriorității deciziei pronunțate de acesta.
Pe de altă parte, trebuie subliniat încă o dată că la baza pronunțării Decizie nr. 46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a stat doar nr.OUG 137/2000, ci totodată normele internaționale menționate mai sus și în cuprinsul deciziei în interesul legii.
Curții Constituționale a României trebuie considerate în contextul dat de prevederile art. 20 alin. 2 din Constituția României, care stipulează că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Or, conform prevederilor Protocolului 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ce reglementează "Interzicerea generală a discriminării", "1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la paragraful 1".
Se observă astfel că, deși alineatul 1 al articolului statuează garanția cetățeanului european de a nu fi discriminat în exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, alineatul 2 nu mai limitează asigurarea împotriva discriminării la drepturile prevăzute de lege, ci o extinde la toate situațiile în care cetățeanul intră în contact cu o autoritate publică. Prin urmare, interpretarea acestui al doilea alineat este în sensul că atitudinea nediscriminatorie a autorităților publice ale statelor semnatare trebuie să se manifeste în toate relațiile cu cetățenii, nu doar în punerea în executare a drepturilor acestora. Consecința este că trebuie interpretată garanția menționată ca extinzându-se și asupra situațiilor în care cetățeanul se consideră discriminat prin acordarea unor drepturi în favoarea unei categorii comparabile cu cea de care aparține, drepturi ce nu au fost prevăzute prin lege și în favoarea acestei din urmă categorii. Altfel, ar fi să se interpreteze într-un mod care nu ar avea sens, anume printr-o repetiție nenecesară, stipulațiile alin. 2 al art. 1 din Protocolul 12 la Convenție, dacă s-ar considera că acesta nu face decât să reia ideea transmisă la alin. 1 al articolului 1, aceea a garantării nediscriminării cu ocazia exercitării drepturilor prevăzute în lege.
Or, în lumina acestei interpretări, acțiunea reclamanților apare ca întemeiată chiar în contextul declarării ca neconstituționale a dispozițiilor relevante din nr.OUG 137/2000.
Ca o concluzie, nu se poate considera că prin constatarea existenței dreptului la sporul de confidențialitate, ca o consecință a existenței discriminării, Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi încălcat atribuțiile puterii judecătorești, având în vedere că este de datoria instanțelor interne de a aplica nu doar dreptul intern, ci și prevederile din tratatele la care România este parte.
În același context trebuie privită și critica de nelegalitate trasă din decizia Curții Constituționale nr.838/2009, publicată în Monitorul Oficial nr.461/2009, prin care s-a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, arătându-se că Înalta Curte de Casație și Justiție, evident că nici celelalte instanțe judecătorești, nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Sentința pronunțată a fost criticată și sub aspectul acordării pentru viitor a drepturilor solicitate. Critica este nefondată, întrucât obligarea pârâților la plata sporului până la ziși în continuarenu reprezintă o legiferare a sporului, ci doar repararea unui prejudiciu viitor cert, legat de neplata acestui spor în viitor. În literatura de specialitate s-a agreat considerarea unui prejudiciu ca cert, chiar dacă se va produce în viitor, în măsura în care acesta este determinabil sub raportul cuantumului. Evident, sintagma "și în continuare" vizează doar perioada în care se vor menține condițiile avute în vedere la pronunțarea sentinței, anume, caracterul datorat al sporului în raport de dispozițiile legale avute în vedere de către instanță și refuzul acordării lui de către angajator.
Astfel, raportat la invocata lege unică de salarizare, trebuie reținut că sentința atacată a fost pronunțată la data de 19 octombrie 2009, astfel încât în mod evident prima instanță nu a avut în vedere această lege, care nici nu a putut constitui cauza juridică a acțiunii. Prin urmare, sintagma "și în continuare" ce stabilește dreptul reclamanților la plata sporului și pentru viitor (în raport de data pronunțării sentinței) acoperă doar perioada de până la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, care modifică situația juridică premisă prin aceea că include sporul de confidențialitate în drepturile salariale ale magistraților. Or, după această dată nu mai sunt aplicabile considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul Deciziei nr. 46/2008, datorită tocmai schimbării legislative survenite.
Cât privește recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea reține că ste nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurent, având în vedere că prima instanță, admițând acțiunea în contradictoriu cu acest pârât, a înțeles să îl oblige la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor de bani cuvenite reclamanților, astfel încât nu se pune problema ca prima instanță să fi avut în vedere existența unor raporturi juridice directe între reclamanți și acest pârât. A fost avut în vedere rolul acestui pârât în elaborarea bugetului de stat din grija pentru a se asigura caracterul efectiv al hotărârii pronunțate. Nu se pune problema alocării sumelor necesare achitării drepturilor recunoscute reclamanților din bugetul propriu al acestui minister, ci, așa cum s-a arătat, asigurarea efectuării demersurilor necesare pentru includerea în bugetul de stat, pentru Ministerul Justiției și Libertăților, a sumelor necesare achitării acestor drepturi.
Chiar dacă nu este în atribuția acestui minister adoptarea bugetului, ministerul este cel care elaborează proiectul de buget precum și al legii de rectificare bugetară, astfel încât cu această ocazie se impune a se avea în vedere de către pârât includerea sumelor încuviințate prin prezenta hotărâre în bugetul de stat. Cât privește necesitatea de a se depune proiecte ale bugetelor ordonatorilor principali de credite pentru adoptarea și modificarea proiectului bugetului de stat, se constată că Ministerul Justiției și Libertăților este în egală măsură parte în proces, fiindu-i opozabilă hotărârea, astfel încât ambii pârâți sunt obligați la demersurile legale enumerate chiar prin motivele de recurs pentru a se asigura achitarea drepturilor salariale restante.
Critica privind situația creată prin pronunțarea unei hotărâri de obligare la plata unor sume care nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală nu poate fi reținută, având în vedere că există posibilitatea rectificării legii bugetare, iar pe de altă parte, acest argument vizează momentul punerii în executare a hotărârii, deci nu este pertinent pentru soluționarea cererii pe fond. Obligația de a se pune la dispoziție surse financiare pentru acoperirea drepturilor salariale în discuție este subsecventă celei de a se plăti aceste drepturi de către instanța la care reclamanții își desfășoară activitatea.
Nici lipsa suportului legal pentru includerea sumelor în discuție într-o rectificare a bugetului nu poate fi reținută, având în vedere că hotărârile judecătorești irevocabile au putere de lege, astfel încât hotărârea în sine reprezintă o suficientă întemeiere legală pentru o astfel de rectificare, potrivit nr.OG 22/2002.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 14, 19 și 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 1 din nr.OUG 22/2002, nr.HG 34/2009, art. 17.proc.civ.
Față de cele mai sus reținute văzând și dispozițiile art. 304 pct. 4, 7 și 9 și art. 312 alin. 1.proc.civ. Curtea va respinge ca nefondate recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice S în numele Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr. 2391 din 19.10.2009 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, - - - - - -
GREFIER,
Red.T/.
5 ex./22.02.2010
Jud.fond: și
Președinte:Cristina MănăstireanuJudecători:Cristina Mănăstireanu, Ioana Tripon, Dana Cristina
